Despre etichete

(30 septembrie)

–          Plec în America.

–          Îhîîî….

–          Da, de abia aștept!

–          Pe unde pleci?

–          Prin Paris.

–          Aha… nasol..

–          Da.  Adică, Parisul e mișto ca oraș, da’ ei…

–          Da.

–          Bine, nu toți, da’ cei mai mulți.

În acest moment al discuției am vrut să intervin și să îl întreb pe domnul din fața mea, cel care abia aștepta să plece în America, cîți francezi cunoaște dumnealui de-și permite să tragă tușe atît de precise, care împart lumea în două. În loc de a deschide o discuție fără rezultat, l-am privit mai bine: slab, înalt, cu ochelari cu ramă metalică, neras cît să pară un intelectual sportiv încălțat cu adidași, care a înțeles mersul lumii, și care își privește cu condescendență semenii abstruși. Confuzi, adicătelea, dom’le! Căsătorit, dacă ar fi să mă iau după verighetă. Vorbea cu o doamnă la fel de căsătorită, doar că am dedus că fericitul soț e altul, nu cel cu care discuta – asta luîndu-mă după verigheta doamnei, care era altfel decît verigheta domnului.

În fine, au ajuns la casă – stăteam la rînd la magazin, și la coadă oamenii vorbesc mult. Cei doi și-au pus cumpărăturile în aceeași plasă, ea a plătit, el a salvat situația cînd casierița le-a cerut 2 lei și 60 de bani. Imediat m-am gîndit: oare, cei doi…înțelegeți dumneavoastră – au fost la cumpărături împreună, au stat la coadă, au vorbit, au plătit și și-au pus cumpărăturile împreună. Au și plecat, ați ghicit, împreună. Să însemne asta că… sau nu, exagerez. Pentru că da, e foarte simplu să pui etichete atunci cînd nu cunoști. Cei doi puteau foarte bine să fie frați, iar el tocmai îi dăduse vestea bună: pleacă în America!

Prietena mea îmi povestea că, în Italia, într-un mic orășel vizitat des de turiști, a rugat o bătrînică pe stradă să o ajute cu cîteva informații. Doamna, foarte drăguță, i-a dat toate informațiile de care avea nevoie. Și, din vorbă în vorbă, a simțit probabil accentul prietenei mele: „Sînteți din Spania? Nu, din România!” În acel moment, bătrînica cea binevoitoare, instinctiv, și-a luat poșeta și a strîns-o în brațe puternic. Era la puțin timp de episodul Mailat. Sau poate înainte?

Am cunoscut oameni care spun, fără să gîndească prea mult, dar o spun pentru că ȘTIU, că arabii nu se spală. Ei bine, am cunoscut arabi care se spală de mai multe ori, și mult mai atent decît o fac conaționali de-ai mei. Și cînd spun asta, mă gîndesc la oameni care fac cel puțin un duș pe zi.

Despre chinezii pe care îi vedem tot mai des prin București, nu mai vreau să amintesc ce se spune. Eu locuiesc într-un cartier în care ei își fac cumpărăturile. Pe vremuri, veneau sîmbăta, acum, cu criza, îi văd tot mai des. Vin, își cumpără alcool. Sînt prăfuiți și în privirile lor nu citesc nici urmă de bucurie. Pe cîțiva i-am surprins dormind pe iarbă, alături de peturile golite și de oamenii străzii de la noi. Români. Fiecare cu eticheta lui, agățată de copacul imaginar care-i ține umbră.

Țiganii…offfff, ce problemă! Știți cu toții ce se spune despre ei: niște hoți, se duc peste hotare și ne strică imaginea noastră de popor curat, cinstit, muncitor, primitor. Pe unul dintre cei care gîndesc așa l-am văzut (și auzit) azi la semafor, ascultînd, cu boxele la maxim și geamurile coborîte, o muzică inspirată din cultura țigănească. Sau, cine știe, poate arăbească? Sigur nu era Beethoven.  

E ușor să pui etichete. E și mai ușor să le iei din zbor, în încercarea de a fi “cool”, “la modă” sau, pur și simplu și mai românescul “glumeț”. E ușor să te revolți cînd auzi că alții pun etichete nației tale și să le răspunzi la fel.

E mai greu să încerci tu să-i accepți primul pe ceilalți așa cum sînt, să vezi dacă poți învăța ceva de la ei, și, dacă nu, să îi lași să-și ducă viața lor.

