Maroc. Accidentul.

Pneuri încinse. Plastic sfărîmat. Fiare îndoite. Lovitură surdă, direcţia controlată perfect. Ţinta: maşina din faţa mea.

Ca de obicei cînd nu vreau să vizitez un oraş, nu ştiu cum fac de ajung în el. Prietenul meu Ab m-a sfătuit ferm: Casablanca NU! De ce nu? – a grăit europeanul din mine, hrănit cu secvenţele celebre din filmul cu acelaşi nume. Pentru că nici măcar acea cafenea din film nu există. În regulă, ăsta e un motiv foarte serios. Pe de altă parte, după aproape 3 zile de drum, e normal să îţi vină să te întinzi într-un pat dintr-o casă primitoare. Bonus: Casablanca e oraş industrial.

În concluzie, cînd văd direcţia “Casablanca”, ies de pe autostradă…  Îmi dau seama prea tîrziu. Reuşesc să mă întorc abia după cîţiva kilometri. Prima concluzie: pare, cel puţin la intrare, un oraş industrial. A doua concluzie: n-am avut puterea să verific dacă acea cafenea există cu adevărat, deci nu există. A treia concluzie: e foarte posibil ca aeroportul să fie. Loc era destul.

Din nou, pe autostradă. Spre Marakesh. O autostradă care se termină curînd. Dacă pînă atunci peisajul putea părea familiar, drumul aducînd cu unul european, cu care eram atît de obişnuit, la capătul autostrăzii lucrurile s-au schimbat dintr-o dată. Aşezări răsar de nicăieri. Am impresia că drumul e înconjurat, brusc, de clădiri părăsite. Apoi, de nicăieri, oameni. Tot mai mulţi. Privesc, trec drumul, aşteaptă. Înaintez cu 5, poate 10 kilometri la oră. Şi, aşa cum au apărut, oamenii dispar. Am mai trecut printr-o aşezare. Pe marginea şoselei perfecte, doar cactuşi. Cu frunzele lor mari, cărnoase.

Îmi amintesc micul dejun într-o benzinărie Shell. Ochiuri. Probabil, cu mult şofran, dacă mă gîndesc la culoare. Şi-mi amintesc sentimentul de atunci, cînd mi-am aprins o ţigară: bucuria de a descoperi, mulţumirea de a fi. Cumva, ştiu că marii exploratori au simţit acelaşi lucru. Dar ei nu aveau benzinării Shell în drum. Ochiuri? Nu ştiu ce să spun.

Drumul începe să se îngusteze. Asfaltul e, în continuare, perfect. Rulez cu vreo 70 la oră, în faţa mea două maşini. Privesc, o clipă, pe geamul din dreapta. “Da, aici vreau să fiu!” O secundă, atît. Cînd îmi întorc privirea, maşina din faţa mea se oprise. Frînez şi timpul se dilată. Realizez, pe rînd, că derapez. Că pe jos e un strat fin de nisip. Că orice aş face, voi avea un accident. Că e mai bine să intru direct în spatele maşinii oprite. Că pot să intru direct în spatele maşinii oprite, aşa cum pot, foarte uşor, să-i lovesc un colţ. O bufnitură. Motorul nici măcar nu se opreşte. Marşarier. Avarii. Trag maşina pe dreapta. Din autoturismul în care tocmai intrasem, mă priveşte o femeie în djalaba. Citesc grijă, nu revoltă în ochii ei.

