Cele mai frumoase Sărbători.

Cînd eram copil, îl aşteptam pe Moş în faţa bradului. De fiecare dată vorbeam cu globurile lui, cu beteala strălucitoare. Foarte rar îmi spuneam tare dorinţele. Dar eram convins că Moşul mi le aude, mi le cunoaşte.

Discuţie întinsă pînă tîrziu, în noapte. Vorbele alunecă, inevitabil, spre politică. Una dintre concluzii: aşteptăm să facă alţii pentru noi. Desigur, sîntem de acord că ar cam fi momentul să facem şi noi ceva, să ne implicăm cumva. Dar nu prea ştim cum. Putem începe prin schimbarea noastră.

Moşul nu venea niciodată cînd îl aşteptam în faţa bradului. Nu reuşeam să îl surprind, chiar dacă mă ascundeam, chiar dacă mă prefăceam că mă uit în altă parte sau dacă mă întindeam pe jos, într-un fals somn.

Altă concluzie: în ţara mea nu există, de fapt, doctrine politice. Singura doctrină în care cred politicienii este cea „a puterii” sau, mai exact, cea potrivit căreia „trebuie să facem orice ca să ajungem acolo.” Nu prea ne mai putem imagina un om politic care să se sacrifice pentru o idee, pentru o doctrină.

Făceam tot felul de scenarii, cu ochii întredeschişi: Moşul va veni pe geam. Sigur, o variantă extrem de complicată, locuiam la etajul şase… dar, Moşul are puteri magice. Putea deschide uşa pur şi simplu, deşi aşa l-ar fi văzut părinţii mei, care s-ar fi speriat. Nu, nu era bine să intre pe uşă, mai bine pe geam. Of, putea să treacă şi prin zid, nu contează, Moşul avea puteri magice.

Sîntem judecaţi fără să ne cunoască aceia care o fac. Pentru că lucrăm într-un loc şi nu în altul, pentru că ne-am tăiat părul într-un fel şi nu în altul, pentru că ne îmbrăcăm aşa şi nu altfel. Judecăm, la rîndul nostru, după aparenţe, după cum ne îmbrăcăm, după cum arătăm, după vocea omului din faţă. Cînd îl cunoaştem puţin mai bine, ne dăm seama că am greşit. Cîteodată, e prea tîrziu. Cuvintele grele au fost rostite. Scuzele se acceptă greu.

Bine, nu poate trece prin pereţi! Rămîn geamul şi uşa. Pentru geam, problema ar fi că e închis, deci ar trebui să îl întredeschid. Se va face frig şi nu voi mai putea rămîne să îl pîndesc. Mai bine ar veni pe uşă, cu riscul să îl surprindă părinţii mei. Ar trebui să se furişeze. Complicat, e un Moş mare şi i-am cerut o mulţime de lucruri. A

ltă concluzie: doi oameni cu convingeri politice diferite pot discuta civilizat. Dacă au argumente şi puţin bun-simţ. Dacă se ascultă şi încearcă să înţeleagă ce vrea celălalt. Ajung, vrînd, nevrînd, să găsească aşa şi puncte comune.

Spuneaţi vreodată poezii în faţa bradului, cînd eraţi copii? Aveaţi şi cîteva cîntece pregătite? Chiar dacă le spuneaţi în gînd? Oare scrisorile pe care le scriam unde ajungeau? Cîte scrisori poate citi Moşul?

Nu poate spune nimeni că au trecut 20 de ani degeaba. Din păcate, lucrurile nu s-au întîmplat atît de repede cît am fi vrut noi. Unii dintre noi au plecat de aici, şi-au găsit fericirea altundeva, cîţiva ne lipsesc, ne e dor de ei, important e că sînt fericiţi, nu?

Adormeam pe jos, în faţa bradului frumos. Mîngîiat de luminiţele magice, de arome, de promisiuni, de vise. Concluzie: Moşul vine întodeauna cînd ai pierdut orice speranţă că va mai veni.

