Despre începuturi

Ador începuturile. De orice fel. Şi-am observat ceva: un început de lucru bun aduce un alt lucru bun cu el. Şi tot aşa vine un lanţ întreg.

Ar mai fi ceva: vreau sa impart starea asta. Luati, e destul pentru toti!

Advertisements

Maroc, după un an.

Acelaşi melanj de arome: picant, sărat, uscat, peşte proaspăt, cauciuc ars. Soare. Sudul Spaniei mă avertizează că urmează o altă lume. Gibraltarul e puntea. Dincolo e dovada: locul unde miresmele amestecă sunete, voci hotărîte, cuvinte ciudate cu deşertul nevăzut – Tanger. Prima schimbare: un vameş îmi face un semn magic (un “x” simplu cu creta pe oglinda din stînga), un fel de “paşaport” pentru toţi binevoitorii din vamă. Cei care cu un an în urmă s-ar fi oferit să mă ajute cu orice, de la completarea formularelor pînă la sfaturi pentru cele mai complicate probleme. Contra cost, bien sûr! Semnul magic îmi deschide drumul prin frontiera aglomerată spre partea rezervată europenilor. Am impresia că formalităţile durează cît o frumoasă poveste de dragoste. Ceva s-a schimbat, şi totuşi, locul e acelaşi.

Regăsesc uşor senzaţia de “acasă” pe autostrada spre sud. Parcă nu mai traversează atîta lume asfaltul încins. Dar mai sînt destui pietoni. Viteză constantă, trec pe lîngă şirurile de maşini-catîri (sacii albaştri fîlfîie în vînt), Cheb Mami pentru completarea atmosferei. “Bledi” – ţara sa – e ceva mai departe. Indicatorul de Marakesh îmi spune doar că nu mai am mult de mers. Autostrada continuă lină, ca-n palmă. Ca nouă… poate prea nouă?

Într-un an, marocanii construiseră cîteva zeci de kilometri de autostradă. Fără tam-tam. În linişte, de parcă se temeau că informaţia ar putea ajunge în Europa sau aiurea. Aşa că mii de marocani s-au trezit pe tronsonul nou, rulînd, în continuare, cu 140 de kilometri la oră. Cei mai mulţi şi-au dat repede seama că nu mai merg spre Marakesh şi au făcut cale întoarsă. Eu, nu.

Abia cînd am ajuns la El Jadida am înţeles ce s-a întîmplat. Ajunsesem pe malul oceanului, în Vest, cînd ar fi trebuit să fiu în centrul ţării. O privire scurtă pe hartă – nu poate fi prea complicat. Spre Est – şi voi ajunge la Setat.

Într-adevăr, nimic complicat. Nu în prima oră de drum. Nici chiar în a doua. Peisajul nu s-a schimbat brusc, asta vreau să spun. Cantitatea de nisip n-a crescut dintr-o dată. Drumul nu s-a îngustat ca prin minune şi nici localităţile nu s-au rărit aşa, ca în filmele SF. Nu, toate astea s-au petrecut încet, sub soarele toropitor. Dar s-au întîmplat. Primele semne – o aşezare prin care trec nu mai e pe hartă. Al doilea – după un urcuş aproape insesizabil, văd drumul, de sus. Undeva, în vale, un pod de lemn. Drumul trecea pe acolo. Jos, sub pod, îmi imaginez o prăpastie neprietenoasă. Opresc maşina. Cum să trec peste podul ce pare firav? Răspunsul vine imediat. Din celălalt sens, un camion. Încetineşte cînd se apropie de pod. Apoi înaintează. Mi se pare că aud bîrnele scîrţîind sub roţile mari. Ba chiar văd cîteva rupîndu-se şi căzînd în hău. Cînd văd camionul pe partea mea, îmi dau seama că ultima imagine e doar rodul imaginaţiei mele, hrănită cu cîteva filme americane.

Pînă la urmă, podul e mai solid decît părea. La doi kilometri la oră aş putea ieşi, la o adică, din maşină şi aş lua-o la goană. Dincolo, drumul are o singură bandă. Ciudat… asfalt negru, perfect, dar nu îndeajuns de lat pentru două maşini. Noroc că pe margine nu e nici un şant. Nisip bătătorit, pot rula pe el fără probleme. Ceea ce şi fac destul de repede, atunci cînd şoferul altui camion ce venea din faţă nu dă nici un semn că ar vrea să-şi manifeste ospitalitatea. Ies puţin de pe asfalt şi trec printr-un imens nor de praf.

