Urna de gunoi şi coşul de vot

  
Vă rugăm:
– Folosiţi urnele de gunoi!

 

   

– Nu aruncaţi hîrtiile în WC!  

Este mesajul pe care l-am găsit într-o toaletă din Chişinău. Ştiţi, Chişinău, Republica Moldova, cea de dincolo de Prut. Acea ţară despre care credem că e populată de oameni care se uită la noi ca la nişte zei, şi pe care noi îi privim de parcă ar veni din vremuri tare îndepărtate. Trecînd peste amuzamentul pe care îl provoacă anumite exprimări ale moldovenilor (“V-aţi ridicat la cameră?” e doar una dintre acestea), anunţul de mai sus m-a pus serios pe gînduri. Îl priveam şi mi-am dat seama, dintr-o dată, că mesajul e pentru noi, românii. Cei deja “versaţi” în ale democraţiei. Cei pe care îi mai aşteaptă o tură de alegeri (cîte au fost în 20 de ani????).  

Cum adică pentru noi? Să mă explic:  

E deja un clişeu îndemnul de a “merge la urne”. Procentul românilor care merg la vot era uriaş la începutul anilor ’90. Oamenii simţeau că, în sfîrşit, pot schimba ceva. Sau, mai exact, că acea schimbare depindea de ei. Din păcate, le-a fost teamă. Sau n-au fost destul de informaţi. Ori, poate, fără destulă răbdare ca să asculte, măcar, propunerile tuturor. Indiferent de motiv, rezultatul a fost unul singur: şi-au aruncat voturile în urnă. Ca şi cum şi le-ar fi aruncat la coş…  

Încet – încet, numărul românilor care şi-au exprimat votul a scăzut. La fiecare tur de scrutin, tot mai puţini. Urnele, tot mai goale. De ce? Pentru că alegătorii sînt dezamăgiţi de clasa politică. Aceiaşi votanţi care se buluceau, la început, să salveze democraţia proaspătă.  

20 de ani. Cumva, a început să mi se pară totul inutil. Scandal, agresivitate, falsuri, promovarea inculturii. Nu ştiu dacă “urna” tot mai goală e de vină. Şi nu vreau nici să dau vina pe trecut. Mă întreb, doar, dacă eu pot schimba ceva. Şi înţeleg, într-un fel, că trebuie să învăţ ceva din “urnele” de vot transformate, atîta timp, în “coşuri”. De gunoi.  

Am două soluţii:  

Nu demult, ne pregăteam să emigrăm. În Congo. Acum, am putea emigra cu toţii, noi ăştia care nu mai suportăm agresiunile neîncetate din jur, în Moldova. Republica Moldova. Să cerem toţi cetăţenie şi să încercăm acolo ce n-am reuşit aici. Trecînd peste lovitura de imagine, ar fi un test interesant pentru generaţia mea. Şi-am arunca cît colo ştampila pe care ne-au pus-o unii pe frunte, cea de “generaţie de sacrificiu”.  

Sau… ar mai fi o variantă: să rămînem aici şi să transformăm urnele în coşuri. Dar nu de gunoi, ci de baschet. Acel coş cîştigător din ultima secundă a finalei.  

Realitatea de la balconul meu

(20 octombrie 2009)