Un leu cinzeci. Atîta face.

Bucureşti. O străduţă din centru, undeva lîngă Piaţa Romană. Caut un loc de parcare. Reuşesc, cu greu, să îmi cocoţez maşina pe nămeţii de pe marginea drumului. Cobor. Din faţă, o doamnă în haine verzi, fosforescente, vine spre mine. Mi-ar fi greu să nu o văd…

“- Un leu cinzeci, domnu’! – Pentru…? – Pentru parcare.. – Păi, de ce? – Pentru… parcare… – Dar ce-aţi făcut pentru parcarea asta ca să plătesc? – Am curăţat-o!”

Mă uit mai atent. Poate n-am văzut bine, cine ştie. Nu, zăpada e tot acolo, aşa, cît să le ţină cald roţilor.

” – Am curăţat, domnu’, uitaţi, am dat zăpada şi de pe locul ăstălalt”, spune doamna verde-fosforescent, arătîndu-mi alt loc perfect acoperit de zăpadă, capcana perfectă pentru vreun şofer neatent.

M-am uitat în ochii femeii. Nu-mi place să fiu prostit, în nici un caz. Nu-mi plac minciunile, prefer un adevăr dureros unei minciuni frumoase. M-a privit şi mi-a spus, din nou, că dăduse zăpada. Şi-atunci am înţeles: doamna verde-fosforescent chiar credea ce spunea. Ea era convinsă că dăduse zăpada.

Anul acesta se încheie ciudat. Mai că aş spune urît, dar mai sînt cîteva zile care simt eu că m-ar putea contrazice. Am avut probabil cea mai jegoasă şi încrîncenată campanie electorală din aceşti 20 de ani. Dar nu vreau să vorbesc despre politicieni, despre ce şi-au spus ei, despre cum se ceartă în direct şi îşi schimbă, miraculos, atitudinea cînd ies din platourile de televiziune. Nu, ceea ce m-a pus pe gînduri e atitudinea susţinătorilor: a celor care au vrut să creadă că un candidat a luat bani, filmat cu o cameră ascunsă, a celor care n-au vrut să creadă acelaşi lucru (excluzînd, astfel, şi posibilitatea ca astfel de practici să existe), a celor care au răcnit “Trucaj!” la imaginile cu un alt candidat lovind un copil, sau, din contră, au întrebat, ca un copil supradotat, “Tati, un om care loveşte un copil mai poate candida la Preşedinţie?”.

Şi într-un caz şi în celălat, imaginile sînt grăitoare. Chiar dacă unele sînt, după părerea mea, trucate, iar altele nu. (nici măcar nu contează care sînt false). Sînt secvenţe care exprimă o stare, imposibil de negat. Susţinătorii au vrut, însă, să creadă altceva. Şi-au reuşit, în ciuda realităţii.

Asemenea unui îndrăgostit care nu vede nici un defect al persoanei iubite, pentru că îi e teamă de singurătate, pentru că are nevoie de căldură, pentru că o îmbrăţişare rece e mai bună decît un pat gol şi-o cafea aromată într-o singură ceaşcă, dimineaţa; asemenea femeii verde-fosforescent, care se convinsese că albul acela pufos murdar din parcările pe care le supraveghea nu e zăpadă, pentru că ea, cîndva, a curăţat locul acela.

Revin la suţinătorii politicienilor. Ei vor să creadă un anumit lucru, indiferent de cît de fantasmagoric ar suna. Doar să vină din gura idolului lor. Dacă omul le promite că va construi autostrăzi în lungul, latul şi pe înălţimile ţării mele, îl vor crede. Dacă politicianul se jură că n-a promis nici un avantaj unei liste scurte de oameni de afaceri, suporterii săi vor crede că oligarhia se reduce la acea listă minusculă. Dacă omul se jură că n-a dat cu pumnul, atunci fanii săi îl vor aclama, neînţelegînd că “a nu da cu pumnul” nu înseamnă “a nu da deloc”. Susţinătorii cred, pentru că vor să creadă. Mai că i-aş numi “visători”, dar n-o fac, riscul de-ai vedea pe toţi ca pe nişte îndrăgostiţi naivi e prea mare. Iar comparaţia nu e potrivită.