Norul se ridică. Disting, prin ultimele particule de praf, un personaj de poveste. Semn bun, e un poliţist. Cu cît mai aproape, cu atît mai “de poveste”. Îi citesc zîmbetul de la depărtare, sub mustaţa neagră. Are chipiul lăsat pe ceafă. La brîu, un toc imens. De pistol. Înăuntru, pistolul. Cînd mă opresc lîngă el, zîmbetul e evident. “V-aţi pierdut..” Da, e clar. Îl întreb dacă ăsta e drumul spre Setat. Mă priveşte ca şi cum “v-aţi pierdut” însemnase, iniţial, “dar sper să vă ajut”, iar acum însemna “vai de mine, dar chiar v-aţi pierdut. Şi nu ştiu cum să ajut.” Setat? S-e-t-a-t…. “S’tat?”, îmi răspunde el. “S-e-t-a-t”, insist eu. E clar, m-am pierdut… şi-atunci îmi vine ideea salvatoare: pronunţia mea nu e cea bună. Şi nu era, desigur. Am fi putut continua aşa la nesfîrşit, vorbind despre aceeaşi localitate. Deci, Setat, dar se spune S’tat.

Cu această problemă lămurită, dau să plec. “Ştiţi, drumul ăsta nu există, de fapt. Sînteţi pe un drum care nu există.” Cum adică? Privesc din nou fîşia de asfalt care se întinde înaintea şi în spatele meu… “Este un drum provizoriu, nu e pe hartă. A fost făcut doar pentru camioanele care alimentează un şantier.” Am înţeles, în sfîrşit! “Dar, dacă mergeţi pe drumul ăsta, veţi ajunge la Setat. Drum bun!”

Tarom, ca la piaţă.

I. mă roagă să o duc pînă la Otopeni, la aeroport. Îşi rezervase prin telefon un bilet de avion pînă la Timişoara şi, dacă nu mergea să îl plătească pînă la 7 seara, îl pierdea. Sau pierdea preţul la care făcuse rezervarea.

Biroul de “Ticketing” al Tarom de la “Otopeni – Domestic Flights” aduce cu ghişeul unui vameş. În ciuda peretelui de sticlă, ca să îl poţi auzi pe omul de dincolo trebuie să te apleci. El stă pe scaun sau se mai ridică, din cînd în cînd, ca să rezolve diversele probleme ce apar în relaţia dificilă cu clienţii. Aşa vedem ce scrie pe imprimanta aşezată cuminte pe o măsuţă, într-un colţ din biroul auster.

“Vă rugăm nu mai apăsaţi pe butoane.

Este foarte sensibilă.”

La rînd, în faţa noastră, două persoane. Un bărbat tînăr şi o domnişoară blondă. După bagajul de mînă al domnişoarei – o cutie mare de Lego – înţeleg că a venit în ţară pentru vacanţa de Paşte. După cîteva minute de aşteptare, în care nu se întîmplă nimic, înţeleg că domnul care era primul la rînd plătea cu cardul. Şi ceva nu funcţiona cum ar trebui. Ceva, nu se ştie ce. Bărbatul de la ghişeu începe să se agite. Se ridică, iese din coşmelia lui cu imprimantă, sensibil, butoane, pleacă spre un loc inaccesibil clienţilor neofiţi. Şi stă. Şi, vorba reclamei, noi aşteptăm. Oricum, n-aveam ceva mai bun de făcut. Rîdem puţin de anunţurile pe care le rosteşte o voce cristalină în megafoanele aeroportului. Le ştiţi, cele cu bagajele lăsate în grija altora. Cum ar suna aceste anunţuri într-un aeroport clandestin, folosit de terorişti ce pleacă în diverse misiuni?

Reprezentantul companiei revine. Se aşează nervos pe scaun, se mai foieşte, se mai ridică… timp în care la coadă apare un personaj nou: un domn bine îmbrăcat, cu un pardesiu lung, tenul măsliniu de la soare, vorbeşte româneşte cu un accent ciudat, pe care nu-l pot dibui. Vreau să zic că l-am auzit vorbind pentru că s-a băgat direct în faţă, ca să întrebe ceva. Bărbatul de la ghişeu îi răspunde sec şi rece (ca să nu zic total nepoliticos) că mai are un client, nu vede? Mă bucură, pe moment, această reacţie. Desigur, să intri aşa în faţă, peste rînd, să nu te intereseze nimic nu merge. Nu în lumea noastră, sau nu ar trebui să funcţioneze în lumea noastră.

