Dragi oameni politici, unora nu vă merge semnalizarea.

(27 noiembrie)
Îl cunoaşteţi. Da, cu siguranţă! E acelaşi şofer care v-a intrat în faţă în această dimineaţă, fără să semnalizeze. Aşa, pur şi simplu, s-a băgat şi el… Pînă la urmă, ca să nu provoc vreun accident, l-am lăsat. La următorul semafor, am ajuns în dreptul lui. Am început să îi fac cîteva gesturi disperate, apoi am coborît geamul. “Bună ziua… aveţi grijă, nu vă merge semnalizarea!” Omul mă priveşte confuz. Îi spun din nou, foarte serios: “Semnalizarea, aveţi o problemă cu semnalizarea pe dreapta…” Îi zîmbesc şi ridic geamul. Mă aşez comod în scaun şi încep să mă gîndesc ce îi trece prin minte şoferului… Vă imaginaţi, s-ar putea chiar să mă creadă! Adică, e evident: omul nu semnalizează pentru că aşa s-a obişnuit, drumul e al lui şi basta! Noi, ceilalţi, trebuie să ne ferim. El are prioritate, orice ar fi! De ce?? Sincer, ce întrebare e asta? Pentru că a mai trecut pe acolo, trece în fiecare zi pe drumul ăsta. Niciodată nu semnalizează.

Stau la rînd la raionul de carne proaspătă. În faţa mea, un bărbat. Cîrnaţi, ceafă, cotlet… îl privesc şi mă gîndesc că omul ori are o petrecere, ori îi e foarte foame. Îşi ia pungile şi pleacă. Moment în care între noi se insinuează o doamnă îmbrăcată îngrijit, pe la vreo 50 de ani, cu un puşti de vreo 10. “Ce vrei, o ceafă? Da’ să ştii că e grasă… bine, nu vrei ceafă, vrei şniţel? Îţi iau şniţel atunci… nu, vrei ceafă totuşi.. e grasă, luăm una mai fără grăsime…” Şi ridică privirea spre vînzătoarea care venise spre mine: “Un şniţel, doamna!” În clipa aceea, o privesc în ochi şi îi fac un semn: coada e în spatele meu. Nu că m-ar fi deranjat să mai stau 2 minute, dar e o chestie de principiu. Pe doamnă a deranjat-o, însă, gestul meu. “Am mai fost aici, dom’le, ce vreţi??? Am fost mai devreme…” Îmi arată coşul plin. Da, probabil că mai fusese pe la raionul de carne, dar plecase să facă alte cumpărături şi acum revenea. Adică, ar fi trebuit să se aşeze, din nou, la coadă. I-am răspuns: “Doamnă, şi eu am mai fost aici. Ieri.” Îmi cer scuze, dar era adevărul gol-goluţ!

De cîte ori vi s-a întîmplat să staţi la rînd la un oficiu poştal şi să vină cineva în faţă, pentru că a mai stat la rînd o dată? Mie mi s-a întîmplat. Mă întreb, de fiecare dată, dacă nu pot sări peste coada sîcîitoare pentru simplul motiv că am mai stat cel puţin o dată.

Îmi amintesc ce-mi povestea o colegă, pe cînd făcea şcoala de şoferi. Instructorul o învăţa, printre altele, să nu semnalizeze cînd, în aglomeraţie, vrea să treacă pe banda de alături. De ce? “Dacă semnalizezi, nu te lasă nimeni să treci!”

Oamenii politici se agaţă de funcţii, aţi observat? Cînd se face împărţeala, apar unii care zic: “Eu am mai fost acolo, am experienţă! Puneţi-mă pe mine, pe mine, eu, eu!!!!” Nu contează că n-a făcut nimic în mandatul precedent. Nu importă că, pus în faţa primului protest al sindicatelor sau a unor întrebări delicate, a început prin a se plînge de “greaua moştenire”. Apoi, dacă cineva îl întreabă de ce a mai ţinut să vină acolo, din moment ce, oricum, nu poate face nimic, îl priveşte aşa cum m-a privit pe mine şoferul care nu semnalizează. Cel care era pe drumul lui, cel care aşa face în fiecare dimineaţă. Intră cu tupeu. Fără să se uite în jur, fără să-i pese de reguli sau de ceilalţi. Face cum îl taie capul. Dacă îţi permiţi, cumva, să îi spui că a greşit, îţi sare în cap. Ar trebui să ai tu grijă. Vina nu e la el, e aiurea, a plecat în vacanţă…

