Ploaia

„Ascultăm aceeaşi ploaie aşa cum acelaşi soare ne arde pielea.”
Vorbele cerşetorului m-au surprins ascultînd ploaia.

Am văzut un bărbat rîzînd de o femeie săracă. Venise să ceară un leu „pentru o pîine.” Jigărită, într-un tricou roşu, murdar, faţa acoperită de un rînjet ce a fost, cîndva, zîmbet. Ca o rană adîncă de lamă de cuţit pe chipul unui înger căzut în dizgraţie. „Ştii, cîndva am fost un înger, cîndva purtam haine albe, frumoase, vaporoase, îi făceam pe oamenii ca tine fericiţi. Albe, dintr-o ţesătură fină, plutea.” Şoptea lucrurile astea ruşinată, nu vroia să se laude cu ele, codul îngerilor precizează clar că nu e frumos să facă asta. Dar, pînă la urmă, nu există un „cod al îngerilor căzuţi”, aşa că vorbele sale pot fi scuzabile. Tot ce auzim, tot ce iese din gura ei ştirbă e un gîjîit inuman. Cuvintele femeii doar par cuvinte. E o… melodie care aduce cu propoziţii pe care le-aş putea înţelege, dar sensul îmi scapă.

Încă un rînjet din partea bărbatului. Unul care mă loveşte în stomac. Fotografia e asta: femeia în stînga. În dreapta bărbatul. Lîngă el, un grup mai mare. Toţi, bărbaţi. Toţi, amuzaţi şi îngreţoşaţi. Play: femeia – gîjjjjjjjj. Bărbatul rîde cu gura pînă la urechi. Stop. Două personaje faţă în faţă. Ea – probabil că şi-a petrecut ultimii 20 de ani în stradă, a fost bătută de mai multe ori, a fost învăţată să cerşească, şi-a vîndut corpul atunci cînd n-a fost violată. Nu mai are nici un dinte în gură, nu mai are ce să vîndă. Iar alcoolul i-a distrus ultimele rămăşiţe de uman din ea. El – îmbrăcat cool din cap pînă în picioare, ca un demn reprezentant al instituţiei respectabile în care lucrează. Cu un zîmbet şi-o privire atent studiate, modelul ales e dintr-o zonă larg răspîndită. 99%, după cum a decis şeful cel mare. Doi oameni, faţă în faţă. Un om şi un neom, aşa am văzut eu.

O întrebare mă bîntuie de ceva vreme: cum ai reacţiona dacă te-ai întoarce în timp? Atunci, pe vremea primilor oameni. Şi-ai fi atît de singur încît ţi-ai dori să vorbeşti cu oricine, orice. Doar să auzi un cuvînt, fie acesta şi-o înjurătură aprigă? Ce-ai simţi în clipa în care ai vedea prima siluetă umană apropiindu-se de tine? Şi ce-ai face atunci cînd ai realiza că acea siluetă n-are nimic uman în ea, că omul din faţa ta n-are nimic comun cu ideea ta despre oameni, că sunetele pe care le-ai aşteptat nu-s altceva decît un strident gîjîit? Ce-ai face, ţi-ar veni să rîzi?

Ploaia asta are ceva magic în ea. Am stins luminile şi-o ascult. Pare că a venit de undeva, de peste o mie de ani. Să spele vieţile pe care nu le apreciem, cuvintele cu care ne jucăm, sentimente pe care le batjocorim. Să ne spele pe toţi, de tot ce-i în noi.

PS. De fapt n-am văzut nici un bărbat rînjind în faţa unui cerşetor. Pentru că în ţara mea nu există cerşetori.

Advertisements

One thought on “Ploaia

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s