Teoria ultimului verde

Amicul meu D. e un tip foarte haios. Ştie o mulţime de glume şi ştie să le povestească. Amicul meu D. spune chiar şi lucrurile foarte serioase sub formă de glumă. Deunăzi, mi-a prezentat teoria “Ultimului verde.”
Cum adică n-o ştii? E simplă: de ce crezi că şoferii claxonează la semafor? Pentru că le e teamă că vor pierde verdele, şi e ultimul verde din viaţa lor!

Rîd, rîde toată lumea de la masă. Şi-apoi, cînd hohotele se sting, mă întreb dacă nu cumva “teoria ultimului verde” n-ar putea fi extinsă. Şi dacă, pînă la urmă, nu se poate transforma într-un posibil nou sindrom: o boală pe care n-am văzut-o pînă mai ieri.

Să vedem: de exemplu, la coadă. Întotdeauna, la orice coadă, cineva încearcă să se bage în faţă. Dacă protestaţi, riscaţi să vă agreseze. (În cazul în care cineva care citeşte rîndurile acestea şi s-a băgat, vreodată, în faţă, bazîndu-se pe muşchi, să ştie că “agresiune” înseamnă şi vorbe urîte. Şi că, dacă nu răspundem, noi ăştia care stăm la coadă, nu însemnă nici că n-avem cuvinte, nici că muşchii noştri sînt mai leneşi. Sînt doar mai relaxaţi.) Data viitoare cînd vi se întîmplă să protestaţi, gîndiţi-vă mai bine: omul respectiv ar putea fi bolnav de “ultimul verde.”

Alt exemplu: îmi parchez maşina pe o străduţă cu sens unic. Autoturisme oprite de o parte şi de cealaltă a drumului. Găsesc, în sfîrşit, un loc. Înaintez puţin, pregătindu-mi manevra cu spatele. În acest timp, apăs butonul de avarii. Pe la jumătatea manevrei, văd venind din spate o maşină, în goană. Şoferul opreşte în ultima clipă, în dreptul meu. Şi-mi blochează, astfel, orice posibilitate de a-mi manevra maşina, de a o lipi de bordură, ca să îi fac loc să treacă. Fac o mişcare riscantă, aşteptîndu-mă să aud bufnitura de la impactul cu maşina parcată în spate. Domnul grăbit se strecoară pe lîngă mine, aproape că-mi atinge botul maşinii. Îmi aruncă o privire plină de ură. Cuvintele nu sparg geamul, mai degrabă par o replică dintr-un film mut. Nu-i răspund. Îi mulţumesc în gînd că nu mi-a zgîriat caroseria şi aşa încercată de trecerea vremii şi a portierelor deschise cu multă generozitate. Cele cîteva secunde pe care le-ar fi pierdut aşteptîndu-mă să îmi termin parcarea trebuie că l-ar fi costat foarte mult!

La supermarketul unde îmi fac cumpărăturile, e nevoie să introduc o fisă de 50 de bani în locaşul căruciorului, pentru a-l elibera din lanţ. Îmi ia, de fiecare dată, cîteva secunde pînă să găsesc fisa salvatoare. Din spate, un bătrînel vine lansat, mă împinge şi sare pe primul coş din cele vreo 20. Nu strigă “Pîrtie!”, aşa cum am văzut eu că se face la schi, atunci cînd un tembel uită că zăpada nu-i a lui. La doi paşi mai încolo, alte cîteva rînduri de coşuri, frumos aranjate, aşteaptă cuminţi să fie luate la plimbare. În spate, alte cîteva rînduri de coşuri. Dar bătrînelul vroia, cu siguranţă, tocmai coşul pe care îl ochisem eu. Acum cred că avea ceva special! Nu-mi voi putea satisface niciodată această curiozitate, pentru că momentul s-a dus. Am pierdut coşul…

La benzinăria unde mă opresc aproape în fiecare seară, există o singură casă la care pot plăti cu cardul. Din păcate, sistemul informatic nu e foarte performant. Se mai întîmplă să trebuiască să stau cîteva minute, la o coadă de cîteva persoane, ca să plătesc. Sigur, nu-mi face plăcere, dar dacă nu functionează aparatul, ce să fac? Aştept să-i recunoască cardul clientului din faţă, aştept să semneze chitanţa, şi apoi îmi vine rîndul. O mînă se strecoară pe lîngă mine, cu 50 de lei.

– Aveţi aici, doamna, pentru pompa 5!

Şi mîna dispare, miraculos. E un braţ care se grăbeşte.

Dragul meu D., “teoria ultimului verde” e o boală. Aşa cred eu. Putem încerca să nu ne îmbolnăvim şi noi, asta putem, să ne opunem. Dar se face, oare, să-i judecăm pe cei pe care i-a cotropit virusul?

* text scris pentru ziare.ro in septembrie 2009. N-a trecut mult de atunci. Dar nici lucrurile nu s-au schimbat.