Ştiri pentru străinătate

M-am hotărît! Inaugurez rubrica “Ştiri pentru străinătate.” De ce pentru străinătate? Pentru că în străinătate nu au toate agenţiile de presă, şi nici n-au timp să le citească pe toate. O voi face eu. În fiecare vineri.. sper. Oamenii vor fi, astfel, mai la curent cu ce se petrece la noi. Comentariile, uneori răutăcioase, îmi aparţin.

(MEDIAFAX) – “Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Mureş a deschis o anchetă în cazul unui copil de patru luni care a murit îngheţat în casă, la Târnăveni, părinţii acestuia afirmând că nu au putut să mai încălzească locuinţa de o săptămână.”
Întrebare: ce a făcut DGASPC (ce nume frumos!) pînă acum? S-o fi interesat de soarta copilului? Nu-mi imaginez că familia a sărăcit aşa, peste noapte.

(Agerpres) – “Preşedintele Partidului Social Democrat, Mircea Geoană, a declarat vineri că, în prezent, are loc un efort coordonat ‘de la vârful statului român’, prin care se încearcă discreditarea PSD.”
Bine, bine, domnule Geoană. Dar de ce n-a pornit atacul ăsta coordonat înainte de alegeri? Nu era mai simplu? Credeţi că vor să rupă partidul în bucăţele… asta s-ar putea rezolva uşor: trebuie să fie un om curat prin PSD, de care să nu se poată atinge nimeni, chiar şi printr-un “efort coordonat”, nu? Puneţi-l preşedinte şi gata!

(MEDIAFAX) – “Finanţatorul FC Argeş, Cornel Penescu, fostul director al PIC din Piteşti Liviu Făcăleaţă şi fostul şef al Comisiei Centrale a Arbitrilor Gheorghe Constantin, judecaţi pentru fapte de corupţie, vor ieşi din Penitenciarul Mărgineni în aproximativ două ore, după ce vor fi întocmite formalităţile.” Păi, acuzaţiile din dosar spuneau aşa: “în perioada 2006 – aprilie 2009, inculpaţii Penescu Gheorghe Cornel, Făcăleaţă Liviu Ilie, Mincă Cristian, Pieca Gheorghiţă şi Gheorghe Constantin au iniţiat şi constituit un grup infracţional organizat, care a acţionat în mod coordonat în scopul comiterii mai multor infracţiuni grave de corupţie prin care să obţină beneficii financiare sau materiale.”
Înţeleg că grupul s-a spart, de aia i-au ţinut în închisoare atîta timp şi acum le dau drumul. Un fel de prevenţie… Dacă s-ar fi prins, domnul Penescu ar fi spus mai devreme: “Nici nu-i mai cunosc, domnule judecător, pe cuvînt!”

“”Adrian Mutu nu va solicita contraexpertiza. Asta deoarece jucătorul nu ştia că a consumat o substanţă interzisă. Un comportament ce ar putea fi apreciat drept pozitiv şi care ar putea cântări mult la audierile de la comisia antidoping”, informează site-ul fiorentinanews.com. ”
Ăsta da motiv! E ca şi cum aş spune că am băut lichior (eu nu beau lichior, deci nu ştiu ce e) atunci cînd m-ar prinde poliţia. “Nnn-am ştiut, dom’le, că nu-i voie.. hic! Nnnnu e?”

(MEDIAFAX) – “Avocatul celor doi tineri arestaţi în cazul jafului armat petrecut, în februarie 2009, la o sucursală a Băncii Transilvania din Cluj-Napoca, a depus, vineri, o cerere de revocare a măsurii arestării.”

Tobe, surle, trîmbiţe!!!! Ascultaţi şi vă cruciţi!!!! Iată ce zice domnul avocat:

“Am depus o cerere de revocare a măsurii arestării preventive în ceea ce-i priveşte pe cei doi clienţi ai mei, respectiv Dan Andrei Hosu şi Bogdan Baciu, în care am invocat strict motive de nelegalitate cu privire la luarea acestei măsuri şi alte motive noi, care nu existau la momentul luării acestei măsuri şi care au apărut pe parcurs, motive ce afectează legalitatea atât a sesizării instanţei de fond care a pronunţat luarea măsurii arestării, cât şi a actelor subsecvente de urmărire penală”

Aţi înţeles? Facem un pariu? În cît timp o să fie eliberaţi “tinerii”?