Urmează domnişoara blondă, deja exasperată de cît aşteptase. Cere un bilet pentru Satu Mare. “50 de euro. Plătiţi în lei sau în euro?” Domnişoara scoate bancnota, plăteşte şi pleacă. După ce-şi primeşte biletul care iese, miraculos, din imprimantă, sensibil, butoane.

Ne gîndim că ne-a venit şi nouă rîndul. Dar nu e aşa. Domnul cu accent ciudat chiar se grăbea. Vroia şi el un bilet pentru o cursă care urma să plece în cîteva minute. Ce să-i faci… avionul de Timişoara era pentru a doua zi, timp berechet.

În următoarea jumătate de oră, ca să nu vă reţin prea mult, lucrurile s-au petrecut cam aşa: domnul cu accent bizar şi-a imaginat că e mai bine să nu plătească cu cardul, ca să nu aştepte prea mult. Aşa că s-a dus la bancomat să scoată bani. În timpul ăsta, la coadă apare alt bărbat, tot cu un pardesiu lung. Cu aer de angajat la un serviciu secret. Vrea şi el un bilet pentru Satu Mare, cursa care trebuie să plece peste cîteva minute. Aşteptaţi, că mai am un client, da, dar pierd avionul, păi şi ce să vă fac, cereţi voie, poate vă lasă domnul în faţă, domnul cu accent bizar îl lasă, oricum era plecat la bancomat, cel de-al doilea bărbat cu pardesiu şi cu aer de spion dă să meargă şi el la bancomat, dar e coadă şi acolo, se întoarce, la coadă revenise şi bărbatul cu accent ciudat, care vrea să plătească, n-aveţi mărunt, n-am, păi încercaţi să schimbaţi undeva, bine, spionul zice să plătească cu cardul, omul de la ghişeu îi “emite” biletul, 551 de lei. Stop! “Cît aţi spus???” “551 de lei, 5 milioane 500 de lei vechi..” “Domnule, vă bateţi joc de mine, am fost săptămîna trecută cu aceeaşi cursă pînă la Satu Mare şi am plătit 180 de lei!” “Poate aţi făcut rezervare, poate era preţ promoţional, n-am de unde să ştiu…” “Nici una, nici cealaltă, am venit tot aşa, în ultima clipă, am cerut un bilet şi am plătit 180 de lei.” “Poate era avionul plin…” “Şi acum e gol? Că aud că nu mai aveţi bilete…cu banii ăştia pot merge la Londra… vă bateţi joc, să ştiţi că lucrez la Camera Deputaţilor şi o să fac o sesizare…”

În fine, cei doi plătesc, pînă la urmă. Întrerupţi de alţi doi bărbaţi care încearcă să afle cum şi-ar putea recupera biletele pe care le-au plătit, dar de care n-au putut beneficia din diverse motive. Ne vine şi nouă, în sfîrşit, rîndul. I. îşi făcuse rezervarea prin telefon, cum v-am spus. Domnul de la ghişeu îi cere codul. (cînd faci rezervarea, primeşti un cod magic, cu care te duci şi-ţi ridici biletul.) I. îi dă codul. Din vorbă în vorbă, aflăm că nu se pot face rezervări prin telefon ci doar online, dar I. îşi făcuse rezervarea prin telefon, imposibil, ba da, păi vă zic că nu se poate, cum nu se poate dacă eu aşa am făcut. Şi urmează un şir de întrebări retorice. O să le spun aşa, deşi mi-ar fi plăcut să înţeleg vreun răspuns din tezele bolovănoase ale domnului de la ghişeu: de ce domnişoara blondă a plătit 50 de euro pentru Satu Mare iar domnul spion de la Cameră 551 de lei, cum se calculează preţul pe kilometru la Tarom, de ce un bilet pînă la Timişoara şi înapoi costă 150 de euro, care e mecanismul prin care se schimbă preţul biletelor o dată la două ore? Concluzia ar fi că e ca la piaţă. Cum o vrea domnul.. de la ghişeu.

