Coada la vot. Ce se bagă, maică?

  
Îmi amintesc o vreme cînd părinţii mei mă trimiteau să stau la coadă, la Alimentara din colţ. Vroiau să îmi arate că viaţa nu e uşoară, că trebuie să munceşti ca să poţi trăi. Desigur, se întîmpla cînd eram copil, undeva înainte de 1989. Se întîmpla în felul următor: apărea un zvon cum că vor aduce marfă la Alimentara. Maşina trebuia să vină pe la 6 dimineaţa. Şi, din experienţă, vecinii mei ştiau că nu va ajunge pentru toată lumea. Aşa că veneau în faţa magazinului de cu seara, ca să-şi ţină loc. Toţi membrii familiilor participau, pentru că era destul de greu să stai în frig vreo zece ore. Făceau cu schimbul, cu mic, cu mare. Marea problemă era că ştiam că va veni maşina cu marfă, dar nu aveam idee cu ce mai exact. Lapte, ouă, smîntînă, iaurt, pui, pîine… puteau fi toate sau nimic. Aşa că în plasele de rafie aveam borcane goale de smîntînă, cîteva de iaurt, sticlele mari de lapte. Plasele, şi aşa incomode, parcă erau pline cu pietre. Puternic nu eram nici atunci. Frigul tăia în carne vie. Mă gîndeam, cu groază, la momentul în care va veni maşina. Coada, foarte bine organizată, avea să o ia raznaîn acel moment. Iar mie îmi era teamă că nu voi reuşi să ţin pasul cu valul, că nu voi putea să mut sticlele şi borcanele în acelaşi timp cu ceilalţi, că vor fi vecini care mi-o vor lua înainte. Şi că vor cumpăra ultima sticlă de lapte sau de smîntînă, iar eu mă voi întoarce acasă cu mîna goală. Pînă la urmă, maşina a venit. Era cu pui şi unt.

 

   

Duminică am fost la vot. La o secţie specială. Ştiam că va dura cel puţin o oră, şi m-am aşezat, calm, la rînd. În spatele meu cu vreo 4 persoane, un bărbat cu privire ciudată vorbea la telefon. Tare, să nu piardă nimeni nimic. “Sînt la vot. Da… Păi am ieşit să votez cu cine trebuie, nu???” Coada se mişca încet, încet, ca un val de lavă. “Hai, mă, că-ţi ţin rîndul, vrei? Eşti la grătar… Băi, votăm cu cine trebe..”  

Mi-am impus să nu-l mai ascult. Sau, cine ştie, o fi încheiat convorbirea, că nu l-am mai auzit.  

După vreo jumătate de oră ne-a devenit evident că nu vom sta doar o oră. Vedeam secţia de votare. Lume multă la intrare. Şi-apoi, brusc, aceeaşi voce: “Păi da, că aşa e la noi! Să stăm atîta timp!” Era acelaşi domn cu privire bizară, aprobat ferm de un domn mai în vîrstă, cu privire crîncenă şi ochelari mari, cu lentile soioase. Ajunseseră în dreptul meu. Probabil că nici n-aş fi observat dacă nu l-aş fi auzit pe vorbăreţ la începutul cozii. Am încercat să îl privesc în ochi, dar se uita în faţă, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Domnul cu ochelarii murdari începuse să mă preseze, constant, din spate. Evident, încerca să treacă în faţa mea. Şi, pentru că îmi plac lucrurile clare (şi soluţiile simple), l-am întrebat dacă asta vrea să facă. “Păi, păi… urmez coada, ce vreţi? Merge mai repede pe partea asta!” Pe mine mă blochează nesimţirea. Aşa că n-am ştiut ce să-i răspund… doar l-am invitat să treacă în faţă, asigurîndu-l că au destulă marfă pentru toată lumea. Mi-a aruncat acea privire crîncenă, completată de grăsimea de pe lentilele uriaşe şi mi-a arătat ceafa.  

Pe vremuri, lumea se aşeza la orice coadă. Fără să ştie ce va fi. Puneau, eventual, întrebarea “Ce se bagă, maică?” Dar răspunsul nu prea conta. Tot ce era important era să ajungă pentru toată lumea.  

De data asta nu mi-a mai fost teamă. N-am mai simţit teroarea aceea din copilărie. Era marfă destulă pentru toţi, şi puteam să îmi mut singur plasele. Singura temere… că astfel de oameni vor “cumpăra” marfa care a expirat demult.  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s