Criza noastră văzută din afară

(29 septembrie)

Toată lumea vorbeşte despre criza politică. Coaliţia se destramă, mai durează 2 ore, o oră şi 58 de minute, 50 de minute, 35 de minute, Publicitate, revenim imediat cu ultimele minute ale Guvernării în România. “Breaking News” revine după publicitate, avem noi amănunte şi declaraţii picante, rămîneţi cu noi, o să vă placă! Nu, nu s-au despărţit încă, mai încearcă o variantă, lumea toată discută înfierbîntată, lumea toată se învîrte în jurul crizei de la noi. Aparent.

Agenţia France Presse a transmis pe 29 septembrie o singură depeşă despre România. Greşesc, două: prima anunţă că preşedintele Băsescu face apel la evitarea unei crize politice. “Esenţialul e să evităm că o criză politică să se suprapună celei economice” îl citează AFP pe preşedintele român. Depeşa se încheie cu cîteva cuvinte despre ţara noastră: “România, foarte dur atinsă de criza economică, a intrat în recesiune severă în 2009, după 10 ani de creştere.” Cea de-a doua depeşă e despre festivalul “Anim’est”, care se anunţă cu adevărat interesant.

“Le Monde”, un ziar respectabil din Franţa, tace mîlc pe pagina sa de internet. “Le Figaro” la fel. “Guardian” a dat o ştire despre ţara noastră acum vreo două zile… despre Adrian Mutu. La începutul lui martie, “The New York Times” scria ceva despre sistemul sanitar din România. În “Washington Post” am găsit, în sfîrşit, un articol despre criză: doar că e din noiembrie 2008, şi descrie atmosfera din “această ţară cîndva în plină dezvoltare.”

Poate că nu ştiu eu să caut, şi atunci recurg la Google Search: o mulţime de ştiri, comentarii şi traduceri despre dificultăţile economice prin care trece ţara noastră… nimic despre certurile de copii mari din clasa politică.

Oare chiar nu e importantă problema aceasta pe care o trăim toţi de cîteva zile? Or fi jurnaliştii străini atît de obtuzi? Sau, pur şi simplu, e criza noastră, care ne afectează pe noi şi doar pe noi, fără nici o însemnătate pentru maşinăria numită UE? O criză care, spun unii, blochează complet activitatea guvernului, a Parlamentului, a administraţiei locale – o imagine terifiantă, te face să îţi imaginezi că nu mai mişcă nimic în România, că oamenii stau cu sufletul la gură în faţa televizoarelor ca să afle deznodămîntul telenovelei, aşa cum stăteau pe vremuri, privind îngroziţi maşinaţiunile maleficului J.R. în faţa drăguţului său frăţior Bobby Ewing.

Scuze, ca să blochezi ceva, înseamnă că acel ceva funcţionează. Ce vi se pare că a funcţionat în ultimele luni? Poate doar schimbul de şuturi bine ţintite în dosul întors, pe rînd, de cei care altfel îşi spun “parteneri”, “colegi de guvernare.” Iar această activitate nu s-a blocat, din contră. În rest? Ce a funcţionat? Îmi daţi, vă rog, un exemplu?

Cum ne vindem ţara?