De ce aş ieşi în stradă…

În 1989 am ieşit în stradă. Mai exact, am ieşit pînă pe străduţa din faţa blocului, din cartierul meu pe care mi-l amintesc cufundat în întuneric. Era linişte, mai linişte decît fusese vreodată. De aceea, poate, explozia pe care am auzit-o mi-a rămas foarte proaspătă în memorie. N-a mai auzit-o nimeni. M-am întors în casă, mama mă rugase să nu plec în oraş, la Revoluţie.
Nu, nu sînt un revoluţionar.

Cîteva zile mai tîrziu vedeam coloane lungi de oameni pe străzi. Se opreau din cînd în cînd şi îngenuncheau. Cîteodată, conduşi de un preot. N-am intrat în mijlocul lor.

Cînd m-am întors la şcoală, au început protestele. Protestam, indiferent din ce motiv, ceream, era la modă. (Încă nu era cool.) Dacă eram profesor pe vremea aia, probabil că l-aş fi bătut pe elevul Silistraru. Dar protestele noastre se opreau la porţile şcolii. Cînd ieşeam, aveam altceva de făcut.

La facultate am protestat. Sau, mai bine spus, m-am răzvrătit. Pe vreun curs care mi se părea aiuritor, pe vreun profesor care mi se părea mie, atotştiutorul, plictisitor, depăşit. Dacă aş fi fost profesor pe vremea aceea, studentul Silistraru ar fi avut cîteva probleme. Mari. N-am ieşit în stradă cu colegii mei atunci, la începutul anilor ’90, anii marilor manifestaţii de tot felul. Şi al liderilor-studenţi ce s-au transformat, apoi, în altceva.

Am început să muncesc pentru bani. O activitate complet neplăcută şi care îţi mai şi mănîncă din timpul necesar somnului de după un şir de petreceri serioase. Şi cînd mai aveam şi şefi absolut neprietenoşi, ce să fac? Păi, să protestez, zic! Sau, hai, să mă răzvrătesc. Să vă mai spun ce i-aş fi făcut răzvrătitului dacă aş fi fost şef?

După o vreme şi cîteva locuri de muncă temporare şi unul ce s-a întins pe mulţi ani, am realizat, într-o zi ciudată, că există viaţă. Şi după 13 ore muncite pe zi. Şi după ştiri. Că sînt oameni care pot trăi foarte bine fără să se uite la televizor, că poţi merge la masă la prînz, că seara poţi ieşi în oraş cu prietenii, că îţi poţi face prieteni noi. Că sînt şi oameni în jur, nu doar cadre, declaraţii şi transmisiuni în direct. Şi-atunci, m-am enervat pe viaţa mea de dinainte. Adică, m-am răzvrătit.

Apoi, am scris asta: “N-am aripi de înger. N-am suflet de sfînt. Nu-mi voi sacrifica viaţa în numele unei idei. Nu voi intra în nici un regiment. Doar zbor. Pentru un vis pe care l-am avut cîndva.”
Nimic original. Oricum, lumea nu se învîrtea în jurul cuvintelor acestea, trăieşte şi fără ele. M-am enervat, din nou, dar parcă mai puţin. Aşa că etapa poetică a continuat. “Zbor peste clădirile cu ziduri reci, peste antene rătăcite, peste hornuri ce se scurg fierbinţi spre cer, mă las să cad pe un drum pînă simt motoarele calde torcînd ceaţa, zbor iar spre înălţimi.” Tot un fel de protest… poate o frustrare din copilărie, de cînd am realizat că Superman nu există. Sau că, dacă cumva există totuşi, nu vrea în nici un fel să-mi răspundă.

M-am tot răzvrătit, am tot protestat. Fie că am strigat, fie că mi-am ucis nervii înlăuntrul meu – omorînd, aşa, şi ultimele urme de contact (vizual) între posibili neuroni – am tot protestat. Dar nu m-am alăturat nici unei “găşti”, nici unei “grupări”, nici unui “partid”.