Potrivit Monitorului Oficial, citat de Adevărul, Tarom a înregistrat anul trecut un cîştig de 760 de mii de lei. Alte date, publicate vreo 2 luni mai tîrziu de Ministerul Transporturilor, arată că, de fapt, Tarom a pierdut, în total, vreo 10 milioane anul trecut. 10 milioane de dolari, adică în jur de 30 de milioane de lei.

Ceea ce, pînă la urmă, e logic, nu?

La revedere, prietene!

Mi-aş dori să spun că lucrurile au sens. Că fiecare întîmplare din viaţa mea are un tîlc. Că trebuie să fie ceva ascuns “printre rînduri”. Am încercat, de fiecare dată, să găsesc acel “ceva”, indiferent de cît de greu a fost momentul, de cît de grea încercarea. Cîteodată, am reuşit. Acum, nu ştiu ce să spun. Ceva s-a rupt. Decisiv.

Am crescut împreună. E unul dintre reporterii care au adus meseriei noastre un lucru poate mai important decît profesionalismul. Pe acesta din urmă îl are, oricum. Şi-l au mulţi. Dar, dincolo de regulile pe care le găsim în cărţi, la colegii cu mai multă experienţă sau trăgînd cu ochiul la marile televiziuni de ştiri, el are entuziasm. Aşa l-am cunoscut acum mulţi ani. Drept un reporter entuziast, gata să plece oricînd, oriunde. Fie că era război sau un banal accident de circulaţie. De ce? Pentru că meseria asta e un drog. Iar drogul funcţionează la orice oră şi-l împinge mai departe, tot mai departe. Pe Mile l-a dus pînă la capăt.

Mi-aş dori să spun că nu s-a întîmplat nimic. Că sîntem pe cale să mai dăm o mare “dumă” de presă. Am mai dat informaţii greşite, nu? Din comoditate, din prostie, bazîndu-ne pe surse rău intenţionate… nici măcar nu contează motivele, nu vreau să scuz pe nimeni. Nici nu vreau să descriu aici cum se simte o redacţie întreagă după ce lasă să treacă o informaţie falsă. Ce-mi doresc? Să fim comozi, proşti şi să avem surse rău intenţionate încă o dată. Acum, în acest caz. Să mai dăm o “dumă”.

Cumva, ceva s-a rupt. Definitiv. Am impresia că a dispărut o generaţie întreagă de reporteri nebuni. O generaţie de entuziaşti. Au plecat care pe unde au putut. S-au ascuns prin locuri mai liniştite, în spatele camerelor.

Poate că asta a făcut, de fapt, şi Mile. S-a ascuns în spatele camerei de filmat. Pentru un ultim, mare, reportaj. La revedere, prietene!

România: am închis pentru revizie!

Discuţie cu O., tîrziu, în noapte: dacă s-ar închide România pentru o săptămînă? Sau pentru o lună. Să nu mai funcţioneze nimic. Nici autobuzele, nici trenurile, metroul să aştepte, tăcut, în tuneluri ascunse. Companiile aeriene să-şi oprească zborurile interne. Televiziunile să difuzeze doar MIRA, cu o heterodină neîntreruptă. Radiourile să rămînă mute. Parlamentarii să oprească orice comisie, comitet, dezbatere, iniţiativă ori discuţie fără cap şi coadă. Administraţia Prezidenţială să-şi închidă porţile şi să nu lase pe nimeni să intre sau să iasă. Doar hotelurile, motelurile şi pensiunile să rămînă deschise – însă numai dacă vor patronii. Guvernul să dea, cu o lună înainte, o Hotărîre, ca să ştie toată lumea ce urmează. HG-ul, cu numărul 1001, să se numească “România se închide pentru revizie generală.”

Scopul acestei decizii ar fi unul extrem de simplu: fiecare dintre noi să ia o pauză. Să stea să se gîndească. “Ce vreau să fac de acum înainte?” Nu, nu aşa, “ce vreau să fac cu adevărat de acum înainte?” Să tragem toţi linie şi să o luăm de la zero. Să uităm ce-a fost şi să pornim pe alt drum, de data asta pe cel bun. Cei care ar vrea să plece din ţară ar pleca din ţară. Dacă n-ar avea maşină, s-ar înghesui în ultimele avioane care ar decola din România. (Astfel, profitul companiilor aeriene ar fi asigurat. Sau, cel puţin, din numărul de bilete vîndute, şi-ar acoperi pierderile pentru luna următoare.)