Bun, şoferului îi pot spune că i s-a stricat semnalizarea. Şi asta îl derutează, pentru că lui nici prin cap nu i-a trecut să semnalizeze. Dar… să zicem unui ministru? Ce i-aş putea spune? Mă gîndesc aşa: dacă sindicaliştii sau oricine altcineva interesat ar organiza, la fiecare sfîrşit de săptămînă, cîte un protest spontan în faţa ministerelor. Cu pancarte uriaşe, lozinci, fluiere, tot tacîmul. Şi ar striga: “Nu vrem salarii mai mari!”, “Nu vrem condiţii mai bune!”, “Nu vrem autostrăzi!”, “Nu vrem să ne scădeţi impozitele!”, “Nu vrem să renunţaţi la pensia dumneavoastră, domnule parlamentar!”, “Vă rugăm, păstraţi-vă girofarul!”

I-ar deruta, nu? Pentru că nici n-au vrut să facă vreun lucru dintre acestea. Nici n-a vrut să semnalizeze, că-i pierdere de vreme.

Lucruri mărunte. Dar tare enervante.

(26 noiembrie)

Încerc de cîteva zile să fac o listă a lucrurilor, obiceiurilor sau faptelor care mă deranjează şi pe care cred că le putem schimba. Nu, nu de acelea majore, care schimbă lumea întreagă, planeta. Nu ştiu cum să ieşim din criza economică, deşi mi-aş dori. Nu ştiu ce să facem ca să primească mai mulţi bani Sănătatea. Nici cum să avem, de mîine, şosele mai bune. Habar n-am ce ar trebui să facem ca să le arătăm politicienilor că ne-am săturat de vorbe, şi că ne-am bucura tare de cîteva fapte, fie ele şi mici, mici, numai să fie în interesul tuturor. Sau, în fine, la ultima problemă mă mai gîndesc, poate îmi vine o idee…

Dar… mă deranjează mizeria de pe străzi. Mă enervează cînd semeni de-ai mei aruncă orice şi oriunde. O fi Primăria de vină, de fiecare dată? Desigur, coşuri de gunoi nu sînt destule. Şi, de multe ori, acolo unde le găsim, sînt pline. Bine-bine, dar ce ne facem cu locurile unde coşurile sînt la tot pasul şi, în plus, mai sînt şi goale? În cazul ăsta, tot Primăria e de vină? Sau e, cumva, un obicei urît al nostru… Pînă la urmă, ce aruncă lumea pe jos? Chiştoace, ambalaje, pungi, sticle goale. Mă întreb aşa: dacă chiar ne deranjează gunoiul altora, atunci ce ne costă să îl luăm pe al nostru cu noi, pînă găsim un coş? Că dacă procedăm altfel, înseamnă că nu ne deranjează mizeria, nu?

Mă enervează “proprietarii” parcărilor de bloc. Acei oameni care, dacă plătesc o taxă la administraţia locală, se simt stăpîni. Un exemplu: o prietenă foarte dragă îşi parchează maşina în miezul zilei pe un astfel de loc, exact în faţa scării. Deşi n-ar fi lăsat-o acolo mai mult de vreo 5 minute, cît să urce un bagaj, pune în geamul autoturismului un bileţel cu numărul de telefon. Personal, nu de la Informaţii. Pentru orice eventualitate. (Calculaţi dumneavoastră cît timp îi ia unui lift să ajungă la, să zicem, ultimul etaj al unui bloc. Ca să nu pierdeţi vremea, vă spun eu, că am făcut-o deja: 3 secunde pe nivel. De înmulţit cu numărul de etaje, plus deschisul uşii, plus intrat în casă, plus răsuflat, plus închis uşa, plus coborît. Total, vreo 5 minute.) Cînd s-a întors jos, alarma maşinii ţiuia. Deloc vesel, pentru că un domn dădea cu picioarele în roţi. Era… “proprietarul”. Nici n-are rost să mai spun că nu se gîndise vreo clipă – ce zic, clipită, secundiţă, cam cît îi ia unui neuron să îi spună “Bună ziua!” altuia, dacă îl întîlneşte – că înşiruirea de cifre de pe hîrtia ce stătea în geam era un număr de telefon. Adică, un fel de a spune “Vă rog, scuzaţi-mă, ştiu că e locul dumneavoastră, dar dacă vă întoarceţi, cumva, în cele 5 minute cît stau eu aici, cobor imediat. Mulţumesc.” Sigur, sînt unii care profită de cele “5 minuţele” şi le fac “5 ore”. Dar nici să dai cu picioarele în maşina altuia nu e o variantă demnă de evoluţia speciilor. Am văzut o soluţie la genul acesta de probleme. Una care cere, e adevărat, puţină răbdare, şi o urmă de simţ al umorului. Un mesaj lăsat pe parbrizul maşinii: “Vă mulţumim că vă gîndiţi la noi, ceilalţi! Aţi parcat perfect!”

