Ploaie

Ce-ar fi dacă nu s-ar mai opri ploaia asta? O vreme, aşa, pînă ar curăţa toată mizeria din noi şi din jur.
Şi-apoi, într-o zi, cînd ar răsări soarele, am lua-o de la început.
Jegul ar rămîne departe, în trecut, în canale inaccesibile.

Am uitat ceva în toţi anii ăştia: candoarea. Spuneţi-i “