Maroc. Accidentul.

Pneuri încinse. Plastic sfărîmat. Fiare îndoite. Lovitură surdă, direcţia controlată perfect. Ţinta: maşina din faţa mea.

Ca de obicei cînd nu vreau să vizitez un oraş, nu ştiu cum fac de ajung în el. Prietenul meu Ab m-a sfătuit ferm: Casablanca NU! De ce nu? – a grăit europeanul din mine, hrănit cu secvenţele celebre din filmul cu acelaşi nume. Pentru că nici măcar acea cafenea din film nu există. În regulă, ăsta e un motiv foarte serios. Pe de altă parte, după aproape 3 zile de drum, e normal să îţi vină să te întinzi într-un pat dintr-o casă primitoare. Bonus: Casablanca e oraş industrial.

În concluzie, cînd văd direcţia “Casablanca”, ies de pe autostradă…  Îmi dau seama prea tîrziu. Reuşesc să mă întorc abia după cîţiva kilometri. Prima concluzie: pare, cel puţin la intrare, un oraş industrial. A doua concluzie: n-am avut puterea să verific dacă acea cafenea există cu adevărat, deci nu există. A treia concluzie: e foarte posibil ca aeroportul să fie. Loc era destul.

Din nou, pe autostradă. Spre Marakesh. O autostradă care se termină curînd. Dacă pînă atunci peisajul putea părea familiar, drumul aducînd cu unul european, cu care eram atît de obişnuit, la capătul autostrăzii lucrurile s-au schimbat dintr-o dată. Aşezări răsar de nicăieri. Am impresia că drumul e înconjurat, brusc, de clădiri părăsite. Apoi, de nicăieri, oameni. Tot mai mulţi. Privesc, trec drumul, aşteaptă. Înaintez cu 5, poate 10 kilometri la oră. Şi, aşa cum au apărut, oamenii dispar. Am mai trecut printr-o aşezare. Pe marginea şoselei perfecte, doar cactuşi. Cu frunzele lor mari, cărnoase.

Îmi amintesc micul dejun într-o benzinărie Shell. Ochiuri. Probabil, cu mult şofran, dacă mă gîndesc la culoare. Şi-mi amintesc sentimentul de atunci, cînd mi-am aprins o ţigară: bucuria de a descoperi, mulţumirea de a fi. Cumva, ştiu că marii exploratori au simţit acelaşi lucru. Dar ei nu aveau benzinării Shell în drum. Ochiuri? Nu ştiu ce să spun.

Drumul începe să se îngusteze. Asfaltul e, în continuare, perfect. Rulez cu vreo 70 la oră, în faţa mea două maşini. Privesc, o clipă, pe geamul din dreapta. “Da, aici vreau să fiu!” O secundă, atît. Cînd îmi întorc privirea, maşina din faţa mea se oprise. Frînez şi timpul se dilată. Realizez, pe rînd, că derapez. Că pe jos e un strat fin de nisip. Că orice aş face, voi avea un accident. Că e mai bine să intru direct în spatele maşinii oprite. Că pot să intru direct în spatele maşinii oprite, aşa cum pot, foarte uşor, să-i lovesc un colţ. O bufnitură. Motorul nici măcar nu se opreşte. Marşarier. Avarii. Trag maşina pe dreapta. Din autoturismul în care tocmai intrasem, mă priveşte o femeie în djalaba. Citesc grijă, nu revoltă în ochii ei.

Frînturi: şoferul e îmbrăcat şi el în portul popular, de un alb imaculat. La mîneci, un model frumos. Pare să fie ţesut din mătase. Vorbeşte franceza foarte bine. Înţeleg imediat că nu mă acuză de nimic. Maşina lui e mult mai şifonată decît a mea. De vină e şoferul din prima maşină, care s-a oprit fără să semnalizeze în mijlocul drumului, ca să o ia la stînga. Ar fi trebuit să facă invers, să o ia la dreapta, să intre într-un soi de rond şi să aştepte trecerea tuturor. Abia apoi ar fi avut dreptul să traverseze şoseaua. Arta negocierii nu e de mine. Am realizat asta repede. Şoferul vinovat venea din Italia şi condusese 3 zile, spunea el. Eu vin din România. Mă priveşte strîmb. Şoferul din a doua maşină îi cere să plătească stricăciunile. Eu mă întreb dacă n-ar trebui să vină poliţia. Doi bărbaţi cu biciclete se opresc în dreptul nostru. Scot din buzunar o bucată mare de cretă şi desenează pe asfalt poziţiile probabile ale maşinilor. Mă întreb dacă sînt ajutoare de poliţişti. În Maroc, poliţiştii nu vin decît dacă moare cineva. Altfel, n-ar face faţă. Şoferul din prima maşină înţelege că trebuie să plătească. Îl rog pe şoferul din a doua să negocieze şi pentru mine. El primeşte 70 de euro. Eu 50. Ce să fac cu 50 de euro?? Mergeţi la Marakesh? Atunci nu vă faceţi nici o problemă, sînt destui bani pentru reparaţii. Nu-l prea cred, dar n-am de ales. Plec. Mai am puţin pînă acasă. Rulez încet, chiar dacă maşina n-a păţit mare lucru. Bara de protecţie spartă, capota uşor îndoită.

Dintr-o dată, drumul şi-a pierdut farmecul.

Sînt doar obosit.