Omenia, program guvernamental. Sub – 10 grade.

Privesc, cu uimire, ştirile. Uimire ce vine din grija asta bruscă a primarilor sau a prefecţilor pentru oamenii fără adăpost. Televiziunile transmit imagini de la adevărate raiduri de noapte prin toate oraşele afectate de frigul năprasnic. Oameni amărîţi, cei mai mulţi fără casă, aproape toţi cerşesc un ban pentru o pîine. Sub lumina rece a reflectoarelor, poliţişti, jandarmi, reprezentanţi ai primăriilor, cu toţii s-au transformat în samariteni, adevăraţi filantropi. Le vorbesc frumos sărmanilor aproape morţi de frig, îi roagă să vină cu ei, în maşinile salvării, apoi în centrele calde, la o masă şi un ceai. Şi acestea, calde. Frumos, nu?

Acum vreo doi ani, la intrarea în blocul meu se aciuase un om fără casă. Venea noaptea, tîrziu, se culca direct pe cimentul rece, mult mai primitor, totuşi, decît asfaltul trotuarului. De cele mai multe ori, dispărea pînă dimineaţă. De cele mai multe ori, nici măcar nu îl vedeam. Doar simţeam că a trecut pe acolo.

L-am văzut pe primarul Capitalei în “inspecţie” la un astfel de centru de primire a oamenilor fără adăpost. Cu veşnicul ton glumeţ superior, a intrat în vorbă cu cîţiva amărîţi. Citez din memorie: “Eşti bine? Păi dacă te uiţi la televizor, eşti bine!” Probabil că omul se uita la una dintre televiziunile ce urmau să transmită imagini de la “vizita surpriză” a primarului la centrul de primire. Primarul a plecat apoi, urmat de o grămadă de camere de filmat. Frumos, nu?

Omul ăsta despre care vă povestesc începuse să se simtă ca la el acasă în holul de la intrarea în blocul meu. Atît de bine, încît îşi lăsa haine, pungi cu (presupun) mîncare acolo unde dormea. Nu era întotdeauna cel mai plăcut peisaj, nici dimineaţa cînd plecau vecinii la serviciu, nici noaptea, cînd ne întorceam acasă. Un vecin mai hotărît a început să ia măsuri: îi lua lucrurile şi i le arunca afară. După cîteva zile de pauză, omul se întorcea. De fiecare dată, cu şi mai multe lucruri după el.

A intrat şi premierul în jocul acesta mediatic. Le-a cerut autorităţilor locale “să se mobilizeze pentru salvarea celor care sînt cei mai expuşi în faţa frigului cumplit.” Şi în centrul şi în spatele acestuia, aş adăuga eu. Ba mai mult, am aflat că există un program la nivel naţional. Cum ar veni, cineva de la “centru” a stat cîteva zile şi nopţi, a întors problema pe toate părţile, s-a mai gîndit puţin şi… a scos un program. Cu început, cuprins şi încheiere. Clar, cu măsuri ferme.

Convieţuirea asta cu “vecinul” nostru devenise, încet-încet, tot mai dificilă. Vecinii l-au rugat pe administrator să facă ceva, administratorul a venit să vorbească cu omul străzii, amărîtul s-a făcut că înţelege, apoi s-a simţit agresat şi a început să facă scandal. L-a lovit pe unul dintre oamenii care încerca să îi spună, pentru a o suta oară, să nu mai facă mizerie acolo. Poliţiştii, chemaţi de vecinii mei exasperaţi, n-au ajuns niciodată la timp. Iar vizitele nocturne ale omului străzii şi răspunsurile locatarilor s-au transformat într-un fel de război de rutină.

Acum vreo 17 ani am cunoscut un om extraordinar. Un francez, a venit în România mai întîi cu un transport de ajutoare, imediat după Revoluţie. Dar nu venise să aducă haine sau medicamente. Se folosise de oportunitate doar ca să ajungă mai uşor aici. Auzise poveşti înfricoşătoare despre copii care trăiesc ascunşi prin canale, care se droghează cu aurolac, într-o lume ce se baza pe cu totul alte reguli decît cele ale “oamenilor civilizaţi.” Copiii străzii. A vrut să îi cunoască şi să îi scoată din canale. Le-a cîştigat, cu greu, încrederea. Cu atît mai greu cu cît nu le-a dat, niciodată, nimic. Fără bani, fără cadouri, fără haine, fără medicamente. A dormit cu ei în canale, a împărţit umilinţa cu ei. În fiecare zi, le-a spus, însă, că pot ieşi de acolo. Că pot face ceva cu viaţa lor. Le-a arătat cum să se joace. Cu două pietre, cu două sticle, cu trei pietre, cu trei sticle. Cu un nas roşu. M. era clovn. Mulţi dintre copiii pe care i-a întîlnit atunci călătoresc acum în lumea întreagă, din America pînă în Europa, şi participă la spectacole de circ. Au ieşit din canale, au plecat de pe străzi, pentru că, la un moment dat, cineva a avut încredere în ei. Şi le-a spus, de cele mai multe ori în situaţii care păreau fără ieşire, că au o şansă.

Într-o noapte, omul străzii care dormea în hol, la intrarea în bloc, a atacat o femeie. Tînăra a reuşit să se baricadeze după uşă şi şi-a sunat prietenul, care a coborît imediat. Norocul bărbatului? Că şi-a stăpînit furia la timp, altfel amărîtul acela ce ajunsese la limita demenţei ar fi păţit-o foarte rău. Poate decisiv. Poliţia a ajuns prea tîrziu, abia după ce omul străzii reuşise să fugă.

În noaptea asta vor fi, din nou, “temperaturi record”. Şi iar vor fi “raiduri”. Cu tot tacîmul: poliţie, jandarmi, salvări, camere de televiziune. Cel mai probabil, şi cîţiva oameni publici, aflaţi în funcţii-cheie.. Nu vreau să fiu prost înţeles: e foarte bine că s-a gîndit, cineva, la amărîţi. Că şi-a dat seama că ar putea muri pe trotuare. Am însă două probleme: niţică discreţie poate că n-ar strica. Şi, în fine, ar mai fi una: există, cumva, un “program naţional” şi pentru după ger? Nu de alta, dar riscaţi, domnilor aleşi, să transformaţi o faptă bună într-un vis. Un vis al fetiţei cu chibrituri.

Advertisements

2 thoughts on “Omenia, program guvernamental. Sub – 10 grade.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s