M-am întors la maşină. Zăpada de dedesuptul ei nu dispăruse nicăieri. Nici un miracol, nici o schimbare de neexplicat de către specialiştii meteorologi uşor plictisiţi, aţîţaţi acum de încălzirea bruscă a vremii cu vreo 25-30 de grade, scormonind după confirmări prin sertare ce aşteptau, cuminţi, să le dea vreunul praful deoparte măcar pentru cîteva clipe. Nu, nu se întîmplase nimic din ce-mi trecuse prin cap. Zăpada era tot acolo, albă, pufoasă, murdară.

“- Un leu cinzeci, domnu’, atîta face”, mi-a spus doamna de la Primărie. Şi mi-a întins un bon colorat. L-am luat şi am plătit. Pînă la urmă, cu ce-i sînt eu dator femeii? Dacă vrea să creadă, să creadă.

Iarna e ca vara. O teorie.

 

A intrat de ceva vreme în folclor. O ştiţi cu toţii. O propoziţie simplă, care descrie şi justifică, în acelaşi timp, atitudinea unor oameni faţă de alţii: “Iarna nu-i ca vara!” Ei bine, am ajuns să cred că nu e chiar aşa, ba din contră.

Ce se întîmplă vara cu maşinile de deszăpezire? Nu, nu e o glumă, e o întrebare foarte serioasă! Deci, ce se întîmplă cu lamele lucioase, cu munţii de sare, cu minunăţiile tehnologiei cumpărate pentru iarna ce va fi? Fac paradă… adică nu fac nimic. Ce se întîmplă cu toate astea iarna? Se pregătesc, fac paradă la televizor şi atît. În concluzie, nu fac nimic. Iarna e ca vara.

Vara, politicienii fac şi desfac guverne. E un anotimp bun, oamenii politici intră şi ies relaxaţi din sediile partidelor, din Parlament, Guvern sau Preşedinţie. După caz şi gust, cu un sacou aruncat, şmechereşte, pe umăr. Îi mai deranjează, din cînd în cînd, întrebările insistente ale vreunui jurnalist ce n-a priceput care-i şpilu’. Ce fac politicienii noştri iarna? Guverne. Nu mai sînt chiar aşa de relaxaţi, dar cool tot sînt. Bine, şi de la frigul de afară. După caz, poartă un palton şic. Şi da, desigur, mai sînt cîţiva ziarişti care s-au încăpăţînat să nu înţeleagă cum merg treburile. Iarna e ca vara.

Vă amintiţi ce se întîmplă vara, la inundaţii? Autorităţile, adică acei oameni dintre noi pe care i-am ales să se ocupe de trebile ţării, acei oameni care mai sînt şi plătiţi pentru asta (ştiu, e un clişeu, dar nu mă ajută imaginaţia să găsesc altceva) – pe scurt, ce fac aceşti oameni? Dau vina pe (ordinea e aproximativă): natură, neglijenţa altora, incapacitatea unora de a reacţiona potrivit “Planului de urgenţă” şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, victimele inundaţiilor. Pentru că ori şi-au făcut casele acum 50 de ani fără să se gîndească că vor fi inundaţii, ori n-au făcut nimic să-i oprească pe hoţii de lemn, sau, mai simplu, pentru că au tupeul să existe. Ce face administraţia iarna? Iarna, atunci cînd, incredibil, ninge? Atunci cînd drumurile se blochează, cînd trenurile stau în cîmp zeci de ore, cînd maşinile înaintează în marile oraşe cu 2 kilometri pe oră, cînd pietonii zgribuliţi, zăpăciţi de zăpadă şi vînt, trec, ca nişte roboţi, prin troienele ude? Autorităţile dau vina, într-o ordine aleatorie, pe natură, firme de deszăpezire care au cîştigat licitaţii ca să se ocupe de, aţi ghicit, deszăpezire, pe numărul mare de maşini, pe şoferii “inconştienţi” şi pe pietonii ce n-au plecat de acasă cu lopeţile din dotare.