Acestea fiind spuse, Magda m-a pus într-o mare încurcătură. M-a întrebat pentru ce aş ieşi în stradă. Am citit motivele ei şi mi se par foarte bune. Nu prea am ce să adaug, sau, dacă am, n-o să apară aici. În concluzie, pentru prima oară în viaţă, s-ar putea să devin, de bună voie, membru al unui club. Absolut normal.

PS. De ce a trebuit să scriu atît ca să ajung la concluzia asta??

Metode de a trăi pe timp de criză

Ce-ar fi dacă aţi trăi o criză atît de profundă încît să fiţi nevoit să renunţaţi la radioul din casă pentru un sac de cartofi? Sau la un scaun pentru 3 pîini? Ori… la maşina de tuns iarba pentru acelaşi vital sac de cartofi? Ce-ar fi dacă aţi trăi această criză şi aţi fi cetăţean al Uniunii Europene? Veţi spune că nu se poate, că tocmai, spiritul Uniunii e ăsta, să ne ajutăm între noi, să fim uniţi în faţa urgiilor, de orice fel ar fi ele.

Ei bine, iată o ştire Reuters: “Rata mare a şomajului local şi criza l-au făcut pe Vladimirs Mickevics să deschidă un magazin cu o nouă filosofie. Clienţii lui nu cumpără, ci schimbă bunuri: un troc. “De exemplu tinerii – sînt şomeri, dar vor să mănînce. Aşa că trebuie să găsească o soluţie. Mulţi oameni au prea multe prin casă, chiar şi lucruri nefolosite.” spune domnul Mickevics. ” Sună… cinic? Dur? Crud.. şi totuşi, e adevărat. Se întîmplă în Uniunea Europeană.

Rata şomajului din Bucureşti a urcat la 2,3% la sfârşitul anului trecut, de la 1,7% la sfîrşitul lui ianuarie 2009. Cifrele reci arată aşa: 18.340 de şomeri în ianuarie, 26.156 la sfîrşitul anului. Sursa: Agenţia Municipală pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti.

Letonia e ţara cea mai afectată de criza economică, între cele 27 de membre ale UE. A luat un împrumut de 7,5 miliarde de euro în 2008. De la FMI. Banii erau destinaţi stabilizării sectorului financiar în general, şi salvării celei de-a doua bănci ca mărime din ţară. Povestea trocului vine din Letonia.

Citesc o analiză Standard.ro, făcută în momentul în care ministrul Finanţelor anunţa un “program” de 100.000 de disponibilizări. Cifrele arătau cam aşa: “probabil încă 13.000 din învăţământ, 30.000 din sănătate, 9.000 din restructurarea agenţiilor guvernamentale şi 30.000 din administraţia publică locală.” Problema pe care o ridică specialiştii în economie e una care mie mi se pare mult mai gravă. Şi se rezumă în cîteva cuvinte: “A începe cu disponibilizările fără a avea un plan de reformă bine stabilit poate conduce la inutilitatea economică şi politică a măsurilor de concediere.” Am citat. din nou, din Standard.ro. Aaaa, şi ar mai fi un program de informatizare a administraţie publice.

Vlad Petreanu povesteşte pe blogul său o istorioară de la Poştă. Relevantă pentru “informatizare”: “Plicul se ia şi se cântăreşte. Greutatea se notează într-un catastif, cu pixul. Pe plic se capsează o fişă tip roşie. Peste ea se mai capsează o fişă tip mai mică de culoare albă, care se completează de mână cu tot soiul de informaţii. Pe acelaşi plic se lipeşte un autocolant cu un cod de bare. Acesta e citit cu un scanner legat la un calculator. Se completează nişte câmpuri şi în computer. Se calculează tarifele de expediere. Într-un alt caiet, se scriu de mână detalii despre plic, plus preţurile de expediţie, dacă sunt mai multe plicuri. Se adună ca la clasele primare, “punem trei şi ţinem unu”. Se verifică adunarea pe un calculator mic, de birou. Se trece suma finală într-un caiet. Se mai tastează nişte coduri în calculatorul mare, se apasă cursoarele şi tasta enter. Se aplică ştampile pe plic. Se dezlipesc din coliţe abţibilde mici şi albastre pe care scrie “prioritar” şi se lipesc pe plicuri. Se printează chitanţele pe imprimanta matricială cu foi perforate. Se semnează fiecare chitanţă şi se ştampilează. Se iau plicurile şi se pun într-un raft din spate.”

