Parlamentul virtual. O idee strălucită.

Propunerea e năucitor de simplă: un Parlament virtual. Adică, domnii parlamentari să participe la lucrări printr-un fel de teleconferinţă. Sau videoconferinţă. Sau chat. Sau messenger. Sau, de ce nu, facebook.
Ideea e a domnului Pambuccian. Varujan Pambuaccian, liderul minorităţilor naţionale altele decît cea maghiară din Camera Deputaţilor.
“Am propus un Parlament virtual. Gândiţi-vă cât de multe cheltuieli s-ar reduce în felul acesta. Am putea vorbi de 70%-80% reduceri, dacă am face aşa ceva.” L-am ascultat pe domnul Pambuccian la RFI. N-a făcut calcule, dar crede că statul cheltuieşte zilnici vreo 200 de lei cu cazarea parlamentarilor, şi încă vreo 300-400 cu biletele de avion. Deci, undeva pe la 5-600 de lei economie. Pe cap de parlamentar. Desigur, îi scoatem aici din calcul pe parlamentarii de Bucureşti.
Cum ar funcţiona acest spaţiu virtual? “Ca orice afacere”, spune domnul deputat. Şi-acum citez din memorie: “Sînt atîtea companii unde deciziile se iau în videoconferinţe, de ce n-ar funcţiona şi în cazul Parlamentului?”
Un alt argument în sprijinul propunerii: “parlamentul virtual ar fi foarte eficient şi în economia timpului liber al parlamentarilor.” Adică, mai pe româneşte, aleşii ar avea mai mult timp liber. Practic, ar avea tot timpul din lume. Liber.
Acum, ca să n-avem discuţii, eu sînt perfect de acord cu domnul Pambuccian. Aş avea, totuşi, cîteva propuneri care să vină în completarea propunerii sale: fiecare parlamentar să fie obligat să aibă un cont pe facebook. Liderii de grup să intre zilnic pe twitter. Legea de înfiinţare a noului parlament să permită următoarele: orice român care munceşte să poată decide să o facă de acasă sau din orice alt loc, atîta timp cît respectă regulile de mai sus (cont pe facebook, twitter în caz de funcţii de răspundere), cumpărăturile pe care le facem (online, desigur) să fie plătite virtual, restaurantele să accepte aceleaşi plăţi virtuale, din conturi la fel de… virtuale; şi-ar mai fi cîteva propuneri, mă mai gîndesc şi le comunic în scris.
Pînă atunci, însă, trebuie să fac un anunţ oficial: m-am hotărît să muncesc mai mult şi mai bine decît am făcut-o vreodată. Plec în insule, la soare. Nu mă căutaţi, voi fi ocupat. Promit să mă întorc cînd ţara mea va fi un spaţiu normal. Măcar virtual.
Pentru că, nu-i aşa, trebuie să închei cu încă un citat din domnul Pambuccian, vizionarul Pambuccian: “Cred că lumea întreagă merge în direcţia asta şi, mai devreme sau mai târziu, o să se întâmple şi la noi. Din păcate, de foarte multe ori, noi putem să fim primii să facem un lucru şi ajungem să fim ultimii, imitându-i pe alţii, care, între timp, l-au făcut”.
Săriţi, băieţi, repede, să fim şi noi primii măcar o dată!

Advertisements

Ploaia

„Ascultăm aceeaşi ploaie aşa cum acelaşi soare ne arde pielea.”
Vorbele cerşetorului m-au surprins ascultînd ploaia.

Am văzut un bărbat rîzînd de o femeie săracă. Venise să ceară un leu „pentru o pîine.” Jigărită, într-un tricou roşu, murdar, faţa acoperită de un rînjet ce a fost, cîndva, zîmbet. Ca o rană adîncă de lamă de cuţit pe chipul unui înger căzut în dizgraţie. „Ştii, cîndva am fost un înger, cîndva purtam haine albe, frumoase, vaporoase, îi făceam pe oamenii ca tine fericiţi. Albe, dintr-o ţesătură fină, plutea.” Şoptea lucrurile astea ruşinată, nu vroia să se laude cu ele, codul îngerilor precizează clar că nu e frumos să facă asta. Dar, pînă la urmă, nu există un „cod al îngerilor căzuţi”, aşa că vorbele sale pot fi scuzabile. Tot ce auzim, tot ce iese din gura ei ştirbă e un gîjîit inuman. Cuvintele femeii doar par cuvinte. E o… melodie care aduce cu propoziţii pe care le-aş putea înţelege, dar sensul îmi scapă.