Mă supără tare rău cei care se bagă în faţă, la benzinărie, pretextînd că au “bani ficşi.” “Uitaţi aici, doamna, pompa 5.” Eu am pompa 6, adică e mai mare, nu? Sau, cel care stă la coadă şi a alimentat la pompa 1, n-are el prioritate, că doar e prima pompă? Aici, fac o paranteză: îmi amintesc de o campanie din Germania, parcă, de prevenire a accidentelor de circulaţie. Un şofer care se urcă la volan după ce a băut cîteva beri e asaltat de pietoni. Altul, care vrea să plece fără să-şi pună centura se trezeşte înconjurat de aceeaşi trecători, care-l privesc urît. Sau urlă la el. Coşmarul se încheie cînd face gestul acela simplu – îşi pune centura de siguranţă. Ce vrea să spună campania aceasta? Că îi putem schimba pe cei care nu respectă regulile de bun simţ, ba chiar şi pe aceia pentru care legile sînt poveşti de adormit copiii. Că trebuie să luăm atitudine, împreună. Dacă toţi cei care stau la coadă să-şi plătească benzina i-ar arăta şoferului care intră în faţă unde e rîndul, atunci lucrurile s-ar schimba. Încet, dar sigur. Dacă doamna de la casă i-ar spune acelaşi lucru, totul ar fi normal.

Şi-ar mai fi altele asemenea… distanţa aceea atît de scurtă între verde şi primul claxon, înghiontelile la uşa autobuzului, înjurăturile în plină stradă, legea pumnului, plimbările în parc cu telefonul în mînă pe post de difuzor de muzică dubioasă (există căşti pentru asta), agresivitatea ghiolbanilor cînd văd o femeie singură (şi drăguţă). Obiceiuri care mă deranjează. Şi nu cred că sînt singurul deranjat de ele.

Desigur, toate acestea sînt mărunţişuri. Nu îmbunătăţesc nici situaţia politică a ţării mele, nici starea economiei, nici nu rezolvă problemele din spitale sau şcoli. Dar cred că sînt lucruri pe care le putem schimba. Mărunţişuri care ne-ar asigura un confort minim. Într-adevăr, cel al bunului simţ.

România (iese) de sub preş

Discuţie cu Adi, prietenul meu:

 De ce nu reuşim să ne acceptăm aşa cum sîntem? Adică, e în regulă să ceară ambasadorul român la Londra “reparaţii morale” din partea BBC, după ce realizatorii Top Gear au spus, într-un sat din România, că se simt în ţara lui Borat? Adică cum? Dacă, să zicem, BBC şi-ar cere scuze în faţa naţiunii, ar scoate din emisiune pasajele “ofensatoare” şi le-ar înlocui cu imagini din Caraibe, întrerupte de mesaje scrise cu “Ne cerem scuze, România!” şi, eventual, cu fotografii cu cei trei prezentatori căindu-se la vreo mănăstire din Moldova – dacă toate astea s-ar întîmpla, atunci ar dispărea, oare, acel sat de ţigani? Nu, ar rămîne acolo, cu siguranţă. Ce facem, de fapt? Simplu: ascundem gunoiul sub preş. Şi nu ne place cînd oamenii care vin în vizită îl descoperă. 

 Pe vremuri (ce vremuri glorioase!), terminam “Planul cincinal” într-un an, ca-n poveşti. Făt-Frumos însuşi – cel care crescuse într-un an ca alţii în şapte – era supărat-foc. Acum, vin politicienii şi zic: “Vom construi o mie de kilometri de autostradă în patru ani!” Hai nu, pe bune??? N-ar fi mai simplu să recunoaştem că nu putem face asta? Să-l văd şi eu pe primul politician care va recunoaşte: “Nu cred că putem construi autostrăzi. Îmi doresc asta, dar o putem face numai împreună. Eu, singur, nu pot.” 

 Mai nou, cu regulile UE, ne-am pus pe reciclat. Aşa ne cere Europa, iar noi trebuie să dăm gata planul. De ce nu recunoaştem că majoritatea blocurilor din ţară nu au au coşuri diferite pentru gunoiul menajer (pentru sticle, pentru plastic, pentru hîrtie), că “ghena” e singurul loc unde îţi poţi arunca resturile? La grămadă. O grămadă nesortată… 

 Avem o mare problemă cu spaţiul verde pe cap de locuitor. Aşa că plantăm copaci şi chemăm presa, să ne vadă o lume întreagă cît sîntem de eco-cool. Sau punem gazon acolo unde îşi parchează oamenii maşinile. Dar, oare, miile de metri cubi de lemn ce ies din păduri, fără acte, oare problema asta a cui e? 