Întîmplător, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă sînt tot victimele.

Autorităţile, fie că-s politicieni aleşi sau “desemnaţi”, plutesc, de fiecare dată, deasupra problemelor. Indiferent de anotimp, ei reuşesc să se detaşeze, să vadă totul de sus. Oamenii ăştia au un dar: reuşesc, tot timpul, să găsească un vinovat. Sau mai mulţi. Nu contează că păpuşarii sînt ei, că ei ar trebui să dea ordinele, să ia deciziile. Nu alţii conduc, ei conduc. Dar, doar alţii sînt de vină. Şi iarna, şi vara. Iarna e ca vara.

Încerc să parchez în faţa blocului, într-o parcare “în spic”. Şansele să găsesc un loc sînt de 50 la sută. Oricum, dacă eu găsesc un loc, un vecin va parca pe trotuar. Azi dimineaţă, un norocos se chinuia să iasă din parcare. Dificil. Peste noapte, un utilaj rătăcit de deszăpezire adunase zăpada pe marginea şoselei şi blocase parcarea. Nu-i nimic, poate că la vară “norocosul” n-o să mai găsească loc.

Iarna nu-i ca vara. Bine, aveţi dreptate. Dar doar dintr-un singur motiv: într-un caz vă iau prin surprindere inundaţiile, în celălalt ninsoarea. În rest, e fix acelaşi lucru. Plutiţi în continuare!