Încă un rînjet din partea bărbatului. Unul care mă loveşte în stomac. Fotografia e asta: femeia în stînga. În dreapta bărbatul. Lîngă el, un grup mai mare. Toţi, bărbaţi. Toţi, amuzaţi şi îngreţoşaţi. Play: femeia – gîjjjjjjjj. Bărbatul rîde cu gura pînă la urechi. Stop. Două personaje faţă în faţă. Ea – probabil că şi-a petrecut ultimii 20 de ani în stradă, a fost bătută de mai multe ori, a fost învăţată să cerşească, şi-a vîndut corpul atunci cînd n-a fost violată. Nu mai are nici un dinte în gură, nu mai are ce să vîndă. Iar alcoolul i-a distrus ultimele rămăşiţe de uman din ea. El – îmbrăcat cool din cap pînă în picioare, ca un demn reprezentant al instituţiei respectabile în care lucrează. Cu un zîmbet şi-o privire atent studiate, modelul ales e dintr-o zonă larg răspîndită. 99%, după cum a decis şeful cel mare. Doi oameni, faţă în faţă. Un om şi un neom, aşa am văzut eu.

O întrebare mă bîntuie de ceva vreme: cum ai reacţiona dacă te-ai întoarce în timp? Atunci, pe vremea primilor oameni. Şi-ai fi atît de singur încît ţi-ai dori să vorbeşti cu oricine, orice. Doar să auzi un cuvînt, fie acesta şi-o înjurătură aprigă? Ce-ai simţi în clipa în care ai vedea prima siluetă umană apropiindu-se de tine? Şi ce-ai face atunci cînd ai realiza că acea siluetă n-are nimic uman în ea, că omul din faţa ta n-are nimic comun cu ideea ta despre oameni, că sunetele pe care le-ai aşteptat nu-s altceva decît un strident gîjîit? Ce-ai face, ţi-ar veni să rîzi?

Ploaia asta are ceva magic în ea. Am stins luminile şi-o ascult. Pare că a venit de undeva, de peste o mie de ani. Să spele vieţile pe care nu le apreciem, cuvintele cu care ne jucăm, sentimente pe care le batjocorim. Să ne spele pe toţi, de tot ce-i în noi.

PS. De fapt n-am văzut nici un bărbat rînjind în faţa unui cerşetor. Pentru că în ţara mea nu există cerşetori.

Alb-negru

„Pedalează, pedalează, ţine ghidonul drept, ai grijă la direcţie! Dar mă ţii, da? Da, te ţin”, mi-a spus soră-mea, care abia dacă mai putea să alerge în spatele meu. Simţeam că pot să fac tot ce-mi cerea, ştiam ce şi cum am de făcut, dar aveam nevoie de siguranţa aceea pe care mi-o dădea mîna ei pe şa. A fost cea mai lungă cursă de pînă atunci, pînă la capătul trotuarului ce ocolea părculeţul din spatele blocului bunicilor. Am vorbit tot drumul. Eu, pentru că abia atunci cînd am ajuns la capătul drumului mi-am dat seama că nu mai era nimeni în spatele meu. Tocmai învăţasem să merg pe bicicletă.

Cred că aveam 14 ani cînd am primit primii mei jeanşi. I-am moştenit, de fapt, de la un prieten. Îi rămăseseră mici. A fost o moştenire pe jumătate (sau cu taxă pe tranzacţie, ca să ajung în actualitate): i-am plătit prietenului meu. Mai puţin decît m-ar fi costat blugii noi (pe care, oricum, n-aş fi avut de unde să îi cumpăr, el îi primise de la o mătuşă din Ungaria), mai mult decît făceau după ce-i purtase.
Pantalonii erau vopsiţi, pentru că se decoloraseră. Şi-atunci nu ştia multă lume că blugii se decolorează, că tocmai asta e figura cu ei. Căpătaseră, după vizita la vopsitorie, o culoare închisă, un bleumarin bolnav. Bucuria a rămas, totuşi, nemăsurată. Nu-mi amintesc să fi purtat perechea aia de pantaloni mai mult de o dată. Erau scorţoşi şi profund incomozi.

Prima carte am citit-o înainte să învăţ să citesc. Tot sora mea m-a ajutat. Cred că o terorizam, dar am o scuză, atunci nu ştiam ce-s ăia „terorişti”, iar cartea din care îmi citea în fiecare zi era „Winnetou”. Într-o zi nu mi-a mai citit. Am întrebat-o de ce: Winnetou murise, nu cred că ar fi putut să-mi povestească despre asta. Aşa că am învăţat să citesc şi… prima carte pe care am pus mîna a fost „Winnetou.”