Dacă guvernul s-ar muta în blocul meu, ar vedea miniştrii altceva? În zilele cînd plouă, intersecţia din faţa blocului meu se aglomerează enervant. şoferii claxonează, nervoşi. Ambulanţele îşi pornesc sirenele ca să dea maşinile din drumul lor. Un poliţist încearcă să ţină situaţia sub control, cu fluierul său strident. Din cînd în cînd se aude o bufnitură şi, imediat, încep înjurăturile. Încă un şofer grăbit a fost luat prin surprindere de semafor şi a intrat în maşina din faţă. Tramvaiul forţează trecerea prin intersecţia blocată, încercînd să se ţină de un program neştiut de nimeni. Poate că, dacă guvernul s-ar muta în blocul meu, singurul rezultat ar fi că intersecţia asta nu s-ar mai bloca. Frînturi dintr-o zi ploioasă. Privesc în jos şi văd mult noroi. Spaţiile verzi nu mai sînt verzi de ceva vreme. Parcările în spic nu sînt îndeajuns de încăpătoare, aşa încît şoferii sînt nevoiţi să-şi urce puţin maşinile pe ele. Cînd pleacă, lasă urme lungi pe şosea. Pe care nu le mai poate spăla nimeni. Oare, dacă miniştrii şi-ar face birourile în apartamentele din imobilul în care stau, ne-ar ocupa şi parcările în spic? Pe trotuarul din faţa blocului meu e o piaţă de vechituri. Nu una legală, pur şi simplu cîţiva bătrîni se adună în fiecare dimineaţă aici, unii îşi întind pe jos o pătură, alţii ţin în mînă o pungă de plastic. Vînd de toate: şireturi, ceasuri, curele folosite, pantofi, şosete, pastă de dinţi. Un domn pe la vreo 60 de ani, cu o căciulă veche pe cap, îngheţat, şi-a întins pe jos un cearceaf cîndva alb. Pe el, aranjate, o pompă de maşină, cîteva medalii vechi, vreo 10 monede şi 5 perechi de şireturi verzi, fosforescente. Trecătorii nu-l bagă în seamă, nici el nu prea face nimic să-i atragă. Stă acolo, cu ochii pe gardienii care mai vin, cîteodată, şi-l pun să-şi strîngă calabalîcul. Nu face asemenea femeii de la cîţiva metri de el, care te ispiteşte cu un semi-şoptit “ţiiigări avem, ţiiiigări, ţiiiigări, domnu’. ” (V-aţi prins, nu le-a cumpărat de la magazinul din colţ.) Ceva mai încolo, două femei venite dintr-un sat de pe lîngă Bucureşti vînd brînză şi lapte, ascunse într-o găleată verde, de plastic. Au aruncat peste un ştergar alb, cu un model ţesut cu aţă albastră. În fine, o doamnă ce încearcă zadarnic să îşi ascundă vîrsta sub machiaj şi ochelarii cîndva la modă ţine în mîna dreaptă două perechi de şosete noi. În cealaltă mînă are o plasă de rafie, plină cu alte şosete. Priveşte în ochii trecătorilor, cu demnitate. La cîţiva metri, cumva rupt de acest grup colorat, un cerşetor îşi spune propoziţia stoarsă de sens de atîtea repetări. Vrea doar o pîine. Ce credeţi, dacă întregul cabinet ar fi aici, în blocul în care locuiesc eu, miniştrii s-ar duce să îşi cumpere şosete de la doamna cîndva şic? Sau i-ar lăsa un bănuţ cerşetorului răguşit? Ar ieşi primăvara să arunce seminţe de iarbă în noroiul cleios? Sau ar da vreunul un telefon de pe telefonul roşu, să se instaleze mai multe coşuri de gunoi? şi, poate, mai încăpătoare? Nu mai cred în minuni cam din ziua în care, copil fiind, impresionat de filmul Superman, l-am invocat pe erou, să mă plimbe şi pe mine în zbor, deasupra cartierului meu de blocuri. Nici măcar nu m-a băgat în seamă! Urmăresc aiureala care s-a născut în jurul guvernului legitim. Politic sau de tehnocraţi. E o aiureală, pentru că, oricare ar fi viitorul guvern al ţării mele, miniştrii nu vor veni să lucreze din blocul meu. Asta înseamnă că vor vedea, în continuare, o cu totul altă Românie. Nu cea de pe trotuarul pe care ies în fiecare dimineaţă. Cosmin Silistraru Dacă sediul guvernului s-ar muta în blocul meu, oare miniştrii ar vedea această Românie?

Măcar minţiţi-ne frumos!

  
Vă amintiţi panourile acelea cu “Aici sînt banii dumneavoastră!” de pe marginea şoselelor proaspăt reparate cu, cel mai probabil, banii adunaţi din taxa de drum? Se întîmpla undeva înainte de 2000.

 

   

Mă tot întreb, de o vreme încoace, la ce-or folosi banii pe care îi adună statul din taxa de la Feteşti, pe A2. Mi-ar plăcea să văd un panou electronic, la staţia de taxare, care să contorizeze fiecare bănuţ, cu un mesaj de genul: “Vă mulţumim! Cu banii dumneavoastră mai construim un centimetru de autostradă!” Pe cuvînt, m-ar face să mă simt mult mai bine! Desigur, nu mi-aş imagina că taxa aceea intră, miraculos şi imediat, în buzunarele constructorilor care vor turna un centimetru de asfalt pe loc. Sau care se vor aduna, pe două rînduri, la trecerea mea, agitînd steguleţe în semn de mulţumire. Nici vorbă… aş vrea, doar, să fiu minţit frumos.  