Ştirea Reuters despre Letonia se încheie cu tîlc. Anul trecut, o televiziune letonă a organizat un teledon pentru a ajuta 6 copii foarte grav bolnavi. Cel puţin la asta se aşteptau organizatorii, să strîngă ceva peste 50 de mii de euro, bani necesari pentru tratamentul celor 6. În urma campaniei, s-au strîns 473 de mii. De euro. Suficienţi pentru a ajuta nu 6, ci 171 de copii. Ştiu ce veţi spune. Sincer, am fost şi eu tentat să o fac: “Aaa, deci au bani!” Ei bine, jurnaliştii Reuters au încercat să înţeleagă ce se întîmplă şi au vorbit cu antropolog specializat pe societatea letonă. Care spune că în condiţii de criză, oamenii sînt puşi în situaţia de a pierde ceva. “Cînd oamenii pierd ceva, compasiunea lor faţă de cei din jur creşte.” Şi nu neapărat bogaţii se comportă aşa, explică, în continuare, specialistul. Cei mai generoşi sînt oamenii care au simţit lipsurile, deci cei mai săraci.

Letonia pare departe. O ţară de undeva, din… fostul Imperiu Sovietic??? Nu. E o ţară europeană. A aderat la Uniunea Europeană în 2004. România a făcut-o în 2007.

Alte mărunţişuri enervante. Monedele, discursurile şi corupţia.

“- 20 de lei şi 40 de bani. Aveţi 50 de bani?” mă întreabă vînzătorul, un tînăr de vreo 22 de ani. Caut prin buzunare, trebuie să fie undeva o monedă aurie. O găsesc. Băiatul o ia, îmi întinde bonul şi… aştept. Aştept. Îmi aştept cei 10 bani. Nu e vorba de sumă, ci de principiu. Şi, normal, cei 10 bani sînt ai mei. Ăsta ar fi cel mai important motiv, de fapt. Tînărul mă priveşte ciudat cînd îl întreb: “Aveţi cumva 10 bani?” Cînd îşi dă seama că nu glumesc, deschide precipitat casa şi… Surpriză!!!, scoate două monede mici, de 5 bani.

Nu sînt un avar. Îmi place să las bani destui la restaurant sau la bar, atunci cînd mă simt bine primit şi servit. O fac cu plăcere şi pentru că, întîmplător, am stat şi de cealaltă parte a tejghelei de cîteva ori. Dar nu înţeleg de ce să las bani într-un magazin. Dacă acei 10 bani ai mei nu sînt importanţi, atunci, la fel de bine, m-aş putea gîndi că nici cei 40 n-au nici o însemnătate.

Încerc să înţeleg cum gîndesc oamenii aceştia. Şi de ce o fac. Dispreţ? O modalitate de a-şi manifesta “superioritatea”, avînd în vedere condiţia care, de cele mai multe ori, nu le permite să “arunce cu bani”, aşa, ca-n nişte cîntece populare? Să fie un refuz al poveştilor din trecut, cele cu puşculiţele improvizate ale părinţilor? Au dispărut puşculiţele, sînt desuete..

Desigur, glumesc, nu vreau să fac filosofia “măruntului”, mă deranjează şi pe mine bănuţii ăştia, mai ales atunci cînd îmi cad, cu zgomot, de prin buzunarele pantalonilor. Dar, dacă tot ne deranjează, de ce să nu facem un “Referendum pentru desfiinţarea preţurilor cu virgulă”? Să coste totul fix 3 lei, sau exact 15, 100 ori 1.000. Ar fi mai simplu.

Propunere de la nivel înalt. Premierul, la bilanţul pe 2009 al Poliţiei Române (s-a întîmplat marţi), a propus ca MAI, CSM şi Parchetul General să iniţieze un dialog pentru “corelarea procedurală a acţiunii acestor instituţii în combaterea corupţiei.” În spatele acestor cuvinte pompoase şi lemnoase e următorul gen de probleme: poliţiştii strîng probe ca să îi prindă pe infractori, dar nu respectă legea atunci cînd le strîng, aşa că, atunci cînd ajung în instanţă, infractorii sînt eliberaţi. Un exemplu simplu, îl vedem adesea în filmele americane. Eroare de procedură.