 
Circulă un banc pe internet cu referire foarte directă la România: o agenţie de turism din Germania promovează călătoriile în ţara noastră. “Mergeţi în România! Maşina dumneavoastră e deja acolo.”
E urît! Nu este nici pe departe cea mai frumoasă imagine a ţării mele. Nici nu mă onorează prea mult. Trecînd însă peste asta… gluma mi-a dat o idee. Cum ne vindem ţara? Adicătelea, cum îi vindem imaginea?
Oficialii din Ministerul Turismului se tot chinuie să promoveze acest tărîm minunat. Sigur… se prea poate să fi şi exagerat. Cunoaşteţi scandalurile din ultima vreme, nu vreau să revin asupra lor.
Pornesc de la premisa că toată lumea e bine intenţionată. Şi cinstită, pe deasupra. Ministerul vrea să promoveze ţara noastră prin turism. Dacă era Ministerul Transporturilor, se ocupa de altceva. Nu vă întrebaţi de ce, vă spun eu: de stabilirea culoarelor aeriene, avînd în vedere ultima ieşire a Preşedintelui. (cea în care spunea că – citez din memorie – “e un clişeu să spui că nu vin străini în România pentru că nu avem autostrăzi, turismul se face oricum cu avionul, în proporţie de 70%.”)
Acum, eu iar risc să mă declaraţi naiv. Îmi asum asta. Domnul Preşedinte ar putea avea dreptate. Din nou. Şi dacă are dreptate, înseamnă că o problemă cu drumurile există, totuşi. Pentru că mă întreb ce facem cu cei 30% dintre potenţialii turişti? Ei de ce să nu se bucure de “frumoasa noastră trataţie strămoşească”, cu sare, pîine, grătare, mici, bere, ţuică, muzică în pădurile ciopîrţite. Stop, acesta e un alt subiect!
Revin. Problema e aşa: ministerul promovează turismul. Cîrcotaşii cîrcotesc cum că nu poţi face turism dacă ai drumuri, în general, autostrăzi, în special. Preşedintele intervine salvator şi ne luminează că două treimi dintre turişti folosesc avionul. Cealaltă treime ar veni, poate, cu maşina, dar riscă să o lase pe aici. Aşa că avem nevoie de o soluţie ca să se simtă şi ei bine, chiar dacă sînt mai puţini. Am găsit-o.
Ce-ar fi să ne asumăm adevărul? Să recunoaştem că nu avem drumurile pe care ar trebui să le avem. Dar să n-o facem aşa, oricum, ci s-o spunem în gura mare, să o strigăm ca să ne audă toată lumea!
România ar deveni, cu adevărat, “the land of choice”. Cei care vor să meargă direct la ţintă, vin cu avionul. (mă rog, de la aeroport, mai vedem noi…) Asumîndu-ne faptul că nu avem autostrăzi, am putea extinde puţin mesajul cu “ţara alegerii”. Ar fi… “the land off-road” sau, cum mi-a sugerat draga mea prietenă Adriana, “the land of non-road.” Să aleagă specialiştii de la minister şi să ne anunţe şi pe noi, că dezvoltăm conceptul.
Cum aş face? Simplu: să zicem că un francez vrea să vină la noi în ţară cu maşina. Vine pe autostradă, în siguranţă, pînă la frontieră. Aici, aş construi parcări mari, cu mii de maşini de teren. Francezul meu ar ajunge la parcare, ar lăsa-o aici, ar primi o maşină de teren şi gata! Ar putea pleca în aventura mult dorită. (Parcarea, paza, maşina de teren – totul gratis!) Statul ar cîştiga din taxele pe care le-ar lua de la benzinăriile ce ar înflori în jurul parcurilor 4×4, pe marginea drumurilor, pe cîmpii sau în păduri. În plus, n-ar mai fi nevoie de sîcîitoarele reparaţii, lucrări de întreţinere, procese verbale de predare-primire ale drumurilor. Prietenul meu francez s-ar întoarce, fericit, din călătoria sa off-road, ar ajunge în parcările de la frontieră, s-ar urca în maşina sa de autostradă şi ar pleca, mulţumit, acasă la el, promiţînd că va reveni şi la anul, cînd drumurile vor fi şi mai proaste.
E, ce ziceţi?

Autostrada suspendată a României

  

În urmă cu vreo 12 ani, eram reporter acreditat la Ministerul Transporturilor. Într-o seară, tîrziu, mi-a sunat telefonul de acasă. O voce cristalină, dar foarte hotărîtă:
– Bună seara! Domnul ministru vă invită mîine dimineaţă să beţi cafeaua împreună. Puteţi la 8.30?

 

   

Cum să nu pot! Reporter acreditat pe minister, ministrul te invită la cafea? Te execuţi.  

A doua zi, în biroul domnului ministru. Jovial, carismatic. Avea pregătită o masă cu o hartă. Am discutat vrute şi nevrute, la cafea. Apoi, ministrul a început să îmi povestească ce planuri are pentru viitorul României. Mi-a arătat toate coridoarele europene de transport care vor traversa ţara mea, pe ce autostrăzi vom zburda în lungul şi în latul acestui pămînt ce tindea să se transforme într-un ţinut de basm. Întîlnirea s-a terminat cu strîngeri de mîini şi promisiuni de sprijin din partea reporterului fermecat de viziunea ministrului.  

După foarte puţin timp, au început şantierele pe drumurile naţionale. Şi, în acelaşi ritm ameţitor al lopeţilor care spărgeau asfaltul, au răsărit vesele panouri care îmi spuneau “Aici sînt banii dumneavoastră!” Mă uitam în buzunare şi îmi spuneam: “Ia uite, dom’le, cum le ştiu ăştia pe toate!”  