 Vrem să facem turism de top. Aşa am aflat noi, din cărţi, că ţara noastră are de toate. Ce te faci, însă, cu “ciorba rece pe care ţi-o aduce un chelner plictisit, după jumătate de oră, într-un aşa-zis restaurant de pe marginea drumului spre mănăstiri”? Apropos de mănăstiri… credeţi că interesează pe cineva care face călătorii de plăcere? Adică, merită să aruncăm banii pe fereastră (aşa am tradus eu CNN, poate că am greşit) ca să promovăm asta? 

 N-avem drumuri. Bun, e în regulă, nu le-avem. Dar de ce nu recunoaştem asta? De ce nu găsim o cale să cîştigăm din acest dezavantaj? Să zicem… organizînd circuite off-road? 

 Unora le plac manelele. Aşa cum le plac seminţele. Aşa cum le place să se certe. De ce ascundem toate lucrurile astea? Hai să le acceptăm. 

 Ne place politica. Dar, orice televiziune sau institut care face un sondaj despre “Ce aţi dori să vedeţi la televizor?” descoperă, cu surprindere, că ne dorim “emisiuni culturale, sociale, despre sănătate, despre mediul înconjurător.” Vă spun eu – dacă faci o emisiune despre subiectele de mai sus, nu se uită nimeni. Niţel scandal politic, cu un praf de înjurături şi o lingură mare de promisiuni populiste – succes garantat! 

 În ţara mea sînt şi oameni foarte săraci. Îi vedem peste tot, la uşile magazinelor, pe treptele bisericilor. Ba chiar le dăm de pomană, că aşa e creştineşte. Însă, dacă vine un fotoreporter străin şi îi face o poză unei bătrîne amărîte la urne, sub care scrie “România votează”, sărim în sus. “Cum se poate aşa ceva, păi asta e România? Adică fotoreporteru’ dracu’ n-a putut să vadă şi el intelectualii frumoşi, sau oamenii muncii, sau tinerii noştri de viitor?” 

 Să fiu bine înţeles: nu vreau să spun că ar trebui să acceptăm toate lucrurile astea, şi multe altele pe lîngă şi, gata, să ne resemnăm spunînd strămoşescul “Asta e!”. Nu. Nici pomeneală de aşa ceva. Cred, doar, că dacă am accepta toate lucrurile mai puţin frumoase, dacă am avea puterea să recunoaştem că ele există, atunci am putea merge mai departe. Din acea clipă am putea să ne propunem ca, peste zece ani, satul acela de ţigani – “ţara lui Borat” – să se transforme într-o aşezare liniştită, cu drumuri asfaltate şi flori pe pervazele caselor renovate. Politicienii ar veni şi ne-ar spune: “Anul ăsta vom face 10 kilometri de autostradă, la anul încă zece. Peste zece ani, vom avea o sută.” Nu i-am mai minţi pe oficialii UE (şi nici pe noi) că reciclăm. Ci am face ca în Germania, unde conducătorii au spus că încă nu au tehnologia necesară pentru a recicla toate deşeurile. Dar că e bine să ne separăm gunoiul, ca să ne obişnuim cu asta. Pentru viitor. 

 Nu ne-am mai amăgi cu turismul de 5 stele. Am începe să facem turism de masă, aşa, la vreo 2 stele sau chiar mai puţine. Dar, în timpul ăsta, l-am învăţa pe chelnerul acela supărat că, dacă vrea să mai trecem prin ograda lui, atunci ar trebui să ne aducă ciorba mai devreme. Dacă nu, îşi poate găsi altceva de lucru, pentru că noi vrem altceva. 

Dacă am accepta că avem şi pete, abia atunci am putea să ne schimbăm cu adevărat. Pentru că am şti ce să schimbăm. Şi am începe cu noi.  

În fine, nu ne-am mai purta ca vedetele ce vin aici şi ţin mega-concerte. N-am spune “I love you, Romania!” şi-apoi “Pa, te-am pupat! Eu plec.”  

20 de ani. Oare, am învăţat ceva?

  
E un exerciţiu foarte simplu, pînă la urmă. Un exerciţiu pentru cei care au prins România de dinainte de 1989. Pentru cei care azi se lasă cuprinşi de deznădejde. Pentru aceia dintre noi ce simt că ţara a ajuns la fundul sacului. Ce cred că viaţa lor e doar un şir de întîmplări nefericite.