Cei care ar vrea să rămînă, ar rămîne. Şi-ar lua, în primul rînd, o vacanţă. De, să zicem, 10 zile. (ar apărea, desigur, sute de “ghiduri pentru cele 31 de zile de revizie din România”. Ghidurile s-ar vinde ca pîinea caldă, separat, sau la pachet – pe post de supliment – cu cîteva ziare naţionale, care şi-ar creşte, astfel, tirajele. Din profitul obţinut şi-ar plăti angajaţii în perioada de revizie. Ba chiar ar doborî un vechi record al unuia dintre primele ziare de acum 20 de ani – cel care a deschis aberanta teorie a găinii cu pui vii. Una găunoasă, pe care s-a dezvoltat o întreagă filosofie de viaţă. Sutele de specialişti ar fi, în marea majoritate, de acord cu teoria unui guru potrivit căreia fiecare român ar avea nevoie de 9 pînă la 11 zile de repaus total. După cîteva dezbateri aprinse la televizor, specialiştii ar ajunge la o medie de bun simţ de 10 zile. Cu parantezele de rigoare – 10 zile de repaus total, nu doar 10 zile de vacanţă. Şi-acum închid paranteza.)

După cele 10 zile de repaus total, am intra, cu toţii – sau, în fine, cei care am rămîne aici – într-o perioadă de 7 pînă la 14 zile de refacere. Aici, specialiştii ar dezbate ceva mai mult: de ce e nevoie de 7 zile de refacere după cele 10 de pauză, unii ar spune că “refacerea” ar trebui să se cheme “readaptare”, alţii că “readaptarea” e un proces ce vine mai tîrziu, spre sfîrşitul reviziei. Marii Revizii. În urma unui Referendum la care ar participa 98% din populaţie (restul de 2% dovedindu-se marjă de eroare, doar pentru a readuce încrederea n institutele de sondare a opiniei publice), concluzia ar fi că din toate punctele de vedere, 7 zile ar fi cel mai bine. Numai să fie lucrătoare. Deci, 9. Şi, ca să nu le creeze probleme statisticienilor, 10. Acelaşi guru al Marii Revizii ar spune că era normal să ajungem la această cifră – faptul că am avea o zi de refacere pentru o zi de pauză totală ne-ar asigura un confort psihic pe care doar subconştient îl percepem. Pe scurt, ar urma 10 zile de refacere, potrivit rezultatelor Referendumului – care, vor nota istoricii, ca orice Referendum, exprimă voinţa poporului în deplină cunoştinţă de cauză – şi nu doar aşa, că vrea cineva ceva şi aruncă pe piaţă acel ceva fără să provoace dezbateri. Rezultatele ar fi zdrobitoare. 99,99% pentru. Votul lipsă pentru un succes deplin n-ar fi împotrivă, n-ar fi nici măcar abţinere. Pur şi simplu, românul lipsă ar muri în drumul său spre cabinele de vot. Omul ar fi declarat erou în sat, toată lumea ştiind cît de mult visase să poată merge, în sfîrşit, să-şi exprime părerea în legătură cu un subiect care îl interesa cu adevărat. Liber, fără să primească nici umbrele frumos colorate, nici pungi cu sigle de partide, nici îndemnuri de la poliţistul satului – “Hai, bade, hai să votezi, că fără matale ies ăilalţi!” Bătrînul – pentru că ar fi vorba despre unul dintre înţelepţii satului – îşi va fi pregătit hainele de sărbătoare (portul tradiţional, pe care îl scosese ultima oară din dulap la sfîrşitul războiului). Avea să refuze orice ajutor din partea vecinilor, ba chiar şi urna mobilă. Pentru că aşa credea el, că trebuie să fie acolo unde se scrie istoria, şi nu să vină istoria la el. Gest fatal – cîţiva muncitori de la gaze uitaseră, cu o noapte înainte, să astupe groapa din faţa casei moşului. Rezultatul, tragic, e uşor de dedus.