Au trecut cîţiva ani de atunci. Nu mulţi, doar vreo 12, după cum vă spuneam. Preşedintele ţării mele vorbeşte la radio. Întrebat cum pot veni turiştii străini în România dacă nu ezistă autostrăzi şi drumuri bune, domnul preşedinte a răspuns că întrebarea se referă la “o realitate, dar transformată în clişeu”, în condiţiile în care “70% din turism se face cu avionul”.  

Mie îmi place foarte mult să conduc. Atît de mult încît m-am dus cu maşina în Africa. Nu o dată, de două ori. Am străbătut toată Europa. Doar pe autostradă. Al doilea an cînd am ajuns în Maroc, m-am rătăcit. Nu doar eu, ci şi mai mulţi prieteni care s-au născut acolo, şi care se întorceau acasă din Europa. Să-şi petreacă vacanţa de vară. Motivul pentru care ne-am pierdut e simplu: marocanii construiseră, într-un an, vreo 60 de kilometri de autostradă, în prelungirea celei pe care o cunoştea toată lumea. În goana maşinii, n-am văzut indicatoarele… Şi nici un expatriat nu ştia nimic despre noul drum.  

Mă întorc în ţară la mine. Ministrul despre care vorbeam la început a devenit preşedinte. La fel de jovial. Şi, o dată cu creşterea răspunderilor, şi-a schimbat şi viziunea. Normal. Vede lucrurile altfel, de mai de sus. Din avion!  

Despre lumea vînzătorilor încruntaţi

  
Fata de la magazinul de unde îmi iau ţigări şi, uneori, ziare şi cărţi nu-mi răspunde la salut. Că nu-mi răspunde la salut nu e nimic, mai grav e că, de fiecare dată – şi asta se întîmplă cam la două zile – o surprind ba mîncînd, ba vorbind la telefon, ba întreţinîndu-se cu un potenţial iubit. Oricum ar fi , nu pare niciodată să-i facă vreo plăcere să mă vadă.

 

 – Bună ziua! 

– ! 

 – Vă rog, două pachete de Marlboro şi voi lua şi “Le Monde Diplomatique”. 

 – 283 de mii…500… 

 – ?? 

 Mă recunosc perfect confuz cînd îmi spune cifra asta. De ce? Ce înseamnă? Cîţi lei… Dar, de fiecare dată, mă gîndesc că oricum am deranjat-o şi că nu se face să o deranjez şi mai tare. Şi calculez în gînd, grăbindu-mă, în acelaşi timp, să scot banii. Sau, dacă procesul e prea complicat, recurg la cardul bancar. 

 – Vă mulţumesc foarte mult! O zi bună! 

 N-are rost să mai spun că nu primesc nici un răspuns. După un şir de astfel de “dialoguri”, am început să mă întreb ce aş putea face. Adică, de ce să nu reuşesc să vorbesc cu ea? O fi problema la mine? 

 E blondă. (pe cuvîntul meu de onoare că nu sînt ironic, putea fi, la fel de bine, brunetă sau roşcată sau şatenă, dar domnişoara aceasta e blondă, deci voi respecta adevărul.) Cu siguranţă, cineva i-a spus de mai multe ori că e şi foarte frumoasă. Nu e pe gustul meu, dar sînt convins că nici eu n-am cum să-i fiu pe plac, la puţinele mele kilograme şi la tupeul meu enervant cu care salut, spun “vă rog” şi “o zi bună.” Cel mai probabil, ştie că locul ei nu e acolo, în spatele tejghelei altfel arătoasă, sau măcar colorată de la belşugul de gumă de mestecat, reviste şi cărţi la pachet cu ziare de anvergură. Toate, frumos aranjate. Mai ştie că, într-o zi, nu foarte departe de fiecare zi pe care o petrece acolo, un prinţ plin de bune intenţii şi cu un cont, hai două, direct proporţionale cu frumuseţea şi generozitatea sa, ei bine, acest domn va veni şi-o va scoate de aici. Pînă atunci, îşi pierde vremea cu amici vremelnici, care-i laudă frumuseţea prin sms-uri din pachetul de 1000 plus 500 de minute în reţea. 30 naţionale. 

 M-am hotărît: sigur, poate părea bizar, dar sînt cam căpos.. îmi voi continua teatrul meu cu “bună-ziua-vă-rog-frumos-o-zi-bună” pînă cînd domnişoara îmi va răspunde. Pentru început, mă mulţumesc cu un răspuns la “O zi bună!” 