 

   

Amintiţi-vă ce aţi simţit în decembrie, acum 20 de ani. Eu jucam tenis de masă cînd mama a ieşit pe balcon şi mi-a strigat: “Vino sus, a fugit Ceauşescu!” Am urlat de bucurie… habar nu aveam de ce, nici măcar nu mă gîndeam la ce va fi, deoarece nu-mi pusesem problema viitorului. Cumva, ceea ce urma să vină era programat, dacă n-ar fi fugit Ceauşescu: facultate, armată, un loc de muncă, un apartament de la Stat, căsnicie, copii. Ordinea, aleatorie. Un grătar în duminicile de vară, concedii la mare şi Sărbători de iarnă la munte. Sau acasă, în jurul bradului. Cu puţin noroc… cîteva ieşiri la Moscova sau Budapesta. Cu şi mai mult noroc – Praga sau Belgrad.  

Vă aduceţi aminte de sentimentul acela care pusese stăpînire pe noi toţi, atunci, la începutul lui ’90? Era speranţă oarbă. Speranţă sinceră. Mergeam spre ceva, nu ştiam spre ce, dar mergeam înainte. Drumul spre “înapoi” nu mai exista. Nu m-am întrebat nici un moment, atunci, cum va fi drumul ăsta spre “înainte”, dacă va fi greu, dacă va fi uşor, dacă vom rezista, dacă ne vom bucura sau dacă vom pieri. Nu, mă bucuram, doar, de prezent. Şi speram într-un viitor. Sau, mai clar, priveam cu încredere spre viitor.  

Acum. Mă întreb: ce am pierdut, oare, pe drum? Să luăm lucrurile pe rînd: înainte, visam la magazine pline cu de toate. Acum, le avem. Atunci – ne doream să putem ieşi din ţară fără restricţii. Astăzi, putem face asta. Înainte de 1989 ne doream să vorbim fără teamă. Au trecut 20 de ani şi, probabil, cel mai important vis ni s-a împlinit: putem spune orice!  

Dar, oare, ce am pierdut pe drum? Pentru că s-a întîmplat, totuşi, ceva… Să fie, oare, speranţa? Dar de unde vine “speranţa”? De la ce pleacă ea, pe ce se bazează?  

Eu cred aşa: drumul ăsta n-a fost uşor deloc. Au fost mai multe furtuni decît zile calme. Vijelii de acelea reci, ba chiar tornade. Perioadele astea ne-au făcut mai lucizi, mai puţin visători, ne-au scuturat bine şi, pînă la urmă, probabil că ne-au înrăit puţin. Am început să vedem lucrurile urîte din jurul nostru, incidente ce nu ne plac, care ne deranjează, unele ne fac chiar viaţa mizeră. Ne enervează obiceiurile vecinilor, gesturile celor de pe stradă, strigătele şefilor, urletele politicienilor. Încet, încet, toate nenorocirile din jur au început să muşte din ambiţia, din dorinţa de a merge mai departe. Şi, mai ales, din acel fel oarecum copilăros de a vedea problema: trăim azi, acum, nu ieri. Un fel copilăros, dar cît de sănătos! Şi, uite aşa, ne-am afundat în noroi…  

Recent, am avut, din nou, ocazia să aflu cum ne privesc alţii. Mă refer la emisiunea Top Gear. (pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba, Top Gear e o producţie BBC care e urmărită de vreo 350 de milioane de telespectatori din lumea întreagă. Fiecare ediţie.) Ştiţi ce-au observat oamenii ăştia aici? Ce le-a plăcut cel mai mult? Ceea ce ei numesc “diversitate”. Ceea ce noi numim “clivaj”, “ruptura între bogaţi şi săraci”, “mizeria clasei politice”. Ce le-a plăcut lor? Tranfăgărăşanul. Adică acel drum blamat de noi, construit în alte vremuri. Ce-au făcut ei în Palatul Parlamentului, răposata şi mult înjurata Casă a Poporului? S-au distrat ca nişte copii! Diferenţă de abordare. Sau cum au reacţionat cînd au văzut noul model al maşinii naţionale? Au făcut, rapid, o tură cu ea. S-au distrat şi cînd au ajuns într-un sat de ţigani, şi atunci cînd i-a doborît luxul afişat într-o parcare din Mamaia. (asta în condiţiile în care ei înşişi conduceau trei maşini scumpe.)  

Ce au ei şi nu mai avem noi? Ce au străinii pe care i-am cunoscut în aceşti 20 de ani, cei care au venit aici şi au stat mulţi ani, sau au rămas?  

