dincolo

Hai, vrei să vezi? Nu, nu ştiu ce e, dar mi-ar plăcea să descoperim împreună. Cumva, după iarna asta lungă, simt că ne va plăcea. Avem nevoie amîndoi de căldură. Avem nevoie amîndoi să vorbim. Avem, amîndoi, nevoie. Nu, nu de înlocuitori. De noi. De acei “noi” pe care ştim că nu-i vom mai găsi, chiar dacă ne prefacem că nu e aşa. Chiar dacă ne ascundem. “Noi” poate exista doar cîteva mii de zile. 14.600 mai exact. 350.400 de ore. Peste 21 de milioane de minute. Calculează tu în secunde.

Hai, prinde-mă de mînă. Pe aici… e dincolo.

Advertisements

Scrisoare de la un prieten

Cum ai răspunde unei astfel de scrisori? (de la un prieten foarte, foarte bun)

“Trăiesc cu melancolia întoarcerii într-un loc ce mi-a plăcut, ca-ntr-un film prost. Sau nu prost, ci doar cu final atît de fericit că e stupid.

De la primul cartier la prima iubire, la al doilea cartier la a doua şcoală, tot aşa, vreau să mă întorc. Mai bun, mai frumos, mai deştept. Nu m-am întors niciodată, nicăieri. Ştiu asta, şi totuşi mai pierd timp gîndindu-mă.

Care e visul? Am plecat, de cele mai multe ori am plecat. Din cartier, oraş, dragoste, şcoală, idee, plan, prietenie. M-am jucat cu tot ce mi-a căzut în cale. Am părăsit aproape tot. Excepţie: n-am putut părăsi locurile/ persoanele/ zilele. Acelea care, fără să ştiu de ce, au avut o încredere aproape naivă în mine.

Care e visul? Întoarcerea asta spre o imagine din trecut, de fapt o proiecţie a “întoarcerii” a fost alimentată, cu siguranţă, de filme şi lecturi. (nu neapărat prost alese, cu siguranţă însă fără un plan clar). Dar, mai ales, de dorinţa mea de a fi mai bun. Data viitoare voi fi mai bun. E, din păcate, aici, un mix de lamentări, lipsă de curaj, frică, amînare a viitorului. Toate astea dau gustul amar al meu.

Mi-e teamă să mă asum şi să plec pe acel drum acum, şi nu mai tîrziu, atunci cînd îmi imaginez că aş putea avea curajul necesar. Forţa pentru a schimba soarta, energie, muşchi.

Care e visul? Schimbarea profundă doare. Sufletul doare cînd mă schimb, şi sufletul nu mai e abstract, e un organ în corpul meu, e rană adîncă, pulsînd îngheţată, care antrenează alte răni. Muzica pe care o aud atît de bine încît a devenit obiect curge peste răni şi curăţă puroiul.

Sunetul ce mă umple e rîu ce raşchetează toate tumorile pe care le-am permis în cele mai intime locuri din interiorul meu. Hîrşîitul ăsta e sinistru cîteodată, rezultatul o uşurare ca după o boală fără vindecare.

Muzica e miracolul aşteptat. Muzica e visul.

Sînt muzică, iar muzica e miracol.

Sint muzică, dar nu sînt miracol.

Sînt muzica, aş vrea să fiu miracol.”

Rupt în bucăţele

Merg pe un drum şi nu îl recunosc. Merg înainte şi nu mă văd.

Cîteodată alerg, cîteodată aş vrea să mă opresc şi să mă privesc. Mă opresc şi nu mă văd. Sau nu mă recunosc.

Am nevoie de oglinzi. Nevoie de căldură. Oglinzile sînt reci, oglinzile nu încălzesc. Nevoie de extreme. De singurătate şi de mîngîieri.

Sparg oglinzile. Mii de cioburi. Voi lua unul cu mine, pe drumul ăsta prăfuit mai trebuie să-mi aranjez, cîteodată, sufletul.

dimineaţă

O aromă ciudată în dimineaţa asta. Zgomotul obişnuit al tramvaielor, motoarele încă neîncinse ale maşinilor amestecate cu miros de nisip şi mare.

