Bucureşti. O străduţă din centru, undeva lîngă Piaţa Romană. Caut un loc de parcare. Reuşesc, cu greu, să îmi cocoţez maşina pe nămeţii de pe marginea drumului. Cobor. Din faţă, o doamnă în haine verzi, fosforescente, vine spre mine. Mi-ar fi greu să nu o văd…
“- Un leu cinzeci, domnu’! – Pentru…? – Pentru parcare.. – Păi, de ce? – Pentru… parcare… – Dar ce-aţi făcut pentru parcarea asta ca să plătesc? – Am curăţat-o!”
Mă uit mai atent. Poate n-am văzut bine, cine ştie. Nu, zăpada e tot acolo, aşa, cît să le ţină cald roţilor.
” – Am curăţat, domnu’, uitaţi, am dat zăpada şi de pe locul ăstălalt”, spune doamna verde-fosforescent, arătîndu-mi alt loc perfect acoperit de zăpadă, capcana perfectă pentru vreun şofer neatent.
M-am uitat în ochii femeii. Nu-mi place să fiu prostit, în nici un caz. Nu-mi plac minciunile, prefer un adevăr dureros unei minciuni frumoase. M-a privit şi mi-a spus, din nou, că dăduse zăpada. Şi-atunci am înţeles: doamna verde-fosforescent chiar credea ce spunea. Ea era convinsă că dăduse zăpada.
Anul acesta se încheie ciudat. Mai că aş spune urît, dar mai sînt cîteva zile care simt eu că m-ar putea contrazice. Am avut probabil cea mai jegoasă şi încrîncenată campanie electorală din aceşti 20 de ani. Dar nu vreau să vorbesc despre politicieni, despre ce şi-au spus ei, despre cum se ceartă în direct şi îşi schimbă, miraculos, atitudinea cînd ies din platourile de televiziune. Nu, ceea ce m-a pus pe gînduri e atitudinea susţinătorilor: a celor care au vrut să creadă că un candidat a luat bani, filmat cu o cameră ascunsă, a celor care n-au vrut să creadă acelaşi lucru (excluzînd, astfel, şi posibilitatea ca astfel de practici să existe), a celor care au răcnit “Trucaj!” la imaginile cu un alt candidat lovind un copil, sau, din contră, au întrebat, ca un copil supradotat, “Tati, un om care loveşte un copil mai poate candida la Preşedinţie?”.
Şi într-un caz şi în celălat, imaginile sînt grăitoare. Chiar dacă unele sînt, după părerea mea, trucate, iar altele nu. (nici măcar nu contează care sînt false). Sînt secvenţe care exprimă o stare, imposibil de negat. Susţinătorii au vrut, însă, să creadă altceva. Şi-au reuşit, în ciuda realităţii.
Asemenea unui îndrăgostit care nu vede nici un defect al persoanei iubite, pentru că îi e teamă de singurătate, pentru că are nevoie de căldură, pentru că o îmbrăţişare rece e mai bună decît un pat gol şi-o cafea aromată într-o singură ceaşcă, dimineaţa; asemenea femeii verde-fosforescent, care se convinsese că albul acela pufos murdar din parcările pe care le supraveghea nu e zăpadă, pentru că ea, cîndva, a curăţat locul acela.
Revin la suţinătorii politicienilor. Ei vor să creadă un anumit lucru, indiferent de cît de fantasmagoric ar suna. Doar să vină din gura idolului lor. Dacă omul le promite că va construi autostrăzi în lungul, latul şi pe înălţimile ţării mele, îl vor crede. Dacă politicianul se jură că n-a promis nici un avantaj unei liste scurte de oameni de afaceri, suporterii săi vor crede că oligarhia se reduce la acea listă minusculă. Dacă omul se jură că n-a dat cu pumnul, atunci fanii săi îl vor aclama, neînţelegînd că “a nu da cu pumnul” nu înseamnă “a nu da deloc”. Susţinătorii cred, pentru că vor să creadă. Mai că i-aş numi “visători”, dar n-o fac, riscul de-ai vedea pe toţi ca pe nişte îndrăgostiţi naivi e prea mare. Iar comparaţia nu e potrivită.
M-am întors la maşină. Zăpada de dedesuptul ei nu dispăruse nicăieri. Nici un miracol, nici o schimbare de neexplicat de către specialiştii meteorologi uşor plictisiţi, aţîţaţi acum de încălzirea bruscă a vremii cu vreo 25-30 de grade, scormonind după confirmări prin sertare ce aşteptau, cuminţi, să le dea vreunul praful deoparte măcar pentru cîteva clipe. Nu, nu se întîmplase nimic din ce-mi trecuse prin cap. Zăpada era tot acolo, albă, pufoasă, murdară.
“- Un leu cinzeci, domnu’, atîta face”, mi-a spus doamna de la Primărie. Şi mi-a întins un bon colorat. L-am luat şi am plătit. Pînă la urmă, cu ce-i sînt eu dator femeii? Dacă vrea să creadă, să creadă.
ICS 