În condiţiile acestea, mesajul-propunere al premierului e potrivit. Cineva trebuie să le spună responsabililor din cele trei instituţii că pot şi trebuie să lucreze împreună. Că doar aşa vor avea rezultatele pe care le aşteaptă absolut toată lumea. Şi totuşi… oare ce mă deranjează? E ceva, e ceva…

Cînd a intrat pe piaţă “leul greu”, am primit printr-un coleg acreditat la BNR o “punguţă cu 2 bani”. La propriu. Era bleumarin, dintr-un material catifelat. Îmi amintesc discursul de atunci al guvernatorului: “veţi vedea, de acum înainte fiecare bănuţ de acesta va conta.” Cît timp a trecut de atunci? Cîţi “bănuţi”, cîte monede de un ban aţi mai văzut în ultima vreme?

Gata, am găsit! Era evident! Cînd au apărut instituţiile acestea implicate, printre altele, în trînta cu corupţia? Azi, nu. Ieri, nu. Săptămîna trecută, nu, ştiu eu sigur. Au trecut ani, vorba cîntecului. Corupţia, draga de ea, cînd a apărut? (nu vă mai ţin, vă răspund repede). Potrivit ultimelor descoperiri ştiinţifice, într-o joi. Acum cîţiva ani. Ceea ce înseamnă că instituţiile acestea ar fi putut să lucreze împreună, să-şi coreleze acţiunile, să înveţe una de la alta de ceva timp. Ar fi avut timp să dea gata mii de strategii şi să înceapă alte sute. Şi acum, eventual, să fie la “acordul fin”.

Dar nu, nu e aşa. E bilanţ, prilej de discursuri pline de butuci, nu de cuvinte; de îndemnuri patriotice. Bilanţ, momentul în care uităm tot ce a fost spus pînă acum, ştergem tot, o luăm de la capăt. Apropos, cine o fi fost la bilanţul de anul trecut al Poliţiei? Ce premier.. că nu mai ţin minte….şi ce o fi spus???

De fapt, “strategiile guvernamentale”, “principiile de funcţionare”, “programele naţionale”, toate astea îmi lasă impresia că sînt vorbe goale cuprinse, în cel mai bun caz, în cîteva dosare grele, cu coperţi catifelate, ce-şi vor găsi sfîrşitul prăfuit în vreun beci umed. La fel de importante ca timpul nostru, ca votul nostru, ca părerile sau cererile noastre. La fel de importante ca acei 10 bani ai mei în ochii vînzătorului.

Ca o punguţă cu doi bani.

Poveştile normalului. Deocamdată, doar pe bloguri.

E o lume aparte. Cea a blogurilor. Oameni care scriu, cu mai mult sau mai puţin talent, îşi spun părerile, şi le asumă. Nu vreau să vorbesc însă nici despre talentul lor (nu sînt eu în măsură să judec şi nu cred că ar trebui să fie cineva), nici despre asumarea sau nu a identităţii. Aş vrea să vă spun cîteva poveşti pe care le-am citit. Întîmplări reale, despre “viaţa aşa cum ar trebui să fie”, despre normalitate. Nu îi cunosc prea bine pe toţi cei pe care îi voi “repovesti aici”, poate că nu am ales rîndurile care să îi reprezinte, de aceea sper să nu se supere.

O prietenă povesteşte cum a ajuns la spital cu o problemă minoră. Pe drumul spre Bucureşti. Citez: “Pe vremuri, pentru acelaşi „banal” motiv am aşteptat vreo trei ore la Universitar, ore în care m-am simţit mai invizibilă decât musculiţa de oţet. La Sinaia, însă, am găsit altceva. Un medic şi o asistentă care n-au privit prin mine, când îmi vorbeau. M-au tratat nu doar cu profesionalism, ci şi cu căldură. Uman.” Rezultatul? O mare dilemă: să le dea sau să nu le dea… bani? A hotărît să nu o facă. “Mulţumesc!” a fost de ajuns. Sînt convins că atît medicul cît şi asistenta zîmbesc şi acum.