Aud mirosul, mai puternic decît gălăgia matinală. Vîntul călduţ îmi aduce în nări sarea încinsă de ieri, de cîteva zile, de departe. O dată cu sarea vin valurile, încet, se întind pe nisipul umed rece. O melodie simplă, obsedantă în liniştea ei. Ritm aproape copilăresc, mă las prins de sunetul dulce ca şoapta unei vrăjitoare frumoase dansînd încet, obsesiv, în lumina orbitoare a mării nemişcate.

Conturul minunat, corp decupat de lumina pură, crudă, încă rece. Fiori de la un val ce-mi atinge talpa dreaptă, mă las purtat de vîntul ce-mi gîdilă pielea arsă de ani, de praf, de aşteptare. Undeva, deasupra oraşului, nu mai aud şinele pocnind, nici claxoanele agresive. E totul calm. E totul linişte.

Vrei să auzi?

Poveste de fugă

Nu ştiu dacă înţelegeţi…

E ca în povestea cu cei doi bolnavi din acelaşi salon. Unul, imobilizat. Celălalt, lîngă geam, îi povestea o oră pe zi minunăţiile pe care le vedea pe fereastră: parcul verde, lacul liniştit, cu valuri mici şi bărci, îndrăgostiţii care se plimbau de mînă şi işi zîmbeau cald, copacii mişcîndu-se în vînt. Intr-o zi, pacientul de la geam a murit. Celălalt a rugat-o pe asistentă să-l mute acolo, la lumină. S-a chinuit, s-a ridicat să vadă lumea frumoasă de afară.

Un zid de cărămidă, asta era tot. Chiar în faţa geamului. Iar bătrînul care tocmai murise…era orb.

(da, aşa e. Oferim, fără nici o obligaţie, ajutăm cît putem. Fără să ne gîndim la consecinţe, la ce-am putea păţi. Poţi face asta?)

Da, cred că pot. Dar mi-e încă teamă. Mi-e teamă că nu vrea, sau că mi-ar putea face rău, îmi vine să fug, să mă ascund.

(Nu poţi fugi. N-ai unde, n-ai de ce! E viaţa ta, asta e viaţa ta. Acceptă adevărul şi mergi mai departe cu el. Dureros sau nu, face parte din tine, e ca braţul tău drept, ca ochii tăi cînd plîng. Dar, nu uita că şi rîd.)

Face parte din mine, sigur, aş spune mai degrabă că o simt, sîcîitoare, undeva, în stînga, sub coaste („cu coastele te-aş îmbrăţişa”, parcă aşa spunea N.S.). Da, aveţi dreptate, domnule regizor, nu pot fugi. Aceasta e scena mea. M-aş putea furişa printre faldurile cortinei grele, spre spatele decorului, aş trece pe culoare secrete, pe lîngă artişti care-şi pregătesc rolul, pe lîngă cîntăreţi care fac vocalize, pe lîngă un violoncel ce va prinde viaţă cînd mă va simţi. Cu o orchestră întreagă, în cea mai mişcătoare schimbare de ritm auzită vreodată.

Umbra mea ar mai trece pe lîngă un dansator bătrîn, un bărbat frumos, cu pantofi scîlciaţi, cu pălărie veche, cu o haină întărită la coate. Ar dansa încet, pe o muzică doar de el auzită, ar sări, s-ar roti în aer, ar pluti aşa, ca un miraj în deşert, m-aş opri să-l văd: va cădea?? Incet, îşi întoarce privirea spre mine, încă în aer. Imi va zîmbi şi, pentru o clipă, voi pluti şi eu. Apoi, va atinge, uşor, cimentul rece. Fără zgomot. Ca să nu deranjeze primele acorduri de la un pian de nicăieri.

Voi merge mai departe, spre acel pian. Nu ştiu de ce mă voi ghida după miros, habar n-am, ţine de o amintire pe care o asociez acelui pian? Un parfum anume, va creşte odată cu apropierea de instrument.

