Banane stricate

Asociez bananele cu Sărbătorile de iarnă. Cînd eram copil, primeam banane cu cîteva săptămîni înainte de Crăciun. Verzi, tari, nu le puteam mînca. Le împachetam în hîrtie de ziar şi le lăsam “să se coacă”. Undeva sus, pe o bibliotecă. Era mai cald acolo, parcă asta era explicaţia. O dată la două, trei zile le verificam pe ascuns. Poate “s-au copt.” Nu, erau încă verzi. Abia cu cîteva zile înainte de Crăciun, bananele căpătau o culoare gălbuie. Şi apoi, probabil de la Moş, deveneau bune de mîncat în seara cu pricina. Aşa îmi amintesc eu.

Azi dimineaţă am descoperit două banane uitate într-o pungă, pe blatul din bucătărie. De fapt, ştiam că sînt acolo, dar n-am mai deschis punga să văd ce se petrece înăuntru. Azi am făcut-o. Bananele trecuseră demult de galben. Galbenul devenise un maro prevestitor de rele. Le-am aruncat.

Atunci, în copilărie, am găsit două banane. Mult după Sărbători. Căzuseră după dulap, de acolo de sus unde e mai cald. Ambalate într-un ziar. Am deschis ziarul şi bananele erau moi. Le-am mîncat fericit.

Ce s-a întîmplat cu mine? Nu mai pot mînca două banane moi, aşa cum făceam pe vremuri? Sau nu mai pot înghiţi nimic de-un maro… suspect de maro?

Advertisements