Pentru că altfel aş putea bănui altceva. De exemplu, aş putea crede că o parte din bani se duc la o firmă de “securitate” care “păzeşte” autostrada. Să n-o fure hoţii, desigur. Firmă ale cărei maşini rulează cu 70 la oră pe banda de urgenţă, atentînd direct la siguranţa traficului. (vă imaginaţi impactul dintre un autoturism care merge cu 130 şi o astfel de maşină?) Bun, să zicem că firmele acestea reuşesc să dea peste cap studiile potrivit cărora, pe o autostradă din Europa de Vest, speranţa de viaţă pentru cei care stau pe banda de urgenţă se ridică la vreo 15 minute. (Bine, studiul e despre cei opriţi acolo, dar atrage atenţia şi asupra pericolului de a circula pe banda de urgenţă.) Plec de la această premisă, că la noi e altfel. Dar, dacă fac aşa, nu pot să nu mă întreb: ce păzesc aceste firme? Cîinele pe care l-am văzut ceva mai încolo, confuz, încercînd să treacă autostrada? (v-aţi dori să loviţi un cîine în plin la 130 de kilometri pe oră?) Gardul de protecţie împotriva animalelor ce zace rupt pe marginea şoselei? Sau, poate… pe domnul acela atît de drăguţ care a tras pe dreapta (e o urgenţă, deci a oprit pe – aţi ghicit – banda de urgenţă) ca să facă, mă scuzaţi, pipi? Sau poate panourile despărţitoare care atîrnă pe mijlocul drumului. Ori pe cele ce-au sfîrşit, demult, într-un depozit de fier vechi? Sau o fi vorba despre resturile de pneuri de la vreun camion (cum o fi să calci peste un astfel de obstacol mergînd cu viteza maximă legală?) Cine ştie, poate că maşinile acestea miraculoase de securitate păzesc asfaltul. Şi da, în cazul ăsta trebuie să le mulţumim.  

Mă întorc. De ce nu reuşiţi să ne minţiţi frumos? Vă rog, puteţi să o faceţi, pentru că altfel, uite ce se întîmplă: intrăm la idei, facem scenarii nefondate, care nu au la bază fapte reale.  

10 lei dus, 10 lei întors. Am plătit azi vreo 7 euro. 7 euro reprezintă taxa de autostradă în Austria pe o săptămînă. În Ungaria e ceva mai ieftin. Ştiţi ce mi s-a întîmplat pe o autostradă din Ungaria, noaptea pe la 12, cînd era o ceaţă de nu vedeai la doi paşi? A intrat o maşină de Poliţie (nu bag mîna în foc, dar avea girofar!) în faţa coloanei de maşini care rula cu vreo 70 la oră, şi ne-a scos din valul de ceaţă cu 110! Mulţumesc frumos, au meritat banii!  

În Bucureşti se circulă minunat. Nu mă credeţi?

 

Imaginaţi-vă următoarea situaţie: marţi seara (ieri), Bucureşti, Calea Victoriei. Ora 19.45. Fix. Pentru cei neobişnuiţi cu tabloul acesta, iată detaliile: 4 benzi de circulaţie, maşinile înaintează extrem de greu, mai mult stau, pietonii se strecoară printre faruri, claxoane, motoare supraîncălzite. Bate un vînt de început de iarnă, sînt vreo 9 grade şi parcă miroase a Crăciun. Toată lumea se grăbeşte, dar singura soluţie pare un elicopter. Sau nu?