O fereastră, undeva sus. Perdeaua se va mişca puţin, ca atinsă de vînt. Destul de tîrziu pentru a nu reuşi să ascundă, lăsîndu-mă să disting privirea pe care o ştiu, tot timpul, în fiecare clipă acolo.

Da, aş putea face toate astea. Dar brusc, îmi voi da seama că am mai fost acolo. Şi că nu ştiu dacă voi rămîne doar cu iluzia privirii, sau dacă va da perdeaua deoparte. Ca să lase miros de ceai verde, de mentă marocană, să acopere platoul.

(Dacă ai face toate astea, şi tot n-ai fugi, de fapt, nicăieri. Violoncelul, orchestra, pianul, parfumul, privirea – toate acestea sînt parte din tine. N-ai de ce să te temi, dacă nu te aştepţi la nimic, n-are ce să se întîmple rău.)

Şi cum să nu-mi fie teamă? Cînd, de multe ori, e teamă în mine. Nu bucurie, nu roşu aprins, nici albastru din mare, nu viaţă, ci moarte, rece. Săgeţi ascuţite din oţel îngheţat.

(O mîngîiere? Asta e tot ce ai nevoie ca să mergi mai departe? Eşti sigur că o poţi primi? Ţi-ai cîştigat-o?? Cît de sigur eşti de lucrul ăsta?)

Acum… mă întrebaţi pe mine, domnule regizor? Pot să vă dau eu răspunsul? Aşa ar trebui….culori, multe culori. Să ne uităm la ele. Într-o dimineaţă magică. În linişte:

Sînt doar roşu, verde, galben, albastru, verde, roşu, alb. Nu fructe, nu legume, nu altceva: culori!

Şi-apoi, dacă vrei, mai facem cîţiva paşi. Uite, pînă aici:

Cîţiva trecători ne vor privi nedumeriţi, dar vor înţelege că soarele de toamnă e mai cald decît credeau ei. Poate pentru noi, poate pentru alţii. Un zîmbet venit de nicăieri, va pluti mult timp deasupra meselor. Păstrînd căldura.

(Cu cine vorbeşti? Despre cine vorbeşti? Unde ţi-a zburat mintea? Unde? Trezeşte-te, e timpul să mergi mai departe, singuratic.)

s-a trezit din vis. Cu sufletul plin, durerea dispăruse. In camera rece, doar el.

Undeva, cîteva mese scoase pe trotuar. Oameni puţini, cocheţi. Deasupra, un parfum straniu se amesteca cu un pian împletindu-şi sunetele cu violoncelul. Adiere de sunet şi parfum. Şi lumina minunată, dintr-o poveste fără capăt.

Un bătrîn frumos va trece prin faţă. Se va opri, va trage cu urechea la melodie, va amuşina, o piruetă. Va pleca, nu înainte de a arunca un zîmbet şi-o privire curată spre o masă goală.

Unde doi tineri frumoşi se vor aşeza într-o zi.

vis

Hflkjsahflkhadlkfhsdakfsf
Cam aşa începe totul, cînd văd pagina albă. Asta îmi vine să fac, ca să o umplu. Măcar pe jumătate, şi apoi, cealaltă jumătate poate să vină de la mine. Ca o încălzire a degetelor sau a ochilor sau a minţii. Ooooohhh, o încălzire a minţii!!! Asta e bună!! Genial…

Ar trebui să mai citesc vreo 10 ani, zi de zi, 10 ore pe zi. Mi-e teamă că n-am nimic de spus. Că tot ce cred că pot spune a fost deja scris/ spus/ arătat în sute de feluri. Acesta e scopul? Să găsesc un alt fel de a spune lucruri care au fost deja spuse? Sau ……sau (stau, am pus muzica, mă gîndesc). Pot face asta? Să spun lucruri ce n-au fost spuse niciodată??? Eu???

Dacă am vreun sens, care e acela? Cine îmi poate răspunde, acum? Sau mîine, bine, înţeleg, nu acum, sînteţi ocupaţi, dar mîine poate găsiti nţtel timp, dacă nu mîine atunci săptămîna viitoare, sau peste o lună. Dar aş vrea să ştiu: e o întrebare tare simplă, cu răspuns simplu, în 2, 3 cuvinte. Ce caut eu aici? Sau de ce?