Ştiţi cum reacţiona o doamnă cochetă, angajată a Ambasadei Franţei la Bucureşti, atunci cînd începeau să o claxoneze şoferii înnebuniţi la semaforul ce abia dacă trecea pe verde? Cobora din maşină, luîndu-şi o faţă de femeie îngrijorată şi uşor neputincioasă. Privea speriată spatele maşinii sale, apoi, întrebătoare, spre şoferul disperat din urmă. Ridica din umeri şi se urca din nou la volan.  

Sau, să vă spun cum făcea un prieten bun, tot francez, patron de restaurant, cînd veneau inspectorii de la “Protecţia Consumatorului”, “Primărie”, “Administraţia Locală a consumatorilor de peşte”, “Clubul naţional de sancţionare a meselor cu firimituri”, “Asociaţia de protejare a scrumierelor curate”? Cînd toţi aceşti inspectori încruntaţi, din tot felul de Comitete şi Comiţii fantasmagorice, veneau să-şi ceară partea? Ei bine, îi punea la masă şi stătea de vorbă cu ei. Le dădea de toate. De mîncare, de băut, tot ce-i cereau. Şi, după vreo oră de discuţii amicale… le aducea nota de plată.  

Ce am pierdut, deci, pe drum? Ce cred eu: relaxarea, detaşarea, exerciţiul de a privi problemele mai simplu. Am pierdut vorba aia de pe vremuri: “Decît să ne enervăm, mai bine un cîntec vesel să cîntăm!”  

Coada la vot. Ce se bagă, maică?

  
Îmi amintesc o vreme cînd părinţii mei mă trimiteau să stau la coadă, la Alimentara din colţ. Vroiau să îmi arate că viaţa nu e uşoară, că trebuie să munceşti ca să poţi trăi. Desigur, se întîmpla cînd eram copil, undeva înainte de 1989. Se întîmpla în felul următor: apărea un zvon cum că vor aduce marfă la Alimentara. Maşina trebuia să vină pe la 6 dimineaţa. Şi, din experienţă, vecinii mei ştiau că nu va ajunge pentru toată lumea. Aşa că veneau în faţa magazinului de cu seara, ca să-şi ţină loc. Toţi membrii familiilor participau, pentru că era destul de greu să stai în frig vreo zece ore. Făceau cu schimbul, cu mic, cu mare. Marea problemă era că ştiam că va veni maşina cu marfă, dar nu aveam idee cu ce mai exact. Lapte, ouă, smîntînă, iaurt, pui, pîine… puteau fi toate sau nimic. Aşa că în plasele de rafie aveam borcane goale de smîntînă, cîteva de iaurt, sticlele mari de lapte. Plasele, şi aşa incomode, parcă erau pline cu pietre. Puternic nu eram nici atunci. Frigul tăia în carne vie. Mă gîndeam, cu groază, la momentul în care va veni maşina. Coada, foarte bine organizată, avea să o ia raznaîn acel moment. Iar mie îmi era teamă că nu voi reuşi să ţin pasul cu valul, că nu voi putea să mut sticlele şi borcanele în acelaşi timp cu ceilalţi, că vor fi vecini care mi-o vor lua înainte. Şi că vor cumpăra ultima sticlă de lapte sau de smîntînă, iar eu mă voi întoarce acasă cu mîna goală. Pînă la urmă, maşina a venit. Era cu pui şi unt.

 

   

Duminică am fost la vot. La o secţie specială. Ştiam că va dura cel puţin o oră, şi m-am aşezat, calm, la rînd. În spatele meu cu vreo 4 persoane, un bărbat cu privire ciudată vorbea la telefon. Tare, să nu piardă nimeni nimic. “Sînt la vot. Da… Păi am ieşit să votez cu cine trebuie, nu???” Coada se mişca încet, încet, ca un val de lavă. “Hai, mă, că-ţi ţin rîndul, vrei? Eşti la grătar… Băi, votăm cu cine trebe..”  

Mi-am impus să nu-l mai ascult. Sau, cine ştie, o fi încheiat convorbirea, că nu l-am mai auzit.  