Deodată, dinspre Guvern se aude un cor sîcîitor de sirene. O fi vreo ambulanţă rătăcită? Şoferii încearcă imposibilul, derutaţi de zgomotele şi girofarele ce par să vină de peste tot. Coloanele de maşini se strîng, autoturismele îşi redesenează formele. Trece un prim poliţist pe motocicletă, care se mai opreşte, din cînd în cînd, să-i certe pe şoferii neîndemînatici. După el, un al doilea, apoi al treilea. Calea Victoriei e un cor de sirene – dacă nu le-aş auzi m-aş simşi ca la o discotecă ce repetă enervant două culori: albastru-roşu, albastru-roşu, albastru-roşu. Stop! O maşină cu geamuri fumurii ia calea deschisă de motociclişti. Încă una în urma ei. M-am oprit din numărat, pe cuvîntul meu că mă fascina spectacolul! Mi-am revenit atunci cînd a trecut şi-o maşină de Salvare, din cele noi, dotate cu tot ce trebuie.

Ce minunăţie… îmi opresc cu greu aplauzele. 19.46. Coloana a trecut. Cine-o fi??? 19.46? Păi, nu sînt consultări la Cotroceni? La 20.00? Ba sînt! şi cine ar putea veni de la Guvern cu un sfert de oră înainte şi ar lua-o pe Calea Victoriei? Nu ştiţi? Vă spun ce cred eu: premierul. Cel care tocmai ce-şi pierduse sprijinul Parlamentului.

Acum, eu nu vreau să îi bănuiesc pe consilierii premierului că n-ar fi ştiut că şeful avea o întîlnire importantă la 8 fix. Şi că au aflat în ultima clipă. Şi că au intrat în panică şi-au chemat artileria grea. Nu vreau să cred asta pentru că pînă şi eu aflasem că PDL se întîlneşte cu domnul preşedinte la ora aia. Şi mie îmi scapă multe informaţii importante. A doua variantă ar fi că premierul – dimineaţă plin, seara provizoriu – a avut treabă multă la birou. Dar n-a uitat de întîlnirea pe care o avea. Nu se făcea să întîrzie.

S-o fi gîndit aşa… “coborît din cabinet 2 minute/ ieşit din curte 30 de secunde/ Guvern-Cotroceni vreo 12 minute/ traversat curte Cotroceni 1 minut (e mai mare!!!)/ intrat în palat 1 minut. Cu totul face aşa, vreo 15 minuţele. Hai, poate 16. Perfect, deci pot să muncesc pînă la 19.40 şi ajung şi cu 5 minute mai devreme, că aşa-i elegant!”

Vi se întîmplă şi vouă, nu? Să aveţi multă treabă la birou, vreau să zic. Şi să aveţi o întîlnire importantă la oră fixă, pe care n-o puteţi rata. Ce faceţi în cazul acesta? Cum rezolvaţi problema? Vă întrebaţi dacă nu ajungeţi mai repede cu metroul. Sau cu bicicleta. Sau înjuraţi în gînd şi lăsaţi treaba neterminată şi săriţi în maşină, şi cu ea în traficul relaxant al Capiatalei. Mai vedeţi vreo soluţie? Dacă da, spuneţi-mi-o şi mie… sînt ochi şi urechi!

Premierul se lăuda în Parlament că nu a folosit locuinţa de protocol care i se cuvenea. Sau că a primit-o prea tîrziu, că era criză. Sincere Felicitări! Chiar „Jos pălăria!”, însă nu posed… Da’ apropos de facilităţi, n-aţi uitat cumva ceva, domnule prim-ministru? (Am vrut, iniţial, să denumesc acest articol “Micul ghid practic pentru un trafic perfect în Bucureşti”, dar aş fi fost răutăcios din nou.)

Învățămîntu’ ca politica care o avem. Ce?

Harry Belafonte, unul dintre cei mai mari cîntăreți americani declara prin anii ‘80: “Acum știu că nu e corect să spui „Matilda she takes me money and run Venezuela…” dar pînă să îmi dau seama de asta, eram, deja, milionar…” Desigur, Belafonte dădea aici o probă de auto-ironie fină. Era un promotor al muzicii din Caraibe, accentul și felul de a vorbi de acolo veneau la pachet. N-avea de unde să știe însă că, peste ani și la cîteva mii de kilometri distanță, legătura asta între greșelile de gramatică și milioane va funcționa atît de bine.

Să ne înțelegem bine, de la început: oricare dintre noi poate face greșeli cînd vorbește liber sau cînd citește cu voce tare. Mie, cînd fac asta în fața a mai mult de un om, mi se taie picioarele. Mă apucă bîțîielile, uit să respir, în fine, mi-e o teamă de îmi vine să îmi arăt talentele de atlet. De aceea, nu citesc nimic cu voce tare în public… decît, poate, foarte rar. Și mai puțin, nu mi-aș permite să dau lecții despre școală, învățămînt, reformare.