Într-o zi – era soare şi linişte în orăşelul de provincie în care trăiam – bunicul meu ne-a scos în oraş. Lucru ciudat, nu se întîmpla asta de obicei. Mai mult decît atît, nici drumul pe care am luat-o n-avea nici un sens. În faţa magazinului numit pompos „Universal” mă aştepta prima bicicletă. Roşie, grea, cu un ghidon solid, ce strălucea în soare. Bicicleta, un „Pegas”, mă aştepta rezemată în piciorul ei mic, credeam că se va rupe sub fiarele grele, groase. Nu ştiu cîte kilograme avea, dar momentele în care trebuia să o urc în casă au fost, de cele mai multe ori, un chin.

Fotografia nu era foarte clară. Alb-negru, încadrată aiurea sau, mai corect, clasica „poză din faţă lîngă ceva cu un prieten care mă ţine de umeri.” Dar, era prima fotografie cu aparatul de plastic, cu blitz inclus, „Made in China”, pe care îl primisem cadou. Bine, nu-l primisem eu neapărat, era aparatul familiei, dar nu-l folosea nimeni.

Port blugii ăştia de prea mult timp. Au început să se rupă de la atîta spălat, cică-i la modă, totuşi. E şi practic, o aerisire cadou. Gratis, de data asta. Şi s-au decolorat frumos. O să-mi cumpăr alţii cu prima ocazie, va fi prima investiţie „de strictă necesitate.” Şi-apoi, nu ştiu ordinea, un aparat foto şi-o bicicletă, sau o bicicletă, apoi un aparat foto, sau amîndouă în acelaşi timp. Dar va lipsi ceva, deja ştiu asta, atunci cînd le voi aduce acasă: emoţia începutului. Poate că voi face, totuşi, o primă fotografie proastă.
Neapărat, alb-negru.

Un film vechi

Ai atins, vreodată, o cortină veche de cinematograf? Prăfuită, albastră, grea, prăbuşită de sus, de la vreo 7, 8 metri. Veche, catifea, dar la fel de impunătoare ca atunci, demult. Îmi imaginez cîte filme – mii – au rulat pe ecranul alb, murdar, pe care încă îl acoperă în mare parte. Acum, bucăţi de-un alb bolnav se arată lumii. Dar lumea nu e curioasă, n-are ce să vadă. Poate, doar, o gaură cît capul unui copil, rană de război, bătrîneţe, pe planul perfect.

Plaja e lungă, fîşie dreaptă, goală, barieră pentru valuri. Merg, deja, de cîteva minute bune. Valuri mici şi pescăruşi, păsări fantastice dintr-o altă lume, cu pene în culori incredibile – singurele sunete care sparg liniştea. Deşi mi se pare că doar o completează. Undeva, în dreapta, silueta unui turn metalic. În vîrf disting ceea ce-ar putea fi o antenă. Profil nemişcat pe cer – schelet incolor, difuz în lumina puternică.

Nu mai ştiu care a fost primul film pe care l-am văzut la cinematograf. Îmi amintesc doar sentimentul acela de nerăbdare, amestecată cu teamă, poate şi cîteva secunde de uluire cînd un mecanism miraculos trăgea cortina, o despărţea în două felii uriaşe, simetrice, care dezveleau ecranul. Poarta spre o altă lume. O iluzie, una pe care am acceptat-o fără prea multe întrebări obositoare.

Am renunţat la tenişii de pînză şi păşesc prin mare. Aşa e, cîteodată totul se rezumă la mare. Doar cîteodată. Mai e nisipul, mai e vîntul, mai e soarele alb, de mărimea capului unui copil, ca o rană mare, veche, siluetă difuză pe cerul perfect nemişcat.

Ating cortina îmbătrînită. Emoţia primului film la cinematograf revine. Ascult… nici un gong, lumina nu se stinge, uşor, e linişte oricum, era şi înainte să vin aici. Trag, încet, perdeaua imensă. Reuşesc să privesc în spatele ei, doar o secundă. Nimic. Un zid rece, greoi, de beton. Şi-apoi ecranul acela alb-murdar, tăcut.

Amintiri. Depinde cum ne raportăm la ele. E timpul să mergi mai departe, nu crezi?

Printre valuri, nisip. Prieteni.

Valuri line. Linişte. Soarele se ridică încet. Ori, poate, s-a ridicat de ceva vreme dar… contează asta acum? Zîmbesc… ca şi cum aş vedea începutul lumii.