După vreo jumătate de oră ne-a devenit evident că nu vom sta doar o oră. Vedeam secţia de votare. Lume multă la intrare. Şi-apoi, brusc, aceeaşi voce: “Păi da, că aşa e la noi! Să stăm atîta timp!” Era acelaşi domn cu privire bizară, aprobat ferm de un domn mai în vîrstă, cu privire crîncenă şi ochelari mari, cu lentile soioase. Ajunseseră în dreptul meu. Probabil că nici n-aş fi observat dacă nu l-aş fi auzit pe vorbăreţ la începutul cozii. Am încercat să îl privesc în ochi, dar se uita în faţă, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Domnul cu ochelarii murdari începuse să mă preseze, constant, din spate. Evident, încerca să treacă în faţa mea. Şi, pentru că îmi plac lucrurile clare (şi soluţiile simple), l-am întrebat dacă asta vrea să facă. “Păi, păi… urmez coada, ce vreţi? Merge mai repede pe partea asta!” Pe mine mă blochează nesimţirea. Aşa că n-am ştiut ce să-i răspund… doar l-am invitat să treacă în faţă, asigurîndu-l că au destulă marfă pentru toată lumea. Mi-a aruncat acea privire crîncenă, completată de grăsimea de pe lentilele uriaşe şi mi-a arătat ceafa.  

Pe vremuri, lumea se aşeza la orice coadă. Fără să ştie ce va fi. Puneau, eventual, întrebarea “Ce se bagă, maică?” Dar răspunsul nu prea conta. Tot ce era important era să ajungă pentru toată lumea.  

De data asta nu mi-a mai fost teamă. N-am mai simţit teroarea aceea din copilărie. Era marfă destulă pentru toţi, şi puteam să îmi mut singur plasele. Singura temere… că astfel de oameni vor “cumpăra” marfa care a expirat demult.  

Cum să-ţi vinzi ţara cu 10.000 de dolari.

(19 noiembrie)
Două ştiri mi-au atras atenţia: prima, un sondaj Transparency International, potrivit căruia România este percepută drept cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană. Cea de-a doua ştire? O competiţie de artă foto şi video, la malul Mării Roşii, în Israel.

Ce legătură o fi între ele… să vedem!

În comunicatul de presă al T.I. zice aşa: “Transparency International Romania a declarat că ţara noastră suferă la capitole precum judiciar şi cel al utilizării resurselor publice. Totodată, T.I. Romania solicită autorităţilor de la Bucureşti să dea dovadă de maturitate, punînd capăt disputelor dintre cele trei puteri ale statului şi asigurînd echilibrul şi respectul reciproc între acestea.” Reprezentanţii organizaţiei cer, printre altele, cîteva măsuri pentru viitor. Între acestea: “creşterea gradului de transparenţă în planificarea şi utilizarea resurselor publice, astfel încît să se înlăture suspiciunile de politizare a criteriilor de distribuţie a resurselor.” Asta înseamnă, pe limba noastră: “nu mai daţi, domnilor, bani doar membrilor de partid.”

Pe ce se bazează constatările de bun simţ ale T.I? Păi, ar fi sute, dacă nu mii de exemple. Obiceiuri de care ar trebui să scăpăm. Cum ar fi vestitele licitaţii organizate aiurea, cîştigate în final de firma de pe locul trei (că-i a unui prieten, na!). Vestitele contracte atribuite direct, fără licitaţie, că nu mai e timp, dom’le, şi oricum era mai ieftin. (Desigur, era ieftin la început, s-a scumpit pe parcurs…)

Şi-mi tot vine în minte un caz recent: scandalul monstru de la Ministerul Turismului. Ştiţi, cel cu scena, clipul şi banii. (Sau l-am amestecat cu altul, de la alt minister? Se prea poate…În fine, scandalul cu banii şi atît!) Nuuuu, nu s-a terminat! Mai durează niţel, nu de asta am zis de el, nu vreau să-l deranjăm.

În oraşul Eilat, pe coasta israeliană a Mării Roşii, se întîmplă de 5 ani o minune. Sute de oameni din toată lumea participă la un concurs de “imagine subacvatică”. Asta înseamnă că doritorii, profesionişti sau amatori, se înscriu pe un site, dau nişte bani, trec prin birocraţie şi apoi de preselecţie – totul ca să ajungă cîteva zile în portul Eilat şi să surprindă minunăţiile de sub apă cu aparatele lor video sau cu camerele foto. Nu cred că premiul (măricel, de altfel, ajunge la 10.000 de dolari!) reprezintă motivaţia reală. De altfel, unul dintre participanţi, venit din Marea Britanie, chiar povestea că se bucură că va lucra împreună cu concurenţii săi în acel decor minunat. Credeţi-mă, coralii, peştii coloraţi în zeci de feluri, apa – toate acestea sînt minunate!

Ei bine, concursul acesta se întîmplă o dată pe an. Şi, de fiecare dată, e aşteptat cu sufletul la gură de tot mai mulţi oameni. O competiţie pornită de la un pasionat de fotografie subacvatică, un om care s-a zbătut şi a reuşit să găsească sponsori.