În țara mea sînt însă cîțiva oameni care nu numai că își dau cu părerea, dar sînt plătiți (și) pentru asta și mai au și puterea de a schimba ceva. Cum să îi cred? Pentru multe din citatele care urmează, trebuie să le mulțumesc jurnaliștilor de la Academia Cațavencu, muuult mai inteligenți decît mine. Poftiți: Marian Vanghelie: Nu se compară Guvernul Adrian Năstase cu ce avem acum ca comparație. Mircea Geoană: Și limita PSD-ului a ajuns la sfîrșit. Traian Băsescu : „Eu m-am întîlnit cu foarte mulţi turişti anul acesta (…) De multe ori mă duceam cu soţia intenţionat să petrecem o oră, o jumătate de oră, exact să luăm percepţiile lor.“ Crin Antonescu: „Pe zi ce trece am mai puţine motive să am vreun motiv de îndoială.“ Emil Constantinescu: „De asta sînt chemat, să vorbesc din experienţa mea, nu prin fraze, ci prin vorbe.“ Gheorghe Pogea: „Pentru clarificarea aşa-ziselor, între ghilimele, cheltuieli oarecum dubioase…“ Ecaterina Andronescu (ministrul Educaţiei şi Cercetării, fost): „Mă exprim speranţa c-o să fie bine.“

Despre cîțiva dintre cei de mai sus – nu spui care – se zice că ar fi făcut milioane. Deh, niște cîrcotași. Despre cei mai mulți, aceiași cîrcotași susțin că n-ar fi greșit doar așa, o dată, de două ori. “Care este” a intrat de ceva vreme în folclor, așa cum “pe care” își face, încetișor, ieșirea din limba română. Problema n-ar fi atît de gravă dacă oamenii aceștia n-ar avea sau n-ar fi avut un cuvînt de spus despre Învățămîntul românesc. Și nu unul oarecare.

Care e riscul? Să vă spun o istorioară. Stăteam la coadă la bilete pentru un film. Lîngă mine, un băiat de 18 ani (știu sigur, că tocmai își luase permisul, primise mașină cadou de la părinți și avusese primul accident. Mi-a mărturisit toate astea, mie și celor vreo sută de oameni din jur.) Copilul ăsta vrăjea două fete (probabil că de asta mă iau de el…) Și au ajuns, la un moment dat, la lucruri serioase: “bă, profesorii ăștia sînt niște nenorociți! Auzi, să vrea salarii mai mari! Păi profa mea de mate care o am la meditații am făcut un calcul odată si cîștigă cam 160 de milioane de lei pe lună numa că stă cu noi. 4 mii de euro mi se pare ok. Și nici nu face nimic cînd ne dă teste, stă și joacă cărți! Și-acuma vrea salarii mai mari.”

Pe cuvîntul meu de onoare că m-am îngrozit în clipa în care mi-am dat seama că băiatul ăsta, peste vreo 5 ani, ar putea ajunge în vreo firmă în care ar da peste mine. Și groaza a prins aripi cînd m-am gîndit că, asemeni lui, sînt cîteva mii. În fiecare an. Dar, ce mai contează? Nu prea știe să vorbească și mai are și probleme legate de chestia aia… cum îi zice, bă, că au dat și ăștia la teve… respect, așa, bravo frăție! Ce i se poate întîmpla cel mai rău acestui adolescent, peste cîțiva ani? Să vină Matilda să-i ieie banii…

PS. Noul ministru al Învățămîntului (îmi cer scuze, Educației, Cercetării și Inovării, ceea ce explică multe), Emil Boc, a dat o declarație la preluarea mandatului. Citez din “Gîndul”: “Acum avem internetul. Ceea ce trebuie să-i învăţăm pe elevi este să dobândească acele competenţe pe care le au şi colegii lor din Uniunea Europeană”.

u ok? Mă exprim speranța că da.

E gălăgie politică. Politicienii nu au şapcă.