Caut însemnătatea unui gest mecanic. Imi imaginez profunzime acolo unde nu e decît o suprafaţă cu aparenţe; aparente circumvoluţiuni. Alcool, iubiri nereuşite, ţigări aprinse prea des şi uitate în scrumiera fumegînd urît. Fum ce se scurge în tavan, dacă ar fi în aer liber ar tinde spre cer dar s-ar opri undeva la cîţiva metri deasupra, s-ar dezintegra, molecule ar vrea să meargă mai departe, ar mai aluneca puţin ca să se opreasca, la rîndul lor, cîţiva metri mai încolo.

Visez ceva şi nu ştiu ce. Un vis frumos ce-mi lasă un parfum ameţitor în nări. Am citit că zborul ar însemna libertate. Nevoia de libertate, mai exact. Vis. Fumul zboară, îl văd ca pe o scurgere, e inversul apei care se duce spre centrul pămîntului. Fumul se scurge spre centrul Universului. Moleculele n-ajung nicăieri. Fum. Vis… despre fum?

E zborul fum sau vulturii sînt păsări fantastice? Dintr-o lume necunoscută, animale-mit, dorinţe neîmplinite, vieţi pe care le-am amuşinat doar într-o încercare de-a pleca într-un zbor deasupra pămîntului acoperit de zăpada căzută pe jumătate, topită pe jumătate, îngheţată atunci cînd se topea pe brazde întoarse cu grijă, cînd apa s-a scurs în ademenitoare canale paralele, în praf de lume.

N-am văzut vulturi zburînd. Dar am fost pe vîrf de munte. Şi-am văzut lumea de sus.
E un vis pe care trebuie să îl înţeleg. Sau, măcar, să mă pot apăra de amăgirea sa, de sentimentul acesta de bine pe care mi-l dă, să-l disec şi să-l pot accepta, să mă las să plec spre acea ţintă pe care nu o văd, nu o ştiu, doar o simt, o miros, nu vreau să o mai imaginez.

E timpul pentru o ţintă clară. E timpul pentru mine.

şirag de cuvinte

Fumez prea mult, ştiu. “Fumatul poate să ucidă.” Sînt conştient şi de asta. Nici măcar nu mai simt vreo plăcere cînd trag fumul în piept. Şi totuşi, fumez. Dar nu despre asta vreau să îţi spun. Stăteam afară, la soare. O cafea proastă, de la unul dintre automatele cu un leu paharul de plastic, cînd ai noroc să îţi accepte hîrtia îndoită pe care ai rătăcit-o prin buzunare. Astăzi, am avut noroc. Mi-a primit bancnota după doar 3 încercări. Soarele ăsta de toamnă are un efect direct asupra mea. Pe de o parte, îmi goleşte sufletul. Da, e vid ce se duce pînă în stomac. Mai demult am crezut că mi-e foame. Dar cînd încerc să mănînc, bucatele îmi intră cu forţa pe gît. Şi golul nu se umple. Stau sprijinit de un zid. Prin faţa mea trec oameni necunoscuţi. Sau amici. Foarte rar, prieteni. Sau cîte un om drag. Golul ăsta nu se umple în nici un fel. Din contră, devine şi mai înfometat, mai încăpăţînat în dorinţa lui de a mă cotropi. În acelaşi timp, soarele acesta, cînd închid ochii, mă lasă să mă gîndesc la marea pe care n-am văzut-o de tare mult timp. E linişte în jurul meu, dintr-o dată nu mai aud nimic. Nu mă mai atinge nici un cuvînt strigat de vreun coleg, nici o bîrfă, nici o discuţie despre ultimele vedete naţionale. E cald, şi-aproape că păşesc cu tălpile goale prin nisip. Trag un ultim fum din ţigară. Îmi privesc mîna dreaptă. Zîmbesc. Am, pe exteriorul încheieturii, un bandaj ce acoperă o rană de la un accident casnic. Un petec de bandaj. E doar imaginaţia mea. În jur, viaţa îşi aruncă sunete, culori, arome şi sentimente cu deşănţare.