Război în reţelele de socializare

Prieteni se ceartă cu prieteni pentru că a cîştigat “unul” şi n-a ieşit “altul”. Prieteni îşi spun vorbe grele pentru că “unul” îl acuză pe “altul” de diversiuni, “altul” îl acuză pe “unul” de fraudă. Prieteni. Care se transformă, încet, dar sigur.
În unul, în altul.
Mi-a căzut recent în mînă un studiu Irsop Market Research,din 2005. (via “Dilema Veche”) Se cheamă “Valorile şi credinţele româneşti şi europene: la fel sau nu?” Citez din document: “românii consideră că avem o înclinaţie spre agresivitate, autoritarism, necinste, lipsă de organizare, îngîmfare, idealism, superficialitate şi opinii conservatoare.”
Ultima săptămînă de dinainte de alegeri a încins reţelele de socializare. Discuţii peste discuţii, de cele mai multe ori plecate din nimic. Dintr-o ştire apărută pe vreun site “independent”, de la vreun comentariu făcut de un… comentator sau de vreun simplu susţinător. Am văzut atît de multe păreri ferme, atît de mulţi oameni incapabili să asculte ce au şi alţii de spus, încît mă întreb dacă mai are vreun rost să discuţi.
Care-i rostul unei discuţii? Fiecare vine cu argumentele sale, îl ascultă pe celălalt şi încearcă să îl convingă – asta ar fi definiţie extrem de simplificată. Un fel de război al vorbelor.
Din păcate, mulţi îşi ascund lipsa argumentelor, sărăcia de informaţii, în spatele unei superiorităţi ce nu se bazează, sărăcuţa, pe mai nimic. Ci doar, eventual, pe un fel de a fi, de a se purta. Un mix de agresivitate, autoritarism şi superficialitate.
Dacă vreţi, adăugăm şi opiniile conservatoare. Vreţi? Potrivit aceluiaşi studiu de mai sus, 55 la sută dintre români considerau că “pluralismul politic nu oferă nici un avantaj.” Nu vreau să comentez aici dacă Referendumul din 22 noiembrie a fost sau nu necesar. Cred, doar, că n-a fost îndeajuns dezbătut în “piaţa publică”. Că n-au fost destule păreri de-o parte sau de cealaltă ca să putem găsi o cale de mijloc. Că oamenii au prins, de cele mai multe ori, din zbor cîteva idei. Şi că aceste idei s-au redus la “e bine, maică” sau “jos cu ei”.
A doua întrebare de la Referendum mă pune, în continuare, pe gînduri: “Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maxim 300 de persoane?” Nu vă sună nimic ciudat? Încercaţi acum: “reducerea la maxim 300”. Nici acum nu vi se pare ciudat? Mie, da. Pentru că nu înţeleg, în primul rînd, de ce 300 şi nu 200 sau nu 53. Şi, în plus, nici nu vreau să mă gîndesc ce porţi largi deschide acest “maxim 300” către decizii luate la furie.
38 de procente dintre noi cred că “cercuri ascunse complotează împotriva României”. Am auzit, cu toţii, despre “teoria conspiraţiei”. Şi-am mai auzit şi despre “baroni locali”, “moguli” şi alţii asemenea. Din nou, îmi rezerv dreptul de a-mi păstra părerile despre aceste subiecte pentru mine. Deocamdată.
Dar, sincer să fiu, în seara confruntării finale dintre cei doi candidaţi la Preşedinţie, mi-am pus întrebarea: “Măi, oare…?” Ştiţi cînd? Atunci cînd moderatorul, un jurnalist extrem de atent la nuanţe, n-a reacţionat în nici un fel cînd unul dintre candidaţi a jurat că nu l-a lovit cu pumnul pe un copil. Parcă textul iniţial al jurămîntului nu spunea nimic despre pumn, ci doar despre lovitură… Dar, cine ştie, m-a mai înşelat memoria.
Peste 60 la sută dintre români erau de acord, acum 4 ani, cu afirmaţia: “sînt prea mulţi străini care prosperă în România, în timp ce românii o duc prost.” Procentul e aproximativ acelaşi în cazul “dacă vrei să avansezi, trebuie să faci ilegalităţi.” Şi, în fine, “arabii, turcii şi chinezii sînt necinstiţi” atinge tot peste 60 la sută. Iată, deci, că nu noi sîntem de vină pentru cum o ducem. Deoarece orice lucru cinstit am face, oricît ne-am zbate noi, vin străinii şi ne fură ţara. Străinii necinstiţi, bineînţeles.
Aşa e şi-n bătălia de pe internet. Prietenii se judecă. Argumentele nu prea contează. E important, în schimb, de unde vine celălalt, ce face în viaţa de zi cu zi, unde munceşte. Nu există filtre. Sau, cel mult, dacă mai există, s-au îmbîcsit.
Lumea îşi ia informaţiile de unde îi convine şi înţelege doar ce îi convine. Înarmaţi cu aceste “ştiri” care le convin, prietenii încep să-şi dea la gioale. Elegant, de cele mai multe ori, dar mai vezi şi o colecţie serioasă de derapaje. Discutăm politică, respirăm politică, mîncăm politică. Dar nu ne prea interesează informaţia pură. Şi, atunci cînd o primim, constatăm că, oricum, n-are nici o valoare. Pentru că ne declarăm “de acord”, dar tot ce vrem noi credem.
Vă imaginaţi un război asemănător despre vreme? Ar începe cam aşa: “ninge în buc” şi ar continua aşa “u mad? vorbit cu bro şi spus că doar în wkd. miss u. nicu, cj.” PS.
Desigur, ultimele sondaje din România au avut nişte probleme. Cel puţin aşa arată cifrele oficiale. Poate că şi sondajul din 2005 e fix pe dos. Şi, cine ştie, probabil că nici “războaiele” de pe net nu-s decît nişte simple jocuri între vechi amici.