De la televizor, aflu că “toate partidele trebuie să îşi schimbe politica de resurse umane.” Nu ştiu ce să zic, o fi bine, o fi rău?

Altă poveste: despre un banal drum cu taxiul. Şi despre o discuţie interesantă: “Taximetristul a avut după revoluţie o croitorie. Angajase trei fete care să croiască şi să retuşeze, dânsul fiind numai patronul. (…)Omul mă întreabă politicos dacă poate asculta muzică lăutărească. Mi-a plăcut. Este o muzica ce îmi aminteşte de un Bucureşti pe care nu l-am cunoscut…pot asculta aşa ceva şi chiar îmi redă o atmosferă.(…) Dl Daniel şi-a luat permisul în 1991. La scurt timp, l-a zărit pe Gică Petrescu pe strasse şi l-a luat. Nu i-a cerut nici un ban Maestrului, desi a fost întrebat cât face cursa. Cum au vorbit diverse, Daniel i-a spus lui Gică despre croitorie, iar Maestrul avea nevoie de un retuş la palton. Cursa a fost gratis, iar paltonul urma să fie refăcut contra câtorva prăjituri pentru croitorese. După câteva zile, fetele din atelierul de croitorie îl sună pe Şefu’ să îi spună că a trecut Gică Petrescu şi le-a adus prăjituri şi suc.”

Probleme grave în PSD: îşi caută preşedinte. Nu au unul? Aha, vor să îl schimbe. În fine, o parte dintre membri, alţii ar vrea să rămînă. Complicat, complicat…

Îmi plac răbufnirile. Oamenii care se revoltă, cei care spun “Stop!” Iată: “Ce înseamnă România tăcută? O Românie sictirită, plină de lehamite, de dezgust, dezinteres, obişnuinţă. O ţară în care românii tac şi înghit sau sunt indiferenţi. O Românie în care ştim că trebuie să dăm plicul, să dăm cafeaua şi baxul de ţigări secretarelor, să ne certăm parte în parte cu frustratele de după ghişee, să îndurăm o justiţie mai mult decât oarbă… o justiţie schiloadă, strâmbă şi stupidă.” Vă spun ceva rîndurile acestea? Le-aţi trăit, cumva? Vi se întîmplă des?

Probleme ar fi şi în PNL. Unii ar vrea la putere, alţii în opoziţie. Unii ar vrea să se schimbe ceva în partid, alţii spun că e în regulă aşa cum e. Dar ar fi şi mai bine dacă ar fi la putere.

Mă duc la magazinul meu preferat pentru ţigări, ziare, reviste. Îi cunosc pe vînzători din vedere. Cel mai probabil, şi ei pe mine. Îmi cer doza zilnică de otravă, ziarul preferat, mai arunc o privire pe rafturi şi întind cardul să plătesc. “Fonduri insuficiente”. Puţin ruşinat, mă uit în ochii bărbatului senin din faţa mea, care îmi zîmbeşte frumos. “Luaţi-le, îmi aduceţi banii mîine!” Mulţumesc!

Omenia, program guvernamental. Sub – 10 grade.

Privesc, cu uimire, ştirile. Uimire ce vine din grija asta bruscă a primarilor sau a prefecţilor pentru oamenii fără adăpost. Televiziunile transmit imagini de la adevărate raiduri de noapte prin toate oraşele afectate de frigul năprasnic. Oameni amărîţi, cei mai mulţi fără casă, aproape toţi cerşesc un ban pentru o pîine. Sub lumina rece a reflectoarelor, poliţişti, jandarmi, reprezentanţi ai primăriilor, cu toţii s-au transformat în samariteni, adevăraţi filantropi. Le vorbesc frumos sărmanilor aproape morţi de frig, îi roagă să vină cu ei, în maşinile salvării, apoi în centrele calde, la o masă şi un ceai. Şi acestea, calde. Frumos, nu?