 Apoi, alimentat de acest prim succes, va fi mai simplu: voi reuşi să o fac să îmi răspundă la primul salut, mai apoi să nu mă mai primească mîncîndu-şi sandwich-ul, după care cu siguranţă că-mi va spune preţul în leii aceştia pe care îi avem cu toţii, cu puţine zerouri, şi, în fine, ultima frontieră, îmi va zîmbi! Am mult de lucru, cu siguranţă. Dar v-am spus că-s încăpăţînat! 

 O zi bună! 

Prima zi de şcoală în SUA naşte dispute politice

 

Discursul preşedintelui Obama în prima zi de şcoală – 8 Septembrie – îi înfurie pe republicani. Aparent, mesajul lui Barack Obama e simplu: îi invită pe tineri să reflecteze asupra responsabilităţii pe care o au pentru a reuşi la şcoală. Un fel de încurajare a muncii susţinute şi a stabilirii unor obiective pe care şcolarii le pot atinge. În discursul postat pe pagina de internet a Casei Albe(http://www.whitehouse.gov/MediaResources/PreparedSchoolRemarks/), preşedintele povesteşte cum, atunci cînd locuia în Indonezia, familia sa nu avea bani destui să îl trimită la şcoala unde învăţau americanii.

De aceea, mama lui a decis să îl ajute: de luni pînă vineri, în fiecare dimineaţă la 4.30! Obama îşi aminteşte că , de multe ori, aţipea pe masa din bucătărie. Mama sa îl trezea spunîndu-i: “Să ştii că nici pentru mine nu e picnic…” O istorioară prin care preşedintele încearcă să le arate tuturor că, dincolo de sprijinul profesorilor, al părinţilor sau al statului, fiecare trebuie să se ajute singur. Sau, cum spune o vorbă de la noi, de dincoace de ocean: “Cum îţi aşterni, aşa dormi!”

Citind discursul, te întrebi ce parte din el ar fi putut naşte un scandal politic? Ei bine, problema apare altundeva: ministrul Educaţiei a sugerat că elevii ar trebui să scrie, pornind de la acest mesaj de încurajare, un eseu pe tema “Cum să îl ajutăm pe preşedinte.” Republicanii au izbucnit, furioşi. Şi nu doar ei. “E Obama-centric! N-are nimic de-a face cu educaţia, ci doar cu cultul lui Barack Obama” – spune un politician conservator. “E îndoctrinare pur şi simplu!” Un republican important s-a declarat “oripilat de faptul că dolarii contribuabililor sînt folosiţi ca să se răspîndească ideologia socialistă a preşedintelui Obama.”

Unele şcoli din Texas şi Minnesota au anunţat că nu vor difuza discursul. Şi…unii părinţi au decis să nu-şi trimită copiii la şcoală, acuzînd încălcarea primului amendament, cel privind libertatea de opinie. Reacţia Casei Albe a venit imediat: e o “polemică prostească”, spune secretarul pentru Educaţie. Preşedintele Obama caută doar un plan pentru creşterea procentului de diplome pînă în 2020, iar ideea era să îi întrebe pe tineri cum ar putea ei să ajute atingerea acestui ţel. În plus, discursul, postat pe siteul Casei Albe, este facultativ.

Disputa rămîne, însă. Chiar dacă politicieni din opoziţie, ceva mai moderaţi, se întreabă: “Totuşi, de ce nu ar vrea părinţii să-şi lase copiii să asculte ce are să le spună preşedintele?”

Biciul pentru jurnalişti, asta e soluţia!

(7 septembrie)

AFP: Sudan: amendă pentru o jurnalistă

“Jurnalista sudaneză Loubna Ahmed al-Hussein, care risca o condamnare la biciuire pentru că a purtat pantaloni, a fost condamnată azi la plata unei amenzi de 500 de lire sudaneze (200 de dolari americani). În cazul în care nu va plăti amenda, va sta o lună în închisoare. “Nu voi plăti amenda, prefer să merg în închisoare” a spus Loubna pentru AFP.

Jurnalista a fost reţinută de poliţie la începutul lui iulie, într-un restaurant, împreună cu alte 12 femei. Motivul? Ţinută indecentă. Purta pantaloni largi şi o bluză lungă. Ar fi putut să scape imediat, aşa cum au făcut-o 10 dintre femei, care au acceptat să fie pedepsite. Cîte 10 lovituri de bici fiecare.”