Întîlnire cu un prieten. De fapt, nu ştiu dacă mi-e prieten, de fiecare dată cînd ne-am întîlnit m-a ajutat să-mi ating demenţele profesionale. Am puţine idei, dar fixe. (Ăsta-i un secret, n-ar trebui să-l spun. N-ar trebui să-mi devoalez lipsa de imaginaţie. De reţinut pentru o corectură mai tîrzie. Posibilă.) E unul dintre oamenii care au zîmbit de fiecare dată. Şi mi-a spus că-s tembel. Apoi, m-a ajutat cu tot ce a putut. Azi, nu ştiu dacă l-aş fi recunoscut.

Stau pe nisip. Rece sau cald – nu contează. E mai degrabă cald. O senzaţie. L-aş lua cu mine. Aş păstra-o în mine.

Obligat să vorbesc cu prietenul unui prieten care a plecat. Nu ştia cine îl sună. M-am prezentat, frumos. A amuţit o clipită. Apoi, mi-a oferit tot ce putea în acel moment. Eu – amuţisem în chiar secunda în care aflasem pe cine trebuia să sun. Mi-a făcut plăcere să-l aud. Chiar dacă prietenul lui nu mai e acolo. Profesie.

Cafea. E 8 dimineaţa. Ceilalţi dorm. Ceilalţi sînt prietenii mei cei mai dragi. Habar n-am dacă ei ştiu asta. Mi-ar fi plăcut să fie acolo, pe plaja aia lîngă mine. Atunci, chiar atunci. E bine că nu erau departe.

Prietenul acelui prieten care a plecat definitiv nici nu cred că ştie cum arăt. Profesie tembelă, vorbim la telefon, mult, mult, mult, ne tutuim, ne trezim oricînd, oricum, şi-apoi tăcem. O zi, o lună, un an – unde ai fost, ce s-a întîmplat cu tine, mi-e ciudă că nu mai eşti aici, mi-e ciudă că nu mai lucrăm împreună. Lucrăm, unii dintre noi plecăm.

Cafeaua s-a terminat. 8 şi 10 minute. În alte condiţii, poziţia limbilor pe ceasul meul complet „ne-şic” m-ar enerva. E timpul pentru o bere. Chelnerul e vesel. Începe o zi grea. O vom termina împreună. Şi vom începe o alta. Tot împreună. Pe cuvînt.

Acel amic pe care nu l-aş fi recunoscut azi mi-a spus că n-ar fi trebuit să-l strîng aşa în braţe. „El nu ştie” le-a spus celor din jur, care mă priveau speriaţi. Ba da, ştiu, dar mi-a făcut plăcere să te revăd. Şi ştiu c-o să reuşeşti. Cretinule, aş adăuga, delicat.

E timpul pentru o a doua bere. Plaja e la puţini metri de bar. Goală. Un tractor tocmai a trecut şi-a lăsat urme adînci în nisipul curat. Găsesc că e destul de greu să păşesc prin brazdele adînci. Linişte. Şi-apoi, iar, valuri. Păsări rup barajul, liniştea se sparge în mii de bucăţi, or fi sute, probabil milioane. Exagerez, licenţă poetică. Contează? Nu, se strîng după legi clare, ţin de fizică, efect sonor, linişte iar. Doar fîlfîit de aripi. Îl auzi? Zîmbesc. E de la bere? Nu. Te asigur.

„Life is hard and then you die.” Urăsc „anglicismele”. Dar ăsta sună bine.

A treia, a patra. Mesaj: „Faci tu cafeaua?” Aş traduce propoziţia asta atît de simplă, dar nu-mi permit, n-am licenţă. Nici masterat. Adică, nu pot avea masterat dacă n-am licenţă, e logic. Nu, nu despre cafea vorbesc. Despre cea cu viaţa. Ar suna cam aşa: „am trăit cele mai frumoase zile acolo, cele mai frumose de anul ăsta, ştiţi voi care, ştiţi voi cine, vă spun eu de ce. Şi-o să mai fie, ştiţi voi unde, ştiţi voi cîte, ştiţi voi cum. Şi-am rîs, ştiţi voi de ce, ştim noi cum. La valuri, nisip, soare, mare, scoici (cîte scoici, nu?). Bine, poate că mesajul n-a sunat chiar aşa, dar eu aşa l-am citit.”
Traduc prost, nu?

Viaţa asta e…. aşa de…

M-a lovit ceva în cap acum cîteva zile. Am pus mîna, convins că-i o frunză. Era un găinaţ. Mare, frumos, lipicios. Se spune că-i noroc. Frumos?