Acum vreo doi ani, la intrarea în blocul meu se aciuase un om fără casă. Venea noaptea, tîrziu, se culca direct pe cimentul rece, mult mai primitor, totuşi, decît asfaltul trotuarului. De cele mai multe ori, dispărea pînă dimineaţă. De cele mai multe ori, nici măcar nu îl vedeam. Doar simţeam că a trecut pe acolo.

L-am văzut pe primarul Capitalei în “inspecţie” la un astfel de centru de primire a oamenilor fără adăpost. Cu veşnicul ton glumeţ superior, a intrat în vorbă cu cîţiva amărîţi. Citez din memorie: “Eşti bine? Păi dacă te uiţi la televizor, eşti bine!” Probabil că omul se uita la una dintre televiziunile ce urmau să transmită imagini de la “vizita surpriză” a primarului la centrul de primire. Primarul a plecat apoi, urmat de o grămadă de camere de filmat. Frumos, nu?

Omul ăsta despre care vă povestesc începuse să se simtă ca la el acasă în holul de la intrarea în blocul meu. Atît de bine, încît îşi lăsa haine, pungi cu (presupun) mîncare acolo unde dormea. Nu era întotdeauna cel mai plăcut peisaj, nici dimineaţa cînd plecau vecinii la serviciu, nici noaptea, cînd ne întorceam acasă. Un vecin mai hotărît a început să ia măsuri: îi lua lucrurile şi i le arunca afară. După cîteva zile de pauză, omul se întorcea. De fiecare dată, cu şi mai multe lucruri după el.

A intrat şi premierul în jocul acesta mediatic. Le-a cerut autorităţilor locale “să se mobilizeze pentru salvarea celor care sînt cei mai expuşi în faţa frigului cumplit.” Şi în centrul şi în spatele acestuia, aş adăuga eu. Ba mai mult, am aflat că există un program la nivel naţional. Cum ar veni, cineva de la “centru” a stat cîteva zile şi nopţi, a întors problema pe toate părţile, s-a mai gîndit puţin şi… a scos un program. Cu început, cuprins şi încheiere. Clar, cu măsuri ferme.

Convieţuirea asta cu “vecinul” nostru devenise, încet-încet, tot mai dificilă. Vecinii l-au rugat pe administrator să facă ceva, administratorul a venit să vorbească cu omul străzii, amărîtul s-a făcut că înţelege, apoi s-a simţit agresat şi a început să facă scandal. L-a lovit pe unul dintre oamenii care încerca să îi spună, pentru a o suta oară, să nu mai facă mizerie acolo. Poliţiştii, chemaţi de vecinii mei exasperaţi, n-au ajuns niciodată la timp. Iar vizitele nocturne ale omului străzii şi răspunsurile locatarilor s-au transformat într-un fel de război de rutină.

Acum vreo 17 ani am cunoscut un om extraordinar. Un francez, a venit în România mai întîi cu un transport de ajutoare, imediat după Revoluţie. Dar nu venise să aducă haine sau medicamente. Se folosise de oportunitate doar ca să ajungă mai uşor aici. Auzise poveşti înfricoşătoare despre copii care trăiesc ascunşi prin canale, care se droghează cu aurolac, într-o lume ce se baza pe cu totul alte reguli decît cele ale “oamenilor civilizaţi.” Copiii străzii. A vrut să îi cunoască şi să îi scoată din canale. Le-a cîştigat, cu greu, încrederea. Cu atît mai greu cu cît nu le-a dat, niciodată, nimic. Fără bani, fără cadouri, fără haine, fără medicamente. A dormit cu ei în canale, a împărţit umilinţa cu ei. În fiecare zi, le-a spus, însă, că pot ieşi de acolo. Că pot face ceva cu viaţa lor. Le-a arătat cum să se joace. Cu două pietre, cu două sticle, cu trei pietre, cu trei sticle. Cu un nas roşu. M. era clovn. Mulţi dintre copiii pe care i-a întîlnit atunci călătoresc acum în lumea întreagă, din America pînă în Europa, şi participă la spectacole de circ. Au ieşit din canale, au plecat de pe străzi, pentru că, la un moment dat, cineva a avut încredere în ei. Şi le-a spus, de cele mai multe ori în situaţii care păreau fără ieşire, că au o şansă.