Şi-am ajunge în ziua 20. Din această clipă, fiecare om ar intra într-un program separat, în funcţie de categoria de vîrstă, sex, ocupaţie. Copiii ar merge la joacă. Adolescenţii în tabere. Bărbaţii între 25 şi 55 de ani ar avea de ales între pescuit, fotografie, scufundări, plajă, şah, volei, tenis, dormit, citit (cărţi, asta ar fi o altă afacere înainte de intrarea în Marea Revizie. Nu detaliez, dar pot să spun că editurile ar face profit pentru tot anul.). În acelaşi pachet ar mai intra masaj, mese copioase, beţii crunte, discuţii filosofice, jogging şi tăiatul lemnelor de amuzament. Un turneu naţional de Paintball ar fi, de asemenea, la mare căutare. Femeile, pe de altă parte, ar dispune de un pachet mult mai sofisticat. Window shopping – una dintre opţiuni. Stabilirea trendurilor pentru perioada de după Marea Revizie – ceea ce ar presupune discuţii interminabile, seminarii, ba chiar şi tabere de creaţie – o altă variantă. Raftingul şi, de fapt, toate celelalte opţiuni ale bărbaţilor, printre care şi partidele de golf – ar fi, bineînţeles, şi în programul femeilor. Pentru cei peste 55 de ani, programele de după ziua 20 nu ar fi prea diferite – atîta doar că aceiaşi specialişti, conduşi de acelaşi guru, ar recomanda pauze ceva mai lungi. Atîta tot – şi-ar fi, bineînţeles, la alegerea fiecăruia dacă le-ar lua sau nu.

Ultimele 3 zile ale Marii Revizii ar fi cele mai de… groază. Lumea s-ar pregăti să se întoarcă la programul de dinainte. Şi-ar mai trebui să facă ceva: să decidă ce va face după. Deciziile ar fi un fel de angajamente scrise, legalizate la notar. Cu termene şi tot tacîmul.

De exemplu, parlamentarii: ar trebui să spună ce iniţiative legislative vor înainta în Parlament, cît timp vor aloca pentru dezbateri, cînd şi cum vor demisiona în caz de eşec sau de inactivitate. Miniştrii vor scrie în angajamentele lor ce măsuri reale poate lua cabinetul şi unde va ajunge economia României după un an. Cu cifre, grafice, schiţe şi machete. De asemenea, angajamentele lor vor cuprinde demisiile în alb, în cazul (puţin probabil) că cifrele avansate ar fi aberante şi imposibil de atins. Administraţia Prezidenţială ar lua cîteva hotărîri istorice – din prima zi de după Marea Revizie, Preşedintele va fi primul promotor al bunului-simţ, al culturii, al şcolii, al altruismului; în plus, va reprezenta, întotdeauna, prin atitudinea sa întreaga Românie, şi nu doar o parte a electoratului (desigur, întîmplările astea urîte, dintr-un trecut neclar, dacă or fi fost vreodată, vor fi date uitării pe parcursul Marii Revizii.)

Lucrurile nu s-ar opri aici. Fiecare dintre cei care ar rămîne aici ar trebui să îşi legalizeze angajamentele. Formularele-tip ar cuprinde o întrebare pentru toţi: “Ce caut eu aici?” şi, bineînţeles, obligatoriu, răspunsul.

PS. Discuţia cu O. a pornit, doar, de la premisa că am putea închide “magazinul” o vreme, ca să ne gîndim ce facem. Restul sînt aberaţiile mele. Poate că, odată, îmi voi aminti cît de clare păreau soluţiile atunci, în mijlocul discuţiei. Poate că o voi face, dar acum am nevoie de o revizie. Mai vine cineva?

Haine de firmă produse în România, reţinute de autorităţile chineze

“Made in China” se răzbună. Ne uităm pe sutele de etichete de haine din magazinele noastre şi vedem, aproape invariabil, că sînt făcute în China. Cunoscătorii strîmbă, adesea, din nas. Cică n-ar fi cele mai bune. Şi totuşi, de ce le găsim în magazinele firmelor respective dacă nu sînt bune?