Bine, bine, şi care-i legătura cu corupţia? Păi, o legătură există: concursul acesta despre care vă vorbesc eu e susţinut, printre alţii, de Ministerul Turismului din Israel. Simplu, la vedere, cu bani, cunoştinţe şi ştiinţă. Rezultatul? Uimitor! Ştiri despre concurs pe toate marile agenţii de presă, în ziarele şi revistele internaţionale. Adică, ştiri despre coasta Israelului. Gratis.

Deci asta o fi vrînd să spună comunicatul T.I. cu “creşterea gradului de transparenţă în planificarea şi utilizarea resurselor publice”?? Sau încearcă să le spună oamenilor care au decizia în ţara asta că, dacă nu s-ar mai certa atîta, dacă ar lua o pauză mică, ar găsi repede lucruri pe care să-şi consume energia. Lucruri importante, pornite din idei simple. Efect imediat. Pentru ţara pe care o invocă toţi.

Şi am uitat ceva: nici n-ar costa nimic!

O campanie ce ocoleşte România.

  
Mi-au atras atenţia sirenele ambulanţei. Mai apropiate şi parcă mai insistente decît de obicei. Am aruncat o privire pe geam şi am văzut: o maşină de poliţie, una de la SMURD şi o mulţime de oameni care căscau gura. Unuia dintre muncitorii care lucrează la reabilitarea blocului meu i se făcuse rău pe schela mobilă suspendată, probabil, undeva pe la etajul 8. Schela era acum coborîtă pe sol, un medic încerca să îl readucă la viaţă pe muncitorul inconştient. La cîţiva metri, zeci de gură-cască. Grupul se îngroşa cu fiecare minut. Poliţiştii se învîrt în cerc, apoi merg spre maşina oprită pe prima bandă, revin în mijlocul mulţimii.

 

   

Mi-am dat seama că sirenele ambulanţei nu mai fac gălăgie abia atunci cînd un alt zgomot a început să se audă. Timid la început, apoi tot mai prezent. Un cîntec patriotic, pe care nu-l mai auzisem de tare multă vreme. Iniţial, crezusem că e vreo maşină cu megafon, care face reclamă la vreun spectacol de circ. Apoi m-am lămurit: mă înşelasem doar pe jumătate. Era o maşină cu o instalaţie de sunet. Nu anunţa nici un spectacol de circ. Îi făcea reclamă unui candidat la Preşedinţie…  

Şoferul maşinii, cu pozele mari ale candidatului lipite pe geamuri, a încetinit puţin cînd a ajuns în dreptul mulţimii de privitori. Melodia patriotică se auzea tot mai tare, pînă la stridenţă. A plecat mai departe. Alegătorii primiseră mesajul. Cîntecul, cu trimitere la un domnitor, s-a stins încet.  

Două lumi. Lumea noastră, în care muncitorilor li se face rău pe schele atîrnate la zeci de metri. Lumea lor, în care afişele colorate acoperă gunoiul. Lumea noastră, în care poliţiştii nu ştiu cum să ajute un echipaj de intervenţie, sufocat de trecătorii însetaţi de sînge. Lumea lor, stridentă. A noastră, în care unii oameni mai şi mor. A lor, în care aceşti morţi devin marfă electorală dacă au fost, întîmplător, artişti. Lumea noastră – cea a cozilor interminabile în intersecţii. A lor – cea din confortabilele limuzine înconjurate de poliţişti şi SPP-işti ce le asigură cale liberă prin intersecţiile blocate. A noastră, unde oamenii mor cu miile pe şosele insuficiente pentru numărul maşinilor. Conduse, de multe ori, de şoferi ce-au primit permisele aiurea. În lumea lor – planuri, zîmbete, contracte pentru mega-autostrăzi. Într-a noastră nu sînt locuri de parcare. Dar ne găsim alinarea la ei: în promisiuni despre oraşe suspendate undeva, într-un viitor apropiat. La mine pe stradă, primăria a stricat vreo sută de metri pătraţi de gazon. Trîntit aiurea pe pămîntul uscat, transformat acum în noroi. În lumea politicienilor, acesta e un amănunt fără importanţă. Pentru că ei au o menire, un scop superior: ei trebuie să conducă ţara!  

Două lumi. Poate că eu sînt de vină, eu nu-mi dau silinţa să-i înţeleg. Uite, fac eu primul pas: îmi cer iertare! Dar vă cer ceva la schimb: data viitoare cînd veţi trece în goana coloanei oficiale pe lîngă vreun mort, măcar aprindeţi farurile!