Într-o noapte, omul străzii care dormea în hol, la intrarea în bloc, a atacat o femeie. Tînăra a reuşit să se baricadeze după uşă şi şi-a sunat prietenul, care a coborît imediat. Norocul bărbatului? Că şi-a stăpînit furia la timp, altfel amărîtul acela ce ajunsese la limita demenţei ar fi păţit-o foarte rău. Poate decisiv. Poliţia a ajuns prea tîrziu, abia după ce omul străzii reuşise să fugă.

În noaptea asta vor fi, din nou, “temperaturi record”. Şi iar vor fi “raiduri”. Cu tot tacîmul: poliţie, jandarmi, salvări, camere de televiziune. Cel mai probabil, şi cîţiva oameni publici, aflaţi în funcţii-cheie.. Nu vreau să fiu prost înţeles: e foarte bine că s-a gîndit, cineva, la amărîţi. Că şi-a dat seama că ar putea muri pe trotuare. Am însă două probleme: niţică discreţie poate că n-ar strica. Şi, în fine, ar mai fi una: există, cumva, un “program naţional” şi pentru după ger? Nu de alta, dar riscaţi, domnilor aleşi, să transformaţi o faptă bună într-un vis. Un vis al fetiţei cu chibrituri.

Întrebări la repezeală

De ce au nevoie pompierii (ISU) de arme? Pentru ca să stingă flăcările, pentru descarcerări, să recupereze eventuale pisici speriate, ce nu vor cu nici un chip să revină cu picioarele pe pămînt?

Are trimisul special al RTV la Port-au-Prince vestă anti-glonţ? Dacă da, de ce n-au şi cei de la CNN?

Mediafax: “”Suntem un partid democratic, oricine poate candida. Nu pot să sprijin pe alţii pentru acestă funcţie, mă voi sprijini pe mine. Nu ştiu pe cine o să susţin. Deocamdată, nu ştiu dacă îmi voi depune candidatura. O să iau o decizie în acest sens după ce mă voi consulta cu colegii noştri”, a declarat Niţă, întrebat dacă îl susţine pe Miron Mitrea pentru câştigarea preşedinţiei PSD.” N-am înţeles, candidează au ba domnul Niţă? Aaaa, sînteţi glumeţ, am înţeles acum…

Tot Mediafax: “Preşedintele Traian Băsescu a declarat, vineri, că urgenţele rezultate după Unirea de la 1859 sunt “destul de apropiate” de priorităţile pe care România le are şi în prezent, respectiv modernizarea statului, a educaţiei, precum şi aşezarea legilor “deasupra voinţei unor grupuri ale vremii”.” Întrebare: priorităţile astea nu erau şi acum 5 ani?

Agerpres – “TVR a selectat 111 piese pentru preselecţia naţională a Eurovision, care se va desfăşura luni, informează reprezentanţii Televiziunii Publice.” De ce se mai chinuie?

Altă întrebare: de ce ne mai chinuim mintea spunînd cuvinte mari, dacă peste cîteva zile/ luni/ ani tot le uităm?

“Ministrul Finanţelor Publice, Sebastian Vlădescu, a declarat, vineri, că jumătate din următoarele două tranşe de la FMI vor merge către bugetul de stat, dar speră că nu va mai fi nevoie de alţi bani de la Fond pentru buget până la finalul acordului.” Putem spera şi noi că la iarnă nu va ninge şi că la primăvară nu vor fi inundaţii? Sau, mai bine, am putea să scriem lucrurile astea într-un document, să-l semneze preşedintele, premierul şi parlamentarii? Sper… nu vă supăraţi, dar cine a făcut bugetul? Pe ce baze?

Primarul Oprescu nu revine în PSD. A zis-o răspicat. Asta înseamnă că se întoarce la Primărie? Nu doar în direct…

“Autorităţile din Dolj au dispus, vineri, înfiinţarea mai multor centre de primire a persoanelor fără adăpost, pentru perioada 22-30 ianuarie, în centrele urbane din judeţ, ca urmare a atenţionării cod galben de ger emisă de Administraţia Naţională de Meteorologie.” (Mediafax). Persoanele fără adăpost sînt aşa doar cînd e cod galben?

Şi ar mai fi cîteva. Mai tîrziu.