Dolce & Gabbana, Tommy Hilfiger, Zara, H&M, Hermes and Trussardi, Versace şi Hugo Boss. Cunoscute de toată lumea. Pentru cei care nu ştiu, produc haine şi accesorii de îmbrăcăminte. De cea mai bună calitate. Cu unele excepţii…

Autorităţile chineze – adică CTC-ul – dintr-o provincie estică tocmai au găsit excepţiile. Atît de multe încît tind să devină reguli. Au verificat produsele considerate de lux şi, surpriză, mai puţin de jumătate au trecut testele de calitate. Hainele şi accesoriile au ajuns în China din ţări ca Franţa, Italia, Turcia, Vietnam, India, Coreea de Sud, Egipt şi România – notează Reuters.

Care sînt problemele pe care le-au remarcat CTC-iştii chinezi? Exces de formaldehidă (un produs chimic care poate produce probleme de respiraţie, iritaţii ale pielii sau chiar cancer. Alte produse aveau defecte – etichete greşite, măsuri prost puse sau instrucţiuni de spălare incorecte.

Reprezentanţii Uniunii Europene în China bănuiesc că produsele respective sînt false. Că dacă ar fi fabricate în ţările europene înşiruite mai sus, n-ar avea cum să nu respecte standardele. Pe de altă parte, cîrcotaşii cred că această “captură” e doar un răspuns la scandalurile în care a tot fost implicată China în ultimii ani, legate de calitatea produselor provenind de acolo.

Un mic miez de scandal internaţional. Şicane enervante. Sigur, pe mine mă amuză. Şi nu mă prea afectează. Dar, fiind un om paşnic, nu pot decît să vin cu o soluţie simplă. Şi foarte calmă: de ce trebuie eu să cumpăr o pereche de pantaloni Tommy Hilfiger fabricaţi în China, cînd aş putea cumpăra unii Made in Romania? Chiar şi aşa, cu eticheta căzută, poate şi cu mărimea pusă greşit. Nu de alta, dar nu s-ar mai supăra nici un cetăţean chinez pe noi.
Şi-aş fi şi eu mai fericit, că m-ar costa, cel mai probabil, muuuult mai puţin. Păi nu?

Dacă nu sînteţi cu noi, tăceţi din gură!

Am găsit ştirea care urmează azi, 17 martie 2010. Ştiţi cîţi ani au trecut de la zilele acelea cînd tocmai asta ne-am dorit, să putem spune ce vrem, cînd vrem? Ştiţi, bineînţeles. Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita nu pare să înţeleagă.

“Miercurea Ciuc, 17 mar /Agerpres/ – Un important proiect de construire a unui depozit regional de deşeuri, care să deservească judeţul Harghita, este în pericol de a fi stopat, după ce persoane necunoscute au început o campanie negativă împotriva lui.” (Atenţie, “campanie negativă” înseamnă să vorbeşti, să spui că nu eşti de acord.)
“Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba a declarat că, de câteva zile, în comuna Remetea, unde va fi construit depozitul, au apărut mai multe persoane care încearcă să demonstreze că rezultatul referendumului, prin care locuitorii şi-au dat acordul amplasării acestuia, este fals. (…) “Cred că şoaptele politice nu trebuie lăsate să limiteze dezvoltarea judeţului şi cred că este vorba de o minoritate egoistă care se opune intereselor majorităţii”, a spus Borboly.”

Ce face domnul preşedinte de consiliu judeţean? Se comportă exact ca un preşedinte de colhoz. Nu-l cunosc, dar mi-l pot imagina. E genul ăla de şef de scară, administrator de bloc sau securist de cartier. Încruntat, nervos şi incapabil să asculte.
Pe vremuri, asta era teama lor cea mai mare: să nu cumva să vorbeşti, să nu zici ceva de rău, s-ar putea să te audă alţii şi să le placă. Acum, e la fel: furiosul domn preşedinte cere ajutorul prefectului. Care prefect ce să facă? Să cheme potera şi să-i bată pe nesimţiţii care îşi permit să deschidă gura? Să le facă dosare penale şi să-i bage la închisoare vreo 29 de zile, că tot e la modă?
Culmea e că autorităţile au organizat un referendum, ca să afle părerea oamenilor locului. Rezultatul e mai mult decît relevant: 83% din cei prezenţi la urne au fost de acord cu amplasarea depozitului în comuna lor. Şi-atunci, care-i problema? Că zic unii că n-ar fi în regulă? O “minoritate egoistă”…
Şi, de fapt, de ce ar da Agerpres o astfel de ştire? Sau, mai bine, de ce scriu eu despre asta?
Pentru că m-am săturat să mă prefac că nu văd prostiile astea.