 

De ce nu pot oamenii care apar la televizor să se asculte reciproc, înainte de a se contra? Şi, pentru că majoritatea celor pe care îi văd sînt politicieni, atunci corect ar fi: de ce nu se ascultă politicienii? Între ei, “noul val” e special.

O emisiune la modă (poate fi oricare dintre piesele care compun marele talk-show al acestor zile zbuciumate): zgomot, ceartă, invitaţi care vorbesc unul peste celălalt pentru simplul motiv că reprezintă partide diferite, care nu mai sînt aliate. Dar au fost. Cînd erau, alianţa asta se manifesta prin gălăgia pe care domnii politicieni o azvîrleau asupra celor mai puţini. Şi, neapărat, din alt partid. Adică, nu contează mesajul pe care îl transmit unii sau alţii – important e să-şi dea în cap.

Metoda e simplă: îţi stabileşti ţinta. Nu eşti nici o clipă atent la ce spune omul din faţa ta, oricum nu contează, dar atunci cînd cronometrul interior îţi spune că a vorbit prea mult, sari la gîtlejul descoperit. După caz, acest atac poate fi declanşat şi de cuvinte cheie, cum ar fi “mafie”, “preşedinte”, “hoţi”, “criză”, “moştenire grea” sau “interesul naţional”. Normal, cuvîntul care naşte cele mai aprige schimburi de (frînturi de) replici e “România”, pentru că orice ar fi spus celălalt invitat , dacă a pronunţat cuvîntul magic atunci nu trebuie lăsat, e clar că vrea să-şi asume vreo decizie bună pentru ţară. “Păi noi, noi care am cerut asta în Parlament încă de acum 3 ani, care este dorinţa cea mai mare a noastră…” Sau, din contră, să-i plîngă de milă. “Şi da, dom’le, şi noi putem plînge, ba o putem face mai abitir decît voi! Aproape că ni se rupe. Sufletul.”

Rezultatul e unul singur, de dimineaţă pînă seara: un cor lung de strigăte ce se revarsă cu furie asupra noastră din boxele obosite ale televizoarelor. Fie că e, fie că nu e campanie, politicienii noştri nu vor să construiască nimic. Vor doar să-l distrugă pe celălalt. Cu care, de cele mai multe ori, pleacă împreună după emisiuni, aşa, ca fraţii. Pe holuri se poate, în platouri însă e imposibil! Nu de alta, dar poate chiar se uită vreun ochi de sus, de la partid, şi-o să-i acuze de trădare. Sînt tineri şi vor să se afirme. Nu vor susţine un program politic, asta ar însemna să îşi încarce memoria cu idei şi citate care vor fi, oricum, date peste cap la următoarele alegeri, în funcţie de negocieri sau oportunităţi de a pune mîna pe-o bucăţică de putere. Ei ştiu însă că trebuie să sară cu colţii încă de lapte la jugulara duşmanului, chiar dacă “duşmanul” poate deveni, mîine, “aliat”. Şi, dacă se va întîmpla asta, atunci colţii îşi vor uni forţele într-o frăţie de sînge. Pe vecie, pînă la noi ordine.

Sînt foarte tineri, dar par trecuţi prin multe. Ştiu tot şi pot vorbi despre orice. Au păreri, nimic nu-i surprinde. Pentru că, paradoxal, nu au timp. Ceasul lor intern e setat la 4, respectiv 5 ani. În perioada asta trebuie să aranjeze tot. Iar cînd “tot” poate însemna confort pentru o viaţă, efortul merită.

Şi revin…de ce nu pot oamenii ăştia să se asculte, înainte de toate? Sincer să fiu, ar avea mai mari şanse să îi votez dacă ar reuşi să îmi transmită un mesaj. Altul decît cel din vestitul banc cu “bă, da’ de ce n-ai şapcă?”

Gogomăniile de la Transporturi

(7 octombrie)

Mi-e tot mai clar: reprezentanţii Ministerului Transporturilor vin dintr-o civilizaţie extraterestră! Probabil mult mai evoluată decît noi, pămîntenii, pentru că nu avem capacitatea de a îi înţelege. Viziunea lor e atît de evoluată, viitorul le e atît de clar încît nici nu ar avea rost să-şi piardă timpul cu noi, muritorii. Ei ştiu mai bine ce şi cum trebuie făcut.