Unul dintre comentariile cititorilor “Le Figaro” la această ştire mi-a atras atenţia. “Obscurcantismul nu e doar acolo…”

Înţelegînd prin “obscurantism” o “atitudine refractară faţă de tot ce reprezintă progres”, şi considerînd ceea ce s-a întîmplat cu jurnalista din Sudan o agresiune, am făcut un exerciţiu simplu…google search.

29.000 de rezultate pentru “jurnalist agresat”, pagini scrise doar în limba română! Veţi spune că nu există nici o legătură între ceea ce se întîmplă în Sudan şi căutarea mea. Miile de rezultate nici nu înseamnă că vorbim doar despre ziarişti din România. Nici vorbă! Dar titlurile sînt relevante. Şi citez: “Constanţa. Jurnalist agresat de bodyguardul edilului Radu Mazăre.” “Gorj: jurnalist agresat de rudele unui medic corupt.” “Cluj: jurnalist agresat sub ochii poliţiei.” “Craiova: jurnalist agresat de Mititelu.” “Bucureşti: jurnalişti agresaţi de paznicul spitalului Grigore Alexandrescu.” “Hunedoara: jurnalist agresat la Raliul Frumuseţii.” “O echipă de la Televiziunea Târgu Mureş a fost agresată de mai mulţi localnici dintr-o comună – printre care şi fratele primarului.” “Gărzile de corp ale primarului municipiului Iaşi, Gheorghe Nichita, au agresat luni seară o echipă de jurnalişti a postului local de televiziune Tele’M, de faţă aflându-se atât edilul, cât şi şeful Poliţiei Comunitare Iaşi.” “Jurnalişti agresaţi în piaţa centrală a Ploieştiului!!!” “Giovanni Becali a agresat un ziarist în direct.” “Mischie a agresat un jurnalist.”

Dacă nu e de ajuns, urmează părţi dintr-un raport al Agenţiei de Monitorizare a Presei, la finele lui 2006. Iată cîteva exemple: “Pe 10 februarie, uşa apartamentului jurnalistei Ileana Firtulescu din Petroşani a fost incendiată de persoane necunoscute.” “Pe 6 martie, cunoscutul om de afaceri Marian Iancu l-a insultat şi l-a scuipat pe Ovidiu Oanţă, jurnalist la ProTV.” “Pe 21 martie, jurnalista Loredana Chimoiu de la Antena 1 a fost atacată de un grup de femei, care au lovit-o cu pumnii pentru că “era prea tupeistă”. “Pe 30 aprilie, după meciul Steaua – Middlesborough, George Becali, patronul clubului Steaua, le-a cerut bodyguarzilor săi să o ia din faţa sa pe Ana Maria Neagu, reporter la Realitatea TV.” “Pe 17 august, o echipă a Antenei 1 a fost serchestrată la Giurgiu de trei maşini în timp ce investiga presupuse afaceri în domeniul imobiliar ale primarului PNL de Giurgiu, Lucian Iliescu.” “Pe 6 octombrie, preşedintele Traian Băsescu l-a insultat grav pe un jurnalist, numindu-l “găozar”. “Pe 31 octombrie, Dragoş Bota, jurnalist la ziarul Gândul, a fost agresat în timp ce investiga legalitatea unei exploatări miniere în comuna Bozovici, Caraş-Severin.”

Desigur, exemplele de mai sus n-au o legătură directă cu legile aberante din Sudan. Jurnaliştii români nu sînt scuipaţi, bătuţi, înjuraţi sau ameninţaţi pentru că poartă fustă sau pantaloni. Şi nu, nu sînt nici biciuiţi, ca să scape de amenzi.

Şi totuşi, o legătură există. În chiar acel comentariu pe care l-am citit în “Le Figaro”. Se cheamă “obscurantism”. În Sudan, femeile (fie că sînt jurnaliste sau nu) sînt agresate pentru că poartă pantaloni. În România, exemplele de mai sus demonstrează că oamenii sînt agresaţi pentru că poartă … un microfon. Doamne fereşte să mai aibă şi o cameră de filmat!

Mă întreb: oare unde e mai bine? În Sudan, unde, dincolo de penibilul situaţiei, autorităţile au acţionat după un articol al codului penal din 1991, intrat în vigoare la 2 ani după lovitura de stat a actualului preşedinte, şi care prevede o pedeapsă maximă de 40 de lovituri de bici pentru port de îmbrăcăminte indecentă? Sau în România, unde Constituţia, în Articolul 30, spune aşa:

“(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”

Eu n-aş mai spune nimic, pentru că mă văd într-o mare dilemă: nu ştiu răspunsul la întrebare.