Poveste de fugă

Nu ştiu dacă înţelegeţi…

E ca în povestea cu cei doi bolnavi din acelaşi salon. Unul, imobilizat. Celălalt, lîngă geam, îi povestea o oră pe zi minunăţiile pe care le vedea pe fereastră: parcul verde, lacul liniştit, cu valuri mici şi bărci, îndrăgostiţii care se plimbau de mînă şi işi zîmbeau cald, copacii mişcîndu-se în vînt. Intr-o zi, pacientul de la geam a murit. Celălalt a rugat-o pe asistentă să-l mute acolo, la lumină. S-a chinuit, s-a ridicat să vadă lumea frumoasă de afară.

Un zid de cărămidă, asta era tot. Chiar în faţa geamului. Iar bătrînul care tocmai murise…era orb.

(da, aşa e. Oferim, fără nici o obligaţie, ajutăm cît putem. Fără să ne gîndim la consecinţe, la ce-am putea păţi. Poţi face asta?)

Da, cred că pot. Dar mi-e încă teamă. Mi-e teamă că nu vrea, sau că mi-ar putea face rău, îmi vine să fug, să mă ascund.

(Nu poţi fugi. N-ai unde, n-ai de ce! E viaţa ta, asta e viaţa ta. Acceptă adevărul şi mergi mai departe cu el. Dureros sau nu, face parte din tine, e ca braţul tău drept, ca ochii tăi cînd plîng. Dar, nu uita că şi rîd.)

Face parte din mine, sigur, aş spune mai degrabă că o simt, sîcîitoare, undeva, în stînga, sub coaste („cu coastele te-aş îmbrăţişa”, parcă aşa spunea N.S.). Da, aveţi dreptate, domnule regizor, nu pot fugi. Aceasta e scena mea. M-aş putea furişa printre faldurile cortinei grele, spre spatele decorului, aş trece pe culoare secrete, pe lîngă artişti care-şi pregătesc rolul, pe lîngă cîntăreţi care fac vocalize, pe lîngă un violoncel ce va prinde viaţă cînd mă va simţi. Cu o orchestră întreagă, în cea mai mişcătoare schimbare de ritm auzită vreodată.

Umbra mea ar mai trece pe lîngă un dansator bătrîn, un bărbat frumos, cu pantofi scîlciaţi, cu pălărie veche, cu o haină întărită la coate. Ar dansa încet, pe o muzică doar de el auzită, ar sări, s-ar roti în aer, ar pluti aşa, ca un miraj în deşert, m-aş opri să-l văd: va cădea?? Incet, îşi întoarce privirea spre mine, încă în aer. Imi va zîmbi şi, pentru o clipă, voi pluti şi eu. Apoi, va atinge, uşor, cimentul rece. Fără zgomot. Ca să nu deranjeze primele acorduri de la un pian de nicăieri.

Voi merge mai departe, spre acel pian. Nu ştiu de ce mă voi ghida după miros, habar n-am, ţine de o amintire pe care o asociez acelui pian? Un parfum anume, va creşte odată cu apropierea de instrument.

O fereastră, undeva sus. Perdeaua se va mişca puţin, ca atinsă de vînt. Destul de tîrziu pentru a nu reuşi să ascundă, lăsîndu-mă să disting privirea pe care o ştiu, tot timpul, în fiecare clipă acolo.

Da, aş putea face toate astea. Dar brusc, îmi voi da seama că am mai fost acolo. Şi că nu ştiu dacă voi rămîne doar cu iluzia privirii, sau dacă va da perdeaua deoparte. Ca să lase miros de ceai verde, de mentă marocană, să acopere platoul.

(Dacă ai face toate astea, şi tot n-ai fugi, de fapt, nicăieri. Violoncelul, orchestra, pianul, parfumul, privirea – toate acestea sînt parte din tine. N-ai de ce să te temi, dacă nu te aştepţi la nimic, n-are ce să se întîmple rău.)

Şi cum să nu-mi fie teamă? Cînd, de multe ori, e teamă în mine. Nu bucurie, nu roşu aprins, nici albastru din mare, nu viaţă, ci moarte, rece. Săgeţi ascuţite din oţel îngheţat.

(O mîngîiere? Asta e tot ce ai nevoie ca să mergi mai departe? Eşti sigur că o poţi primi? Ţi-ai cîştigat-o?? Cît de sigur eşti de lucrul ăsta?)

Acum… mă întrebaţi pe mine, domnule regizor? Pot să vă dau eu răspunsul? Aşa ar trebui….culori, multe culori. Să ne uităm la ele. Într-o dimineaţă magică. În linişte:

Sînt doar roşu, verde, galben, albastru, verde, roşu, alb. Nu fructe, nu legume, nu altceva: culori!

Şi-apoi, dacă vrei, mai facem cîţiva paşi. Uite, pînă aici:

Cîţiva trecători ne vor privi nedumeriţi, dar vor înţelege că soarele de toamnă e mai cald decît credeau ei. Poate pentru noi, poate pentru alţii. Un zîmbet venit de nicăieri, va pluti mult timp deasupra meselor. Păstrînd căldura.

(Cu cine vorbeşti? Despre cine vorbeşti? Unde ţi-a zburat mintea? Unde? Trezeşte-te, e timpul să mergi mai departe, singuratic.)

s-a trezit din vis. Cu sufletul plin, durerea dispăruse. In camera rece, doar el.

Undeva, cîteva mese scoase pe trotuar. Oameni puţini, cocheţi. Deasupra, un parfum straniu se amesteca cu un pian împletindu-şi sunetele cu violoncelul. Adiere de sunet şi parfum. Şi lumina minunată, dintr-o poveste fără capăt.

Un bătrîn frumos va trece prin faţă. Se va opri, va trage cu urechea la melodie, va amuşina, o piruetă. Va pleca, nu înainte de a arunca un zîmbet şi-o privire curată spre o masă goală.

Unde doi tineri frumoşi se vor aşeza într-o zi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s