Alb-negru

„Pedalează, pedalează, ţine ghidonul drept, ai grijă la direcţie! Dar mă ţii, da? Da, te ţin”, mi-a spus soră-mea, care abia dacă mai putea să alerge în spatele meu. Simţeam că pot să fac tot ce-mi cerea, ştiam ce şi cum am de făcut, dar aveam nevoie de siguranţa aceea pe care mi-o dădea mîna ei pe şa. A fost cea mai lungă cursă de pînă atunci, pînă la capătul trotuarului ce ocolea părculeţul din spatele blocului bunicilor. Am vorbit tot drumul. Eu, pentru că abia atunci cînd am ajuns la capătul drumului mi-am dat seama că nu mai era nimeni în spatele meu. Tocmai învăţasem să merg pe bicicletă.

Cred că aveam 14 ani cînd am primit primii mei jeanşi. I-am moştenit, de fapt, de la un prieten. Îi rămăseseră mici. A fost o moştenire pe jumătate (sau cu taxă pe tranzacţie, ca să ajung în actualitate): i-am plătit prietenului meu. Mai puţin decît m-ar fi costat blugii noi (pe care, oricum, n-aş fi avut de unde să îi cumpăr, el îi primise de la o mătuşă din Ungaria), mai mult decît făceau după ce-i purtase.
Pantalonii erau vopsiţi, pentru că se decoloraseră. Şi-atunci nu ştia multă lume că blugii se decolorează, că tocmai asta e figura cu ei. Căpătaseră, după vizita la vopsitorie, o culoare închisă, un bleumarin bolnav. Bucuria a rămas, totuşi, nemăsurată. Nu-mi amintesc să fi purtat perechea aia de pantaloni mai mult de o dată. Erau scorţoşi şi profund incomozi.

Prima carte am citit-o înainte să învăţ să citesc. Tot sora mea m-a ajutat. Cred că o terorizam, dar am o scuză, atunci nu ştiam ce-s ăia „terorişti”, iar cartea din care îmi citea în fiecare zi era „Winnetou”. Într-o zi nu mi-a mai citit. Am întrebat-o de ce: Winnetou murise, nu cred că ar fi putut să-mi povestească despre asta. Aşa că am învăţat să citesc şi… prima carte pe care am pus mîna a fost „Winnetou.”

Într-o zi – era soare şi linişte în orăşelul de provincie în care trăiam – bunicul meu ne-a scos în oraş. Lucru ciudat, nu se întîmpla asta de obicei. Mai mult decît atît, nici drumul pe care am luat-o n-avea nici un sens. În faţa magazinului numit pompos „Universal” mă aştepta prima bicicletă. Roşie, grea, cu un ghidon solid, ce strălucea în soare. Bicicleta, un „Pegas”, mă aştepta rezemată în piciorul ei mic, credeam că se va rupe sub fiarele grele, groase. Nu ştiu cîte kilograme avea, dar momentele în care trebuia să o urc în casă au fost, de cele mai multe ori, un chin.

Fotografia nu era foarte clară. Alb-negru, încadrată aiurea sau, mai corect, clasica „poză din faţă lîngă ceva cu un prieten care mă ţine de umeri.” Dar, era prima fotografie cu aparatul de plastic, cu blitz inclus, „Made in China”, pe care îl primisem cadou. Bine, nu-l primisem eu neapărat, era aparatul familiei, dar nu-l folosea nimeni.

Port blugii ăştia de prea mult timp. Au început să se rupă de la atîta spălat, cică-i la modă, totuşi. E şi practic, o aerisire cadou. Gratis, de data asta. Şi s-au decolorat frumos. O să-mi cumpăr alţii cu prima ocazie, va fi prima investiţie „de strictă necesitate.” Şi-apoi, nu ştiu ordinea, un aparat foto şi-o bicicletă, sau o bicicletă, apoi un aparat foto, sau amîndouă în acelaşi timp. Dar va lipsi ceva, deja ştiu asta, atunci cînd le voi aduce acasă: emoţia începutului. Poate că voi face, totuşi, o primă fotografie proastă.
Neapărat, alb-negru.

Advertisements

8 thoughts on “Alb-negru

  1. Cred ca-l stiai pe de rost pe Winnetou. Nu puteam trece peste o pagina, ca-ti dadeai seama imediat. Care e acum eroul tau preferat ?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s