Frînturi: şoferul e îmbrăcat şi el în portul popular, de un alb imaculat. La mîneci, un model frumos. Pare să fie ţesut din mătase. Vorbeşte franceza foarte bine. Înţeleg imediat că nu mă acuză de nimic. Maşina lui e mult mai şifonată decît a mea. De vină e şoferul din prima maşină, care s-a oprit fără să semnalizeze în mijlocul drumului, ca să o ia la stînga. Ar fi trebuit să facă invers, să o ia la dreapta, să intre într-un soi de rond şi să aştepte trecerea tuturor. Abia apoi ar fi avut dreptul să traverseze şoseaua. Arta negocierii nu e de mine. Am realizat asta repede. Şoferul vinovat venea din Italia şi condusese 3 zile, spunea el. Eu vin din România. Mă priveşte strîmb. Şoferul din a doua maşină îi cere să plătească stricăciunile. Eu mă întreb dacă n-ar trebui să vină poliţia. Doi bărbaţi cu biciclete se opresc în dreptul nostru. Scot din buzunar o bucată mare de cretă şi desenează pe asfalt poziţiile probabile ale maşinilor. Mă întreb dacă sînt ajutoare de poliţişti. În Maroc, poliţiştii nu vin decît dacă moare cineva. Altfel, n-ar face faţă. Şoferul din prima maşină înţelege că trebuie să plătească. Îl rog pe şoferul din a doua să negocieze şi pentru mine. El primeşte 70 de euro. Eu 50. Ce să fac cu 50 de euro?? Mergeţi la Marakesh? Atunci nu vă faceţi nici o problemă, sînt destui bani pentru reparaţii. Nu-l prea cred, dar n-am de ales. Plec. Mai am puţin pînă acasă. Rulez încet, chiar dacă maşina n-a păţit mare lucru. Bara de protecţie spartă, capota uşor îndoită.

Dintr-o dată, drumul şi-a pierdut farmecul.

Sînt doar obosit.

Advertisements

Maroc. Un drum pe care îl mai vreau.

Culori noi, arome noi, oameni noi. Îmbulzeală pe străzi. Miroase a mare şi a ocean. Amestec de condimente, de cuvinte în toate limbile pămîntului. Zîmbete şi priviri lungi spre placa de înmatriculare. “Sînteţi din România???!!”

Primele mele impresii cînd am coborît maşina de pe vaporul care ne traversase Gibraltarul. Un vapor cîndva de lux. Dintr-o altă lume, cu saloane mari, acolo fusese cazinoul, dincolo restaurantul de nu ştiu cîte stele, apoi barul şic. Toate într-o paragină controlată. Pe tavan, candelabrele grele şi lemnul scump păstrează viu acel trecut. Undeva, în interiorul vaporului, cîteva sute de maşini înghesuite. Le-am privit o clipă, înainte de a urca în saloanele largi. Scufundate într-o linişte ciudată; mirosea a fum, cauciuc şi-a mare.

Tanger. Noapte. După 8 ore de stat în port, la Algeciras, sub un soare mult prea darnic. Gheaţă vîndută la pungi, în cîteva tonete albe, răsfirate printre maşinile încinse. 50 de cenţi. Vreau 4. După un drum de 2 ore şi jumătate cu vaporul prin Gibraltarul pierdut în ceaţă. Cel mai aglomerat weekend din ultimii ani. Am aflat mai tîrziu, la televizor. Gălăgie. Strigăte, scandal. Frontiera blocată. Cozi imense. Claxoane – felul de a protesta al magrebienilor care munceau în străinătate şi veneau acasă doar în vacanţă. O lumină ciudată peste scene incredibile: un poliţist de frontieră, nemulţumit că un bătrînel nu se mişca atît de repede cît ar fi vrut el, răstoarnă maşina de spălat de pe acoperişul microbuzului. Maşina se zdrobeşte, cu zgomot, de asfalt. Bătrînul începe să tremure. Apoi, să urle. Din neputinţa de a-l bate pe poliţist. Din spate, cîteva zeci, sute, apoi mii de claxoane. Corecţie. Vameşii iau o pauză, supăraţi pe lume.

Am dormit în prima parcare după frontieră. În stînga, în dreapta, oamenii îşi făceau rugăciunea pe covoare intinse pe jos. Undeva mai în faţă, doi occidentali. El făcea ceaiul la un mic aragaz portabil. Ea pare să facă o salată. Sau poate făcea altceva, nu mai ştiu.