Să vedem…

Radu Berceanu (nu în calitatea sa de Ministru al Agriculturii, nu vă gîndiţi la prostii!!) face vizite surpriză pe şantierele patriei. De acelea care se chemau, pe vremuri, “vizite de lucru”. Azi e pe “aproximativ – autostrada – Transilvania”, mîine la “probabil – cel – mai – muncit – pasaj – din – lume”, adicătelea Pasajul Băneasa. (ar fi o mişcare inteligentă de imagine, la inaugurarea acestuia, să îl introducă în Cartea Recordurilor drept şantierul care a depăşit cele mai multe termene de finalizare din lume…) Şi pentru că, v-aţi prins, reprezintă acel minister populat de civilizaţia superioară, domnul ministru are idei clare, ştie cum trebuie făcute lucrurile. Nu contează că nu şi le-a exprimat pînă acum, important e că a văzut soluţia: să se închidă circulaţia la Băneasa, sau măcar să se restricţioneze. Nu mult, doar vreo 20 de zile.

Ce înseamnă 20 de zile? În urmă cu un an şi jumătate, făceam, împreună cu colegii mei de la defunctul News FM un reportaj despre un şantier asemănător din Ankara. Spun “asemănător” pentru că, deşi lucrarea în sine era pe o lungime mai mică decît pasajul nostru, trecerea subterană era mai lungă cu vreo 50 de metri. Ei bine, nici la turci lucrurile nu merg prea bine. La inaugurarea lucrării, autorităţile s-au scuzat pentru că au întîrziat 5 zile… şi-au dat seama, pe parcurs, că trebuie să schimbe şi întreaga instalaţie electrică din zonă. Astfel, şantierul de la Ankara a durat 36 de zile!

De ceva vreme, în Franţa, administraţia discută aprins o strategie pentru reducerea accidentelor de circulaţie. Printre propuneri, confiscarea maşinilor conduse de acei şoferi care depăşesc viteza legală cu peste 50 de kilometri la oră. Acolo, publicul a reacţionat imediat şi a pus o întrebare simplă: ce veţi face dacă eu, şofer, depăşesc viteza legală cu 51 de kilometri, dar conduc maşina tatălui meu? Sau, autoturismul unui prieten?

Ministerul nostru a preluat ideea din zbor, sau, mai exact, din acel rai al ideilor geniale ce ne e interzis celor mai mulţi dintre noi. Filonul de aur s-a deschis pentru o clipă şi ideea a căzut, cu zgomot, pe asfaltul încins al miilor de kilometri de autostradă, care taie, cu mîndrie, ţara mea. Potrivit ” Strategiei Naţionale pentru Siguranţa Rutieră, colecţia toamnă-iarnă 2009-2013″, autoturismele vor fi confiscate dacă depăşim viteza legală cu peste 50 de kilometri. Punct. Nu contează că Poliţia Rutieră nu e de acord, că CSM se opune. Proiectul e pe siteul ministerului, deci e în dezbatere publică (adică toţi şoferii din România cu acces la internet îşi pot spune părerea). Şi nimic nu pare să îl mai poată opri, e ca soarta căreia, ştim cu toţii, nu putem să i ne opunem.

Partea frumoasă vine însă acum. Frumoasă, pentru că o cheamă ANCA – Agenţia Naţională de Colectare a Amenzilor. Ce vrea Ancuţa noastră? Simplu: să ne umble direct în conturi dacă nu ne plătim vreo amendă! Pardon? Ce-a făcut???? Cum adică să îmi umble în cont? Şi dacă îmi închid orice cont la bancă, ce va face drăguţa de ea? O să îmi intre în casă, să caute sub saltea? Sau, mai bine, o să ne oblige pe toţi să facem o cheie de la casă, pe care să o lăsăm la Ministerul Transporturilor? Ultima variantă mi se pare mai comodă…

Poate că sînt răutăcios. Normal, nu am acces direct la civilizaţia extraterestră care ne conduce spre succes. Asta îmi naşte, cu siguranţă, o mulţime de frustrări. În concluzie, voi face un exerciţiu care mă calmează: mă voi urca în maşină şi voi conduce cu viteza legală – fix 130 de kilometri la oră – pe autostradă. Cum care autostradă? Cea Pan-Transilvană, normal!