Preşedintele-voluntar

Stau la semafor. E roşu. Genul acela de trecere de pietoni cu două semafoare, poţi trece pînă pe trotuarul din mijlocul drumului, apoi trebuie să stai la următorul semafor. Doar cîteva maşini pe stradă, e duminică, oamenii stau în casă sau au plecat din oraş. Aş putea să trec strada fără probleme, chiar şi aşa, pe roşu. Dar n-o fac, deşi semaforul de pe partea cealaltă a şoselei arată verde şi aş fi în ilegalitate doar “pe jumătate”. Mă trezeşte claxonul unui taxiu oprit la trecere. Cred, iniţial, că între timp s-a făcut verde pentru pietoni. Nu e aşa. Îl privesc pe şofer. Lîngă el, un client. Se prăpădesc de rîs amîndoi. Nu prea înţeleg de ce… Taximetristul îmi face semn să trec, îi spune ceva clientului şi încep iar să se hlizească. Îi răspund printr-un semn: îi arăt culoarea semaforului. E roşu în continuare. E roşu şi pentru el. Verde e doar pentru maşinile care o iau la stînga. Cei doi mă privesc cu o oarecare superioritate şi pufnesc, iar, în rîs. “Ăsta-i prost? De ce nu trece dacă poate trece? Nu vine nici o maşină..”

Avem un nou preşedinte. Va putea schimba el atitudinea acestor oameni? Nu, nu cred. Dar poate sta la semafor, alături de mine, cînd e roşu.

Ies de la cumpărături cu două sacoşe de hîrtie pline. Poate cam prea pline. Sau poate erau sacoşele prea ecologice, nu ştiu ce să zic. Sau poate că am repartizat eu cumpărăturile aiurea. La 20 de metri de intrarea în bloc, una dintre pungi cedează. Jumătate din cumpărături se întind pe trotuar. Înjur în gînd (sau am făcut-o cu glas tare???) Las cealaltă sacoşă jos, mă aplec după pasta de dinţi care ajunsese la vreo 2 metri distanţă de punga cu banane. Asta în timp ce sticla cu apă plată se rostogolea, în continuare, spre şosea. O voce cristalină: “Vă pot ajuta?” Din reflex, spun nu. “Nu, e în regulă, mulţumesc!” Îmi ridic privirea: o tînără de vreo 22 de ani, drăguţă, îşi scosese căştile din urechi şi se aplecase, deja, să mă ajute.

Ne-am ales preşedintele. Ştiţi ce cred eu că poate face el? Poate promova genul ăsta de reacţie. Poate fi un exemplu. Ne poate ajuta să ne ajutăm.

 Îmi amintesc o secvenţă de acum vreun an, un an şi jumătate. Ieşirea din Bucureşti spre munte, pe DN 1. Blocaj mare, ca de obicei. Dar, nu ştiu, ceva îmi atrage atenţia… parcă nimeni nu se mişca, parcă totul încremenise. Primul claxon sparge liniştea, apoi al doilea, al treilea, al zecelea. În curînd, sute de claxoane. Cîţiva şoferi ies din maşini să vadă ce s-a întîmplat. Mă uit şi eu. În intersecţie, cîţiva poliţişti dirijează circulaţia. Le permit să treacă doar celor care intră în capitală. După cîteva minute bune, primesc şi explicaţia pentru gestul lor. Un răspuns învăluit în sirene, girofaruri şi maşini de la SPP. Unul dintre principalii demnitari ai ţării mele revenea în Bucureşti. Iar Poliţia primise ordin să îi asigure cale liberă. Am avut ocazia să văd, la un moment dat, coloana prezindeţială în Paris. Poliţia a dirijat şi acolo circulaţia, într-una din marile intersecţii de pe traseu. Dar nimeni nu părea să stea mai mult decît de obicei. În total, poliţiştii au stat vreo 5 minute acolo. Coloana preşedintelui a trecut repede, poate că n-ar fi remarcat-o nimeni dacă nu erau atîtea maşini în ea.

Avem preşedinte. Poate schimba el, oare, atitudinea politicienilor faţă de noi, ceilalţi? Cei care i-am ales? Nu ştiu dacă are resurse să schimbe felul în care se poartă chiar toţi, dar poate fi un exemplu. Ceva mai discret. În trafic.

Am prieteni care se implică în tot felul de campanii sociale. Unii lucrează cu copiii străzii în canale sinistre, alţii încearcă să le arate cum pot să aibă grijă de căminele lor. Alţii plantează copaci. Alţii susţin rezolvarea unor cazuri disperate, copii cu boli grave ce trebuie operaţi de urgenţă în străinătate, tineri care primesc veşti înfricoşătoare din partea medicilor. Prietenii aceştia ai mei sînt voluntari. Îşi iau din timpul lor, de multe ori din timpul pe care l-ar petrece cu iubita sau iubitul, soţia, soţul, fratele, sora, mama, tatăl. De cele mai multe ori reuşesc să schimbe ceva. În ciuda tuturor greutăţilor, în ciuda opreliştilor ce vin, adesea, din partea semenilor.

Oare dacă preşedintele s-ar implica în cîteva campanii, n-ar avea acestea mai mulţi sorţi de izbîndă? Sau, măcar, n-ar atrage mai mulţi susţinători în jurul lor? Preşedintele-voluntar… ar suna interesant, nu?

Acum, cînd scriu aceste rînduri, votul e în toi. E încă duminică. Şi lumea pare să fie interesată de alegeri. Cel puţin aşa arată cifrele oficiale. În seara asta, unii se vor bucura, alţii se vor întrista. Eu, dacă aş fi susţinătorul vreunuia dintre candidaţi, cel care va cîştiga, imediat după clipa absolut normală de euforie, aş cădea pe gînduri. Şi-aş deveni foarte serios. Pentru că preşedintele ţării mele are foarte mult de lucru. Iar dacă s-ar bucura prea mult alături de suporterii lui, ar însemna că n-a înţeles nimic.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s