Preşedintele-voluntar

Stau la semafor. E roşu. Genul acela de trecere de pietoni cu două semafoare, poţi trece pînă pe trotuarul din mijlocul drumului, apoi trebuie să stai la următorul semafor. Doar cîteva maşini pe stradă, e duminică, oamenii stau în casă sau au plecat din oraş. Aş putea să trec strada fără probleme, chiar şi aşa, pe roşu. Dar n-o fac, deşi semaforul de pe partea cealaltă a şoselei arată verde şi aş fi în ilegalitate doar “pe jumătate”. Mă trezeşte claxonul unui taxiu oprit la trecere. Cred, iniţial, că între timp s-a făcut verde pentru pietoni. Nu e aşa. Îl privesc pe şofer. Lîngă el, un client. Se prăpădesc de rîs amîndoi. Nu prea înţeleg de ce… Taximetristul îmi face semn să trec, îi spune ceva clientului şi încep iar să se hlizească. Îi răspund printr-un semn: îi arăt culoarea semaforului. E roşu în continuare. E roşu şi pentru el. Verde e doar pentru maşinile care o iau la stînga. Cei doi mă privesc cu o oarecare superioritate şi pufnesc, iar, în rîs. “Ăsta-i prost? De ce nu trece dacă poate trece? Nu vine nici o maşină..”

Avem un nou preşedinte. Va putea schimba el atitudinea acestor oameni? Nu, nu cred. Dar poate sta la semafor, alături de mine, cînd e roşu.

Ies de la cumpărături cu două sacoşe de hîrtie pline. Poate cam prea pline. Sau poate erau sacoşele prea ecologice, nu ştiu ce să zic. Sau poate că am repartizat eu cumpărăturile aiurea. La 20 de metri de intrarea în bloc, una dintre pungi cedează. Jumătate din cumpărături se întind pe trotuar. Înjur în gînd (sau am făcut-o cu glas tare???) Las cealaltă sacoşă jos, mă aplec după pasta de dinţi care ajunsese la vreo 2 metri distanţă de punga cu banane. Asta în timp ce sticla cu apă plată se rostogolea, în continuare, spre şosea. O voce cristalină: “Vă pot ajuta?” Din reflex, spun nu. “Nu, e în regulă, mulţumesc!” Îmi ridic privirea: o tînără de vreo 22 de ani, drăguţă, îşi scosese căştile din urechi şi se aplecase, deja, să mă ajute.

Ne-am ales preşedintele. Ştiţi ce cred eu că poate face el? Poate promova genul ăsta de reacţie. Poate fi un exemplu. Ne poate ajuta să ne ajutăm.

 Îmi amintesc o secvenţă de acum vreun an, un an şi jumătate. Ieşirea din Bucureşti spre munte, pe DN 1. Blocaj mare, ca de obicei. Dar, nu ştiu, ceva îmi atrage atenţia… parcă nimeni nu se mişca, parcă totul încremenise. Primul claxon sparge liniştea, apoi al doilea, al treilea, al zecelea. În curînd, sute de claxoane. Cîţiva şoferi ies din maşini să vadă ce s-a întîmplat. Mă uit şi eu. În intersecţie, cîţiva poliţişti dirijează circulaţia. Le permit să treacă doar celor care intră în capitală. După cîteva minute bune, primesc şi explicaţia pentru gestul lor. Un răspuns învăluit în sirene, girofaruri şi maşini de la SPP. Unul dintre principalii demnitari ai ţării mele revenea în Bucureşti. Iar Poliţia primise ordin să îi asigure cale liberă. Am avut ocazia să văd, la un moment dat, coloana prezindeţială în Paris. Poliţia a dirijat şi acolo circulaţia, într-una din marile intersecţii de pe traseu. Dar nimeni nu părea să stea mai mult decît de obicei. În total, poliţiştii au stat vreo 5 minute acolo. Coloana preşedintelui a trecut repede, poate că n-ar fi remarcat-o nimeni dacă nu erau atîtea maşini în ea.

Avem preşedinte. Poate schimba el, oare, atitudinea politicienilor faţă de noi, ceilalţi? Cei care i-am ales? Nu ştiu dacă are resurse să schimbe felul în care se poartă chiar toţi, dar poate fi un exemplu. Ceva mai discret. În trafic.

