Lucruri mărunte. Dar tare enervante.

(26 noiembrie)

Încerc de cîteva zile să fac o listă a lucrurilor, obiceiurilor sau faptelor care mă deranjează şi pe care cred că le putem schimba. Nu, nu de acelea majore, care schimbă lumea întreagă, planeta. Nu ştiu cum să ieşim din criza economică, deşi mi-aş dori. Nu ştiu ce să facem ca să primească mai mulţi bani Sănătatea. Nici cum să avem, de mîine, şosele mai bune. Habar n-am ce ar trebui să facem ca să le arătăm politicienilor că ne-am săturat de vorbe, şi că ne-am bucura tare de cîteva fapte, fie ele şi mici, mici, numai să fie în interesul tuturor. Sau, în fine, la ultima problemă mă mai gîndesc, poate îmi vine o idee…

Dar… mă deranjează mizeria de pe străzi. Mă enervează cînd semeni de-ai mei aruncă orice şi oriunde. O fi Primăria de vină, de fiecare dată? Desigur, coşuri de gunoi nu sînt destule. Şi, de multe ori, acolo unde le găsim, sînt pline. Bine-bine, dar ce ne facem cu locurile unde coşurile sînt la tot pasul şi, în plus, mai sînt şi goale? În cazul ăsta, tot Primăria e de vină? Sau e, cumva, un obicei urît al nostru… Pînă la urmă, ce aruncă lumea pe jos? Chiştoace, ambalaje, pungi, sticle goale. Mă întreb aşa: dacă chiar ne deranjează gunoiul altora, atunci ce ne costă să îl luăm pe al nostru cu noi, pînă găsim un coş? Că dacă procedăm altfel, înseamnă că nu ne deranjează mizeria, nu?

Mă enervează “proprietarii” parcărilor de bloc. Acei oameni care, dacă plătesc o taxă la administraţia locală, se simt stăpîni. Un exemplu: o prietenă foarte dragă îşi parchează maşina în miezul zilei pe un astfel de loc, exact în faţa scării. Deşi n-ar fi lăsat-o acolo mai mult de vreo 5 minute, cît să urce un bagaj, pune în geamul autoturismului un bileţel cu numărul de telefon. Personal, nu de la Informaţii. Pentru orice eventualitate. (Calculaţi dumneavoastră cît timp îi ia unui lift să ajungă la, să zicem, ultimul etaj al unui bloc. Ca să nu pierdeţi vremea, vă spun eu, că am făcut-o deja: 3 secunde pe nivel. De înmulţit cu numărul de etaje, plus deschisul uşii, plus intrat în casă, plus răsuflat, plus închis uşa, plus coborît. Total, vreo 5 minute.) Cînd s-a întors jos, alarma maşinii ţiuia. Deloc vesel, pentru că un domn dădea cu picioarele în roţi. Era… “proprietarul”. Nici n-are rost să mai spun că nu se gîndise vreo clipă – ce zic, clipită, secundiţă, cam cît îi ia unui neuron să îi spună “Bună ziua!” altuia, dacă îl întîlneşte – că înşiruirea de cifre de pe hîrtia ce stătea în geam era un număr de telefon. Adică, un fel de a spune “Vă rog, scuzaţi-mă, ştiu că e locul dumneavoastră, dar dacă vă întoarceţi, cumva, în cele 5 minute cît stau eu aici, cobor imediat. Mulţumesc.” Sigur, sînt unii care profită de cele “5 minuţele” şi le fac “5 ore”. Dar nici să dai cu picioarele în maşina altuia nu e o variantă demnă de evoluţia speciilor. Am văzut o soluţie la genul acesta de probleme. Una care cere, e adevărat, puţină răbdare, şi o urmă de simţ al umorului. Un mesaj lăsat pe parbrizul maşinii: “Vă mulţumim că vă gîndiţi la noi, ceilalţi! Aţi parcat perfect!”

Mă supără tare rău cei care se bagă în faţă, la benzinărie, pretextînd că au “bani ficşi.” “Uitaţi aici, doamna, pompa 5.” Eu am pompa 6, adică e mai mare, nu? Sau, cel care stă la coadă şi a alimentat la pompa 1, n-are el prioritate, că doar e prima pompă? Aici, fac o paranteză: îmi amintesc de o campanie din Germania, parcă, de prevenire a accidentelor de circulaţie. Un şofer care se urcă la volan după ce a băut cîteva beri e asaltat de pietoni. Altul, care vrea să plece fără să-şi pună centura se trezeşte înconjurat de aceeaşi trecători, care-l privesc urît. Sau urlă la el. Coşmarul se încheie cînd face gestul acela simplu – îşi pune centura de siguranţă. Ce vrea să spună campania aceasta? Că îi putem schimba pe cei care nu respectă regulile de bun simţ, ba chiar şi pe aceia pentru care legile sînt poveşti de adormit copiii. Că trebuie să luăm atitudine, împreună. Dacă toţi cei care stau la coadă să-şi plătească benzina i-ar arăta şoferului care intră în faţă unde e rîndul, atunci lucrurile s-ar schimba. Încet, dar sigur. Dacă doamna de la casă i-ar spune acelaşi lucru, totul ar fi normal.

Şi-ar mai fi altele asemenea… distanţa aceea atît de scurtă între verde şi primul claxon, înghiontelile la uşa autobuzului, înjurăturile în plină stradă, legea pumnului, plimbările în parc cu telefonul în mînă pe post de difuzor de muzică dubioasă (există căşti pentru asta), agresivitatea ghiolbanilor cînd văd o femeie singură (şi drăguţă). Obiceiuri care mă deranjează. Şi nu cred că sînt singurul deranjat de ele.

Desigur, toate acestea sînt mărunţişuri. Nu îmbunătăţesc nici situaţia politică a ţării mele, nici starea economiei, nici nu rezolvă problemele din spitale sau şcoli. Dar cred că sînt lucruri pe care le putem schimba. Mărunţişuri care ne-ar asigura un confort minim. Într-adevăr, cel al bunului simţ.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s