Un somn scurt. Şi totuşi, dimineaţă nu mai era aproape nimeni în jur. Doar cei doi occidentali. Probabil dormeau duşi. Atunci am început să simt totul: miresme noi, praf, peşte, sare, mirodenii, portocali pe marginea drumului. Şi cactuşi. Nisip. Autostradă dreaptă, spre Marakesh. Dreaptă şi încinsă. Din cînd în cînd, localnicii traversează în fugă prin faţa maşinilor ce aleargă cu peste 140 la oră. Depăşesc primele “caravane”. Maşini, orice maşini, cară pe acoperiş munţi de mobilă, electrocasnice, biciclete, haine, jucării. Toate ambalate în saci albaştri. Dublează sau chiar triplează înălţimea maşinii. Furnici cară grăunţe în spinare. Firimituri mari, albastre. Le depăşesc şi mă uimeşte, de fiecare dată, echilibrul lor precar. Pe marginea autostrăzii, cactuşi mari. Frunze verzi, cu ţepi imenşi. Tot mai mari.

Africa. E altfel. Şi e doar începutul drumului.

Ori aleşii sînt tembeli, ori reporterul e dus, ori eu sînt prost.

Mie îmi plac ştirile. În general, aşa. Pentru că îmi place să văd ce se întîmplă în lumea asta. Şi să înţeleg. Acum, din ce urmează, n-am înţeles nimic, dar tot îmi place. Şi trebuie să vă împărtăşesc.

“Slobozia, 24 feb /Agerpres/ – Prefectura Ialomiţa a fost sesizată, în nenumărate rânduri, în legătură cu faptul că microbuzele destinate transportului elevilor sunt folosite în alte scopuri.”

Hopa!!! Îmi zic: să vezi acum dezvăluiri!!! Ce-or face oare cu microbuzele??? Campanie electorală, chefuri… Mă rog, oamenii, hotărîţi, au luat măsuri:
“Pentru a dezbate acest subiect, Instituţia Prefectului Ialomiţa a organizat, miercuri, întâlnirea cu tema ‘Funcţionarea mijloacelor de transport pentru elevi şi analiza utilităţii acestora’.”

Genial! “Funcţionarea mijloacelor de transport pentru elevi şi analiza utilităţii acestora” Pe scurt, FMTEAUA. Primul pas în FMTEAUA – stabilirea coordonatelor: 
“Inspectorul general şcolar Ilie Stavăr a menţionat că, potrivit legislaţiei, microbuzele şcolare sunt achiziţionate de Ministerul Educaţiei şi date spre administrare unităţilor de învăţământ, cheltuielile fiind suportate, însă, de primării.
El a precizat că microbuzele sunt destinate exclusiv transportului elevilor, responsabilitatea respectării ordinelor ministrului revenind integral inspectorului general din fiecare judeţ.”

Pasul doi în FMTEAUA – deciziile.
“‘În cazul în care se identifică nerespectarea destinaţiei în utilizarea microbuzelor, acestea vor fi atribuite unei alte unităţi de învăţământ aflate pe lista de priorităţi’, a precizat Stavăr.
În condiţiile în care responsabilitatea întreţinerii mijloacelor de transport, a asigurării combustibilului, precum şi a testării conducătorilor auto revine primăriilor, o parte dintre aleşii locali din Ialomiţa a reclamat legislaţia defectuoasă, susţinând că nu este normal ca administraţiile locale să suporte toate cheltuielile cu microbuzele şcolare, iar directorii unităţilor şcolare să le gestioneze.
Prefectul judeţului Ialomiţa, Petru Mădălin Teculescu, a opinat că legislaţia privind descentralizarea ar putea va fi o soluţie pentru rezolvarea deficienţelor, subliniind importanţa unei relaţii deschise între primari şi directorii şcolilor, în condiţiile în care responsabilitatea este comună.”

Măi, oameni buni, n-am înţeles eu???? De ce s-a reunit FMTEAUA? Pentru că prefectura a fost sesizată în legătură cu faptul că microbuzele şcolare sînt folosite şi în alte scopuri?? Şi despre ce au vorbit aleşii locali?? Despre combustibil, testarea şoferilor şi împărţirea responsabilităţilor… Optimismul nu mă lasă să cred că oamenii aceştia importanţi s-au reunit doar aşa, de ochii lumii.
“Totodată, au fost amintite cazurile în care microbuzele şcolare au fost folosite în alte scopuri decât cele stabilite prin lege, fiind date ca exemple localităţile Gura Ialomiţei, Ion Roată, Sudiţi, Săveni sau Giurgeni.” Care… scopuri?

Şi pentru o confuzie totală:
“Sorin Goagă, şeful Serviciului de Poliţie Rutieră Ialomiţa, a arătat că, pe parcursul anului trecut, au fost aplicate 54 de sancţiuni contravenţionale, fiind înregistrate 23 de evenimente rutiere soldate cu avarii minore, în care au fost implicate microbuze şcolare. AGERPRES”

Acum, ori aleşii in Ialomiţa lucrează la normă, ori reporterul care a fost acolo. Voi ce ziceţi?

Manele

Mie nu-mi plac manelele. E simplu. Vouă vă plac? Dacă nu, să vedem cît înseamnă 1% din populaţia României.

Datele problemei:

“Cred că la 99% dintre românii care nu aparţin unei etnii, le plac cântecele romilor, le plac nunţile făcute de romi, le place să audă, poate nu 99%, dar sunt atâţia solişti, cântăreţi, dacă mă gândesc de la Adi Minune până la oricine, le plac manelele… Deci nu este o respingere în societate a ceea ce provine de la romi” a spus Traian Băsescu la prezentarea de luni a unui raport privind situaţia romilor.

Deci, a decretat. Nu-i respingem pentru că “la mulţi” dintre noi ne plac manelele. Şi nunţile ţigăneşti. Şi cîntăreţii lor, de la Minune pînă la oricine. Şi pentru că ne plac, cumva, e evident şi de ce ne simţim acasă peste tot în lume. Iată:

“Hai să fim cinstiţi, avem o mare problemă de imagine. Mergeţi la Paris, mergeţi la Oslo, mergeţi la Roma, mergeţi la Milano, minoritatea romă este prezentă în orice colţ, în faţa oricărui muzeu şi nu ca să intre în muzeu” (T.B.)

Să reiau: nu-i respingem pentru că ne plac manelele, cîntăreţii şi nunţile lor. Totuşi, avem o problemă de imagine. Pentru că minoritatea romă nu se duce la muzee. Sau n-o fi asta? E pe bani…

“Niciodată veniturile romilor nu vor putea creşte până când nu vor fi angajaţi în câmpul muncii şi niciodată nu vor putea fi angajaţi în câmpul muncii până când nu vor merge la şcoală. Cheia evoluţiei pozitive a minorităţii rome este să-şi trimită copii la şcoală”.

Eu nu mai înţeleg. Avem sau n-avem o problemă cu romii? Nu-i respingem, dar nu-i angajăm pentru că nu se duc la şcoală. Păi şi dacă ei ne-ar respinge pentru că mergem la şcoală, cîţi dintre cei 99% s-ar sinucide pentru că n-ar mai putea asculta manele?

Scrisoare de la un provincial pentru Congres

Dragă Congresule,

Sper că eşti bine, ceea ce îmi doresc şi mie. Te-am văzut, te-am simţit, te-am mirosit şi pot să îţi spun acum, după două zile de linişte, că m-ai impresionat.

(Undeva, pe la începutul anilor ’90, eram student în Capitală. Fusesem acasă, în oraşul meu de provincie, şi mă pregăteam să mă întorc la Bucureşti. Prietenul unei prietene, şef de organizaţie locală al unui recent apărut partid, ne-a propus un fel de afacere: ne duce el, adică ne plăteşte trenul (la cuşetă), cazarea o noapte la un hotel luxos şi ceva mese pe deasupra. Noi trebuia doar să mergem cu el la Congresul partidului care se unea cu unul mai mare, mai puternic şi mai influent. “De ce să mergem noi?” “Pentru că n-am destui delegaţi..”

Şi uite aşa, ne-am urcat noi în tren. Student fiind, un loc la cuşetă era echivalentul unui drum, acum, cu avionul. O noapte de somn. La Bucureşti, hotel primitor. Am primit unul dintre apartamente, pe care l-am împărţit, e adevărat, cu alţi doi “delegaţi.” Şi-am ajuns la Congres.

Nu prea înţelegeam ce se petrecea acolo. Oricum, de pe atunci începuse să se manifeste “rebelul” din mine. Şi politica nu era un domeniu care să mă atragă. Cu atît mai puţin apartenenţa la un partid. Aşa că, în momentul votului, m-am exprimat. Adică, l-am anulat. Am aşteptat, liniştit, rezultatul. Nu mai ştiu cifrele exacte, dar imaginaţi-vă ceva de genul “99 de voturi pentru, un vot nul.” A fost prima oară cînd am simţit că votul meu chiar contează.

Au trecut 20 de ani de atunci. Sau aproape. O veşnicie. Noaptea petrecută la congresul PSD m-a făcut, însă, să cred că lucrurile au rămas la fel. “Congres” e un fel de organism fără vîrstă, care nu se schimbă, nu evoluează în nici un sens. El supravieţuieşte. Aşa cum era pe vremuri.)

Ţi-aş spune multe despre ce am simţit, despre amintirile minunate pe care le am, dar ştiu că eşti ocupat. Şi nu vreau să te reţin. Vor fi tot felul de răutăcioşi ce vor zice lucruri urîte despre tine: ba că ai lăsat mizerie după tine, ba că nu era apă la toalete, ba că nu te puteai strecura cu maşina în parcare, ba că nu erau destule coşuri de gunoi, că “delegaţii” nu erau chiar “delegaţi”, că televiziunile au fost obligate să-şi facă platourile în nişte locuri penibile, că nu erau destule mese la bufet, că oamenii din sală s-au cam plictisit de atîtea şi atîtea ore de stat pe scaune şi-au mai şi adormit. O să fie mulţi răutăcioşi, dar nu-i nimic adevărat.

Uite, eu am păstrat cîteva amintiri. Pînă data viitoare cînd ne vom întîlni.

PS. Mi-am pierdut fularul la Congres. Găsitorului recompensă, da’ n-am bani.

Ce-o să facă Primăria

Ştiu, am eu un fix cu parcările. Şi cu drumurile. Ştiu. Şi mai am cîteva fixuri, dar nu vi le spun.

Februarie trist în Bucureşti. Centru, adică la Ateneu. Mă strecor cu maşina pe o stradă desfundată. Reuşesc să evit cîteva gropi pline cu o apă mocirloasă. Pe unele, chiar n-am cum. Îmi amintesc o caricatură de prin “Urzica”, de pe vremea cealaltă. Un şofer beat oprit de miliţian. “De ce bei, tovarăşe?” “Tovarăşe miliţian, cum altfel să evit gropile??”

În parcare la Ateneu. Ochesc un locşor liber. Cîteva manevre şi-o înjurătură din partea şoferului din spatele meu. Reuşesc să mă parchez. Veşnica domnă-verde-fosforescent vine spre mine. N-aş putea să îi înşel vigilenţa. Ea ştie de ce e acolo!

“- Cît?

– Păi depinde cît staţi. Cît staţi?

– Nu ştiu. Mă duc la restaurant.”

Mi-am descoperit în ultima vreme o plăcere nebună de a vorbi cu funcţionarii, cu doamnele de la Poştă, cu paznicii. Descopăr, astfel, puncte de vedere aparte. De cele mai multe ori, halucinante. Mă amuză dar îmi oferă şi perspective noi. E adevărat, de multe ori mă repet. De data asta sigur m-am repetat. Mai avusesem o discuţie cu o-doamnă-verde-fosforescent pe la sfîrşitul anului trecut. Dar în altă parcare.

“- Auziţi, dar îmi spuneţi şi mie… de ce trebuie să plătesc parcarea?”

– Păi cum adică? E parcarea primăriei.

– Şi ce face primăria pentru parcarea asta?

– Nu se vede? Eu de ce-s aici: cu pelerina, cu tichetele…”

Amănunt important: plouă. Doamna-verde-fosforescent are o umbrelă portocalie. Cu sigla PD-L.

“- Ce umbrelă frumoasă aveţi…”

Mă priveşte reticent, pe sub umbrelă. Lumină portocalie.

“- Păi dacă-i gratis, domnu’. E gratis. Mi-a dat-o la alegeri.

– E frumoasă, insist eu…

– E pe gratis. Mi-a zis mie cineva “nu ţi-e teamă cu umbrela asta?” Păi de ce să-mi fie, de parcă io-s vreun mare politician.

– Auziţi, dar totuşi, ce face Primăria pentru parcarea asta?

– Primăria o să facă. O să traseze, o să.. cureţe.” Şi-mi arată, pe jos, viitoarele locuri trasate şi curăţate.

Pînă atunci, nu uitaţi de tichet. E doar 1,50 ora. Aproape gratis. Ca şi gunoaiele pe care le-a scos la iveală soarele ăsta pe care l-am tot aşteptat.

Comediantul Ponta.

Aţi fost vreodată la stand up comedy? Definiţia e ceva de genul: “un cineva care face comedie vorbind cu publicul. În mod normal, acest “cineva” e un comic cu un microfon.” Mai mult decît atît, publicul poate interacţiona cu comediantul. Sau poate doar să rîdă, în funcţie de talentul omului.

“Am vrut să îl bat pe Emil Boc şi nu m-a lăsat Dan Nica.” (Rîsete din sală.) “Şi, pe 1 octombrie, mi-a zis: “Victore, de ce nu te-oi fi lăsat ?” (din nou, sala ovaţionează.) “Şi acum regret, dar poate mai am ocazia” (sala e-n extaz.)

Deşi seamănă cu un scenariu de teatru, nu e. E domnul Ponta, marţi, la o reuniune a organizaţiei PSD Argeş. Domnul Ponta, cel care vrea să fie şeful suprem al PSD.

Acum, ca să închidem cercul, iată şi răspunsul premierului. “Domnul Ponta, un biet procuror comunist.” N-a răspuns la întrebarea pusă timid de o jurnalistă: “Dar nu e prea tînăr ca să fie comunist?”

Eram copil, să fi avut vreo 8 ani, cînd familia mea s-a mutat într-un cartier nou. Pe atunci, la marginea oraşului de provincie. Şantierul nu se terminase încă. Mai era noroi, canale descoperite, zone defrişate şi lăsate în paragină. Un peisaj nu tocmai primitor. Cartierul nu era departe de gară. Iar zona gării – aveam eu să aflu mai tîrziu – e o zonă unde se întîmplă tot felul de grozăvii, cam în toate oraşele. Ei bine, în cartierul ăsta a apărut o gaşcă. Îi spunea “Îngerii Negri”. Şeful găştii – un băiat de vreo 15 ani, se chinuia prin clasa a patra. Nu-i prea ieşea treaba cu învăţătura, în schimb dădea bine cu pumnul. Şi cu piciorul. Puştii îl priveau ca pe-un zeu. Gaşca lui, am aflat mai tîrziu, se ocupa cu de toate: de la spargeri pînă la bătăi.

Eu pe domnul Ponta l-am stimat. Mi-am tot spus că e un băiat deştept, că a muncit mult, că are idei, că are vorbele la el. Pînă la urmă, reprezintă, vrînd-nevrînd, viitorul. Dar imaginile de marţi mi-au produs silă. Faptul că a vrut să-l bată pe premier putea să rămînă între el şi colegii lui. Să declari asta public şi să te aştepţi la respect e, practic, imposibil.

Reacţia domnului Boc? Pe măsura provocării. “Un procuror comunist” n-are cum să fie Victor Ponta, că-i foarte tînăr. A încercat premierul să facă o glumă, dar nu prea i-a ieşit. Şi-o fi dat seama că a zis-o aiurea atunci cînd a ocolit răspunsul la întrebarea jurnalistei? Probabil, am mai văzut un răspuns asemănător la o colegă de-a dumnealui, atunci cînd un ziarist o întreba: “Dar e vocea dumneavoastră, doamnă, nu e vocea dumneavoastră pe înregistrare?” Răspunsul, cu buzele strînse într-un zîmbet nevinovat: “Mmmmmmmm….”

Pe cuvînt că mi-ar plăcea să închei aşa: “Cîtă bărbăţie, domnilor! Sînt convins că asemenea minţi luminate vor lucra pentru viitorul frumos al tării mele. Voi dormi liniştit.” Aş vrea să termin aşa, dar nu pot. Mă grăbesc să prind un loc în sală.
La comedianţi. Mmmmmm…