Maroc, după un an.

Acelaşi melanj de arome: picant, sărat, uscat, peşte proaspăt, cauciuc ars. Soare. Sudul Spaniei mă avertizează că urmează o altă lume. Gibraltarul e puntea. Dincolo e dovada: locul unde miresmele amestecă sunete, voci hotărîte, cuvinte ciudate cu deşertul nevăzut – Tanger. Prima schimbare: un vameş îmi face un semn magic (un “x” simplu cu creta pe oglinda din stînga), un fel de “paşaport” pentru toţi binevoitorii din vamă. Cei care cu un an în urmă s-ar fi oferit să mă ajute cu orice, de la completarea formularelor pînă la sfaturi pentru cele mai complicate probleme. Contra cost, bien sûr! Semnul magic îmi deschide drumul prin frontiera aglomerată spre partea rezervată europenilor. Am impresia că formalităţile durează cît o frumoasă poveste de dragoste. Ceva s-a schimbat, şi totuşi, locul e acelaşi.

Regăsesc uşor senzaţia de “acasă” pe autostrada spre sud. Parcă nu mai traversează atîta lume asfaltul încins. Dar mai sînt destui pietoni. Viteză constantă, trec pe lîngă şirurile de maşini-catîri (sacii albaştri fîlfîie în vînt), Cheb Mami pentru completarea atmosferei. “Bledi” – ţara sa – e ceva mai departe. Indicatorul de Marakesh îmi spune doar că nu mai am mult de mers. Autostrada continuă lină, ca-n palmă. Ca nouă… poate prea nouă?

Într-un an, marocanii construiseră cîteva zeci de kilometri de autostradă. Fără tam-tam. În linişte, de parcă se temeau că informaţia ar putea ajunge în Europa sau aiurea. Aşa că mii de marocani s-au trezit pe tronsonul nou, rulînd, în continuare, cu 140 de kilometri la oră. Cei mai mulţi şi-au dat repede seama că nu mai merg spre Marakesh şi au făcut cale întoarsă. Eu, nu.

Abia cînd am ajuns la El Jadida am înţeles ce s-a întîmplat. Ajunsesem pe malul oceanului, în Vest, cînd ar fi trebuit să fiu în centrul ţării. O privire scurtă pe hartă – nu poate fi prea complicat. Spre Est – şi voi ajunge la Setat.

Într-adevăr, nimic complicat. Nu în prima oră de drum. Nici chiar în a doua. Peisajul nu s-a schimbat brusc, asta vreau să spun. Cantitatea de nisip n-a crescut dintr-o dată. Drumul nu s-a îngustat ca prin minune şi nici localităţile nu s-au rărit aşa, ca în filmele SF. Nu, toate astea s-au petrecut încet, sub soarele toropitor. Dar s-au întîmplat. Primele semne – o aşezare prin care trec nu mai e pe hartă. Al doilea – după un urcuş aproape insesizabil, văd drumul, de sus. Undeva, în vale, un pod de lemn. Drumul trecea pe acolo. Jos, sub pod, îmi imaginez o prăpastie neprietenoasă. Opresc maşina. Cum să trec peste podul ce pare firav? Răspunsul vine imediat. Din celălalt sens, un camion. Încetineşte cînd se apropie de pod. Apoi înaintează. Mi se pare că aud bîrnele scîrţîind sub roţile mari. Ba chiar văd cîteva rupîndu-se şi căzînd în hău. Cînd văd camionul pe partea mea, îmi dau seama că ultima imagine e doar rodul imaginaţiei mele, hrănită cu cîteva filme americane.

Pînă la urmă, podul e mai solid decît părea. La doi kilometri la oră aş putea ieşi, la o adică, din maşină şi aş lua-o la goană. Dincolo, drumul are o singură bandă. Ciudat… asfalt negru, perfect, dar nu îndeajuns de lat pentru două maşini. Noroc că pe margine nu e nici un şant. Nisip bătătorit, pot rula pe el fără probleme. Ceea ce şi fac destul de repede, atunci cînd şoferul altui camion ce venea din faţă nu dă nici un semn că ar vrea să-şi manifeste ospitalitatea. Ies puţin de pe asfalt şi trec printr-un imens nor de praf.

Norul se ridică. Disting, prin ultimele particule de praf, un personaj de poveste. Semn bun, e un poliţist. Cu cît mai aproape, cu atît mai “de poveste”. Îi citesc zîmbetul de la depărtare, sub mustaţa neagră. Are chipiul lăsat pe ceafă. La brîu, un toc imens. De pistol. Înăuntru, pistolul. Cînd mă opresc lîngă el, zîmbetul e evident. “V-aţi pierdut..” Da, e clar. Îl întreb dacă ăsta e drumul spre Setat. Mă priveşte ca şi cum “v-aţi pierdut” însemnase, iniţial, “dar sper să vă ajut”, iar acum însemna “vai de mine, dar chiar v-aţi pierdut. Şi nu ştiu cum să ajut.” Setat? S-e-t-a-t…. “S’tat?”, îmi răspunde el. “S-e-t-a-t”, insist eu. E clar, m-am pierdut… şi-atunci îmi vine ideea salvatoare: pronunţia mea nu e cea bună. Şi nu era, desigur. Am fi putut continua aşa la nesfîrşit, vorbind despre aceeaşi localitate. Deci, Setat, dar se spune S’tat.

Cu această problemă lămurită, dau să plec. “Ştiţi, drumul ăsta nu există, de fapt. Sînteţi pe un drum care nu există.” Cum adică? Privesc din nou fîşia de asfalt care se întinde înaintea şi în spatele meu… “Este un drum provizoriu, nu e pe hartă. A fost făcut doar pentru camioanele care alimentează un şantier.” Am înţeles, în sfîrşit! “Dar, dacă mergeţi pe drumul ăsta, veţi ajunge la Setat. Drum bun!”

Advertisements

22 thoughts on “Maroc, după un an.

  1. Pot să jur că am văzut şi eu scândurile podului rupându-se şi căzând în prăpastie…
    Ai o nemaipomenită forţă de evocare. (cu atât mai mult cu cât suntem în “Maroc, după un an”)

    1. Asta inseamna ca ne-am hranit imaginatia cu aceleasi filme? Sigur, podul ala l-am vazut, chiar parea firav, si l-as mai vedea oricind… altfel, cel mai probabil. Merci!

  2. Ah, Marocul !…mereu surprinzator, ospitalier si de neinteles. Inca n-am ajuns, ma hranesc cu povesti, dar probabil ca o sa-mi placa – doar o sa-l privesc cu ochi de turist. Nimeni nu stie ce cara pe masinile alea, dus-intors din Europa, probabil aduna tot ce gasesc si vand acasa, la cunoscuti- greu de stiut.

    1. Dana, maşinile sînt pline de cadouri. Iar eu l-am privit, sau am încercat, să nu-l văd ca un turist. Habar n-am dacă am reuşit sau nu, trebuie să mai exersez.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s