Am prieteni care se implică în tot felul de campanii sociale. Unii lucrează cu copiii străzii în canale sinistre, alţii încearcă să le arate cum pot să aibă grijă de căminele lor. Alţii plantează copaci. Alţii susţin rezolvarea unor cazuri disperate, copii cu boli grave ce trebuie operaţi de urgenţă în străinătate, tineri care primesc veşti înfricoşătoare din partea medicilor. Prietenii aceştia ai mei sînt voluntari. Îşi iau din timpul lor, de multe ori din timpul pe care l-ar petrece cu iubita sau iubitul, soţia, soţul, fratele, sora, mama, tatăl. De cele mai multe ori reuşesc să schimbe ceva. În ciuda tuturor greutăţilor, în ciuda opreliştilor ce vin, adesea, din partea semenilor.

Oare dacă preşedintele s-ar implica în cîteva campanii, n-ar avea acestea mai mulţi sorţi de izbîndă? Sau, măcar, n-ar atrage mai mulţi susţinători în jurul lor? Preşedintele-voluntar… ar suna interesant, nu?

Acum, cînd scriu aceste rînduri, votul e în toi. E încă duminică. Şi lumea pare să fie interesată de alegeri. Cel puţin aşa arată cifrele oficiale. În seara asta, unii se vor bucura, alţii se vor întrista. Eu, dacă aş fi susţinătorul vreunuia dintre candidaţi, cel care va cîştiga, imediat după clipa absolut normală de euforie, aş cădea pe gînduri. Şi-aş deveni foarte serios. Pentru că preşedintele ţării mele are foarte mult de lucru. Iar dacă s-ar bucura prea mult alături de suporterii lui, ar însemna că n-a înţeles nimic.

Şi azi sîntem români. Nu doar cu buletinul….

 
Nici măcar n-a trecut prea mult timp de atunci… Într-o dimineaţă, undeva prin 1992, mergeam în maşina unor prieteni francezi la Ambasada Austriei. Plecam la ei acasă, dar pentru asta aveam nevoie de viza de tranzit. Pe cea germană o obţinusem în seara de dinainte. Habar nu aveam dacă o voi primi, totuşi, şi pe cea austriacă. În mod normal, ar fi trebuit să mi-o dea, dar… n-avea nimeni de unde să ştie ce greşeli puteau găsi funcţionarii ambasadei în formularele mele. Sau dacă erau bine-dispuşi sau cu chef sau, din contră, enervaţi de încă un val de români care doreau să le tranziteze ţara. O coadă mare, mi-o amintesc foarte bine, poate mult prea bine. Dacă nu luam viza, rămîneam acasă, cu viza de Franţa în paşaport şi paşaportul în buzunar. Alt mijloc de transport nu aveam.
După cîţiva ani, eram la Viena. Un prieten mă sună şi mă întreabă dacă îi pot rezerva o cameră la hotel. Vroia să vină şi el în Austria. Nu ieşise niciodată din ţară. Acum, însă, putea ieşi doar cu buletinul. Şi vroia să îşi ofere o vacanţă şi, mai ales, să trăiască senzaţia aceea minunată la frontieră: senzaţia “doar cu buletinul.”
Din cîte îmi amintesc, controalele cele mai dure erau la intrarea în Germania. O maşină înmatriculată în Franţa ar fi trecut, în mod normal, foarte uşor graniţa. La fel şi pasagerii ei, cu paşapoartele franţuzeşti. Dar, în maşină mai era un om. Şi, printre documentele acelea fermecate, unul care le tulbura vederea vameşilor: al meu. Dura vreo oră. Mai apoi, m-am obişnuit. Ne puneau să scoatem tot din porbagaj (şi erau bagaje, nu glumă!). Nu ştiu cum, asta se întîmpla întotdeauna noaptea. Şi era frig, cel puţin aşa îmi amintesc acum.

La începutul anilor 90, a apărut o ştire care m-a năucit: se spunea că nişte oameni din ţara mea ar fi mîncat lebede în Austria. A fost, probabil, prima informaţie de acest fel dintr-un lung şir de ştiri urîte despre noi şi despre România.

În 1995, am fost invitat, într-un program de schimb între Universităţi, la o facultate din Suedia. Am luat avionul de la Bucureşti. Escală în Germania. Viză de tranzit. Control pe scara avionului, doar pentru români. Escală în Danemarca. Ies din avion împreună cu un danez, cu care vorbisem tot drumul. Ajungem la ieşire. Chiar înainte de uşi, controlul paşapoartelor. Vameşul îmi verifică documentul, e cît pe ce să mi-l dea înapoi, ezită… Îl întreabă pe un coleg de-al lui dacă românii au nevoie de viză. Nici el nu ştia prea bine. Apoi, cumva, îşi aminteşte. Extrem de politicos (şi de dezamăgit, pot să spun), vameşul îmi dă paşaportul înapoi şi îmi spune: “Domnule, îmi pare rău, dar nu vă pot lăsa să intraţi în ţară.” Să intru în ţară? Păi nici nu vroiam să fac asta! Căutam, doar, poarta pentru avionul spre Suedia. S-a luminat la faţă şi mi-a dat toate informaţiile de care aveam nevoie.

Cînd am ajuns în orăşelul suedez, era tîrziu, trecut de miezul nopţii. Toată lumea din avion a ieşit din aeroport printr-o poartă cu un singur vameş. Plictisit, nici măcar nu se uita la paşapoarte. Eu m-am dus la poarta Non-EU. Eram singurul. Aici, nici un poliţist de frontieră. Unul dintre angajaţii aeroportului m-a strigat şi mi-a făcut semn că am greşit poarta. I-am răspuns scoţînd paşaportul: sînt român! Imediat, au apărut doi vameşi: “În cazul acesta, va trebui să vă verificăm bagajul!” Nici o problemă, bagajul meu era o mică geantă, cu cîteva lucruri personale. Mi-au scotocit peste tot, au scos fiecare lucruşor pe care îl aveam, după ce-şi puseseră o pereche de mănuşi de unică folosinţă. Pe fundul genţii, invitaţia de la facultatea din oraş. Îmi amintesc şi acum chipul femeii care îmi controlase bagajul, în speranţa că va găsi cine ştie ce arme teribile înăuntru… s-a înroşit, m-a privit ruşinată şi şi-a cerut scuze: “De ce nu ne-aţi spus de la început că pentru asta aţi venit? Colegii dumneavoastră vă aşteaptă afară.. poftiţi, vă rog, şi ne scuzaţi!”

Cînd a ajuns la Viena, prietenul meu (cel care nu ieşise niciodată din ţară după 1989) era extrem de… fericit! Mi-a povestit de mai multe ori cum a ajuns la frontieră, cum a scos buletinul, cum vameşii i-au făcut semn să treacă, cum nici măcar nu l-au rugat să deschidă portbagajul. Se simţea mîndru, un sentiment pe care nu îl avusese atîţia ani. De fapt, frica de a fi umilit îl oprise să iasă, atîta timp, dincolo de graniţe. România făcuse ceva pentru el.

Azi, îmi amintesc. De toate acestea şi de multe altele. De momentele cînd m-am simţit umilit, de clipele de groază la cozile de la ambasade, de frica pe care o trăiam cînd ajungeam tîrziu la o frontieră, iar viza de tranzit expira în cîteva ore. Îmi aduc aminte cu ce înfrigurare aşteptam “chemarea” din străinătate, acel act cu care mergeam la Ambasada Franţei ca să cer o viză. Pe care puteam, foarte bine, să nu o primesc.

Îmi amintesc toate acestea şi nu vreau să le uit. Şi-mi spun că ţara mea a făcut ceva pentru mine, pentru noi. Şi că, probabil, a cam venit momentul să facem şi noi ceva în schimb. Pentru ea. Să ne schimbăm, doar puţin, dar să ne schimbăm. Şi cred că trebuie să pornim asumîndu-ne ceva: că sîntem români.