Drumul spre nicăieri

Omul mergea hotărît pe drumul de ţară. Aducea a drum forestier, dar aici, la şes, pădurile sînt atît de răsfirate încît cu greu le poţi numi “păduri”. Totuşi, copacii puseseră repede o barieră între el şi şoseaua asfaltată, pe care trecea, de trei ori pe zi, autobuzul care ducea în oraş.
Drumul de pămînt făcea o curbă lină. Apoi, se pierdea în pădurea rară. Încă verde. Sfîrşit de vară, început de toamnă rece.

“-Unde duce drumul ăsta?

– Habar n-am… ”

O privi în ochi căutînd un răspuns. O confirmare.

“-Vrei să vedem?

– Da!”

L-au prins din urmă după cîteva minute. Omul s-a oprit şi i-a privit mirat.

“-Bună ziua! Unde duce drumul ăsta?

– Bună ziua…. păi, nu duce nicăieri..”

– Cum adică nu duce nicăieri?

– Se opreşte cîţiva kilometri mai încolo, în mijlocul pădurii. La ocolul silvic. De fapt, vedeţi dumneavoastră, ocolul silvic nu prea mai funcţionează. Nu mai e nimeni acolo… Da’ unde vreţi să ajungeţi?

– Nu ştim. Am luat-o doar pe drumul ăsta. Nu ştim unde duce. Dar, dacă spuneţi că nu merge nicăieri, mai mergem puţin şi ne vom întoarce.

– Aţi văzut vreodată stupi? Eu sînt apicultor. Am cîţiva stupi acolo, la capătul drumului. Dacă vreţi, vă arăt.”

Încă cîteva minute cu maşina, pe drumul îngust, crengi de-o parte şi de cealaltă zgîrie portierele. Apoi, de nicăieri, o poiană. Un covor gros de iarbă. O remorcă descoperită, pare părăsită, la limita poienii. Pădurea a devenit deasă, parcă de nepătruns. Liniştea vine de peste tot.

“-Vin aici de cîteva ori pe săptămînă. Vin să le văd şi să le tratez. Iau autobuzul de dimineaţă din oraş, mă lasă pe şosea, pe acolo pe unde aţi venit dumneavoastră. De acolo vin pe jos, sînt cîţiva kilometri, da’ îmi prinde bine. I-am spus nevestei… mă duc la dragele mele, ştie că nu mă poate opri, orice ar fi. Că şi dacă plouă, şi dacă-i arşiţă, eu tot vin. Pe vremuri veneam mai des, stăteam săpămîni întregi prin ţară, pe cîmp, pe dealuri, prin păduri. Unde sînt flori, acolo mă duceam. Luam maşina şi puneam remorca şi dus eram. Am avut mai mulţi stupi, au dispărut multe albine. Acum cîţiva ani a dat boala în ele şi au dispărut jumătate. Aşa, peste noapte. Şi-atunci mi-a zis mie un bătrîn că trebuie să am grijă, să le vorbesc. Şi să le dau medicamente?

– Cum adică medicamente?

– Vă arăt, vă arăt imediat. Dacă mai staţi cîteva minute, dacă mai aveţi timp, vă arăt. Că aţi fost tare amabili. Puteaţi să vă stricaţi maşina pe aici.

– Avem timp, avem timp. Dar mai povestiţi-ne, cum v-au “dispărut” albinele? Adică au murit?

– Nu. Adică, nu ştiu… au dispărut. Nu s-au mai întors la stupi. I-am găsit goi, într-o dimineaţă. Nici o albină nu mai era în ei. Nici una. Nu ştiu ce s-a întîmplat, poate s-au rătăcit, poate nu m-au mai recunoscut…

– Cum nu v-au mai recunoscut? Albinele recunosc oamenii? Albinele dumneavoastră vă recunosc?

– Sigur că da! V-am spus doar, vorbesc cu ele, le îngrijesc, ele mă recunosc. Ştiu cînd vin aici. Mă aşteaptă. La început a fost mai greu, m-au mai înţepat, m-a durut. Dar apoi, mi-a spus mie un bătrîn, mi-a spus cum să fac. Mi-a zis să vorbesc cu regina şi-o să mă lase în pace. Să vă arăt, dacă mai aveţi puţin timp, vă arăt.

– Avem, avem timp.” Îşi zîmbiră.

Vreo 20 de stupi. Ar fi băgat mîna în foc că sînt părăsiţi. Nu se mişca nimic. Apoi, bărbatul uscăţiv deschise o primă uşiţă. Nimic. Şopti ceva, ca un descîntec. Cînd deschise al doilea stup, din primul ieşi, prevăzătoare, o primă albină. Ezitantă, ca un copil ce face primii paşi singur. Bărbatul şoptea în continuare, de acolo de unde erau, la vreo 20 de metri, nu auzeau ce, auzeau doar o melodie, ca un cîntec de leagăn. Îşi luă zborul. Încă o uşiţă, încă una, încă una. Zeci, sute de albine ieşeau, timide, ca şi cum abia se treziseră din somn. (Albinele dorm? Dacă dorm, visează? Dar bărbatul nu le auzi întrebarea, sau poate că nici n-au întrebat cu voce tare, poate că au rostit-o doar în gîndurile lor.) Zumzăitul a spart liniştea dintr-o dată. Şi-atunci au văzut. Cum de nu şi-au dat seama? Ce se întîmplase? Mii de albine îl înconjuraseră pe bărbat, ca şi cum ar fi îmbrăcat o haină magică, vie, care-şi schimba fără încetare forma în jurul trupului său. Din spatele perdelei vii se auzea cîntecul bărbatului. Pentru o clipă i-au văzut faţa. Zîmbea, zîmbea cu toată faţa, ochi strălucitori. Buzele i se mişcau ca valurile ce se întind pe faleza uscată de arşiţă.

“- Nu cred că duce nicăieri. Se opreşte aici. Nu prea văd cum am putea intra cu maşina pe acolo…

– Ne întoarcem?

– Da, o să ne întoarcem. Nu ăsta era drumul. Hai să mergem altundeva, vrei?” 

Advertisements

2 thoughts on “Drumul spre nicăieri

    1. Probabil ca era un drum fermecat. Ca orice lucru fermecat, functioneaza dupa reguli necunoscute. Si, bineinteles, fiind el magic, era si frumos. Dar ce stiu eu? E doar o poveste. Nu ma pricep.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s