Şi azi sîntem români. Nu doar cu buletinul….

 
Nici măcar n-a trecut prea mult timp de atunci… Într-o dimineaţă, undeva prin 1992, mergeam în maşina unor prieteni francezi la Ambasada Austriei. Plecam la ei acasă, dar pentru asta aveam nevoie de viza de tranzit. Pe cea germană o obţinusem în seara de dinainte. Habar nu aveam dacă o voi primi, totuşi, şi pe cea austriacă. În mod normal, ar fi trebuit să mi-o dea, dar… n-avea nimeni de unde să ştie ce greşeli puteau găsi funcţionarii ambasadei în formularele mele. Sau dacă erau bine-dispuşi sau cu chef sau, din contră, enervaţi de încă un val de români care doreau să le tranziteze ţara. O coadă mare, mi-o amintesc foarte bine, poate mult prea bine. Dacă nu luam viza, rămîneam acasă, cu viza de Franţa în paşaport şi paşaportul în buzunar. Alt mijloc de transport nu aveam.
După cîţiva ani, eram la Viena. Un prieten mă sună şi mă întreabă dacă îi pot rezerva o cameră la hotel. Vroia să vină şi el în Austria. Nu ieşise niciodată din ţară. Acum, însă, putea ieşi doar cu buletinul. Şi vroia să îşi ofere o vacanţă şi, mai ales, să trăiască senzaţia aceea minunată la frontieră: senzaţia “doar cu buletinul.”
Din cîte îmi amintesc, controalele cele mai dure erau la intrarea în Germania. O maşină înmatriculată în Franţa ar fi trecut, în mod normal, foarte uşor graniţa. La fel şi pasagerii ei, cu paşapoartele franţuzeşti. Dar, în maşină mai era un om. Şi, printre documentele acelea fermecate, unul care le tulbura vederea vameşilor: al meu. Dura vreo oră. Mai apoi, m-am obişnuit. Ne puneau să scoatem tot din porbagaj (şi erau bagaje, nu glumă!). Nu ştiu cum, asta se întîmpla întotdeauna noaptea. Şi era frig, cel puţin aşa îmi amintesc acum.

La începutul anilor 90, a apărut o ştire care m-a năucit: se spunea că nişte oameni din ţara mea ar fi mîncat lebede în Austria. A fost, probabil, prima informaţie de acest fel dintr-un lung şir de ştiri urîte despre noi şi despre România.

În 1995, am fost invitat, într-un program de schimb între Universităţi, la o facultate din Suedia. Am luat avionul de la Bucureşti. Escală în Germania. Viză de tranzit. Control pe scara avionului, doar pentru români. Escală în Danemarca. Ies din avion împreună cu un danez, cu care vorbisem tot drumul. Ajungem la ieşire. Chiar înainte de uşi, controlul paşapoartelor. Vameşul îmi verifică documentul, e cît pe ce să mi-l dea înapoi, ezită… Îl întreabă pe un coleg de-al lui dacă românii au nevoie de viză. Nici el nu ştia prea bine. Apoi, cumva, îşi aminteşte. Extrem de politicos (şi de dezamăgit, pot să spun), vameşul îmi dă paşaportul înapoi şi îmi spune: “Domnule, îmi pare rău, dar nu vă pot lăsa să intraţi în ţară.” Să intru în ţară? Păi nici nu vroiam să fac asta! Căutam, doar, poarta pentru avionul spre Suedia. S-a luminat la faţă şi mi-a dat toate informaţiile de care aveam nevoie.

Cînd am ajuns în orăşelul suedez, era tîrziu, trecut de miezul nopţii. Toată lumea din avion a ieşit din aeroport printr-o poartă cu un singur vameş. Plictisit, nici măcar nu se uita la paşapoarte. Eu m-am dus la poarta Non-EU. Eram singurul. Aici, nici un poliţist de frontieră. Unul dintre angajaţii aeroportului m-a strigat şi mi-a făcut semn că am greşit poarta. I-am răspuns scoţînd paşaportul: sînt român! Imediat, au apărut doi vameşi: “În cazul acesta, va trebui să vă verificăm bagajul!” Nici o problemă, bagajul meu era o mică geantă, cu cîteva lucruri personale. Mi-au scotocit peste tot, au scos fiecare lucruşor pe care îl aveam, după ce-şi puseseră o pereche de mănuşi de unică folosinţă. Pe fundul genţii, invitaţia de la facultatea din oraş. Îmi amintesc şi acum chipul femeii care îmi controlase bagajul, în speranţa că va găsi cine ştie ce arme teribile înăuntru… s-a înroşit, m-a privit ruşinată şi şi-a cerut scuze: “De ce nu ne-aţi spus de la început că pentru asta aţi venit? Colegii dumneavoastră vă aşteaptă afară.. poftiţi, vă rog, şi ne scuzaţi!”

Cînd a ajuns la Viena, prietenul meu (cel care nu ieşise niciodată din ţară după 1989) era extrem de… fericit! Mi-a povestit de mai multe ori cum a ajuns la frontieră, cum a scos buletinul, cum vameşii i-au făcut semn să treacă, cum nici măcar nu l-au rugat să deschidă portbagajul. Se simţea mîndru, un sentiment pe care nu îl avusese atîţia ani. De fapt, frica de a fi umilit îl oprise să iasă, atîta timp, dincolo de graniţe. România făcuse ceva pentru el.

Azi, îmi amintesc. De toate acestea şi de multe altele. De momentele cînd m-am simţit umilit, de clipele de groază la cozile de la ambasade, de frica pe care o trăiam cînd ajungeam tîrziu la o frontieră, iar viza de tranzit expira în cîteva ore. Îmi aduc aminte cu ce înfrigurare aşteptam “chemarea” din străinătate, acel act cu care mergeam la Ambasada Franţei ca să cer o viză. Pe care puteam, foarte bine, să nu o primesc.

Îmi amintesc toate acestea şi nu vreau să le uit. Şi-mi spun că ţara mea a făcut ceva pentru mine, pentru noi. Şi că, probabil, a cam venit momentul să facem şi noi ceva în schimb. Pentru ea. Să ne schimbăm, doar puţin, dar să ne schimbăm. Şi cred că trebuie să pornim asumîndu-ne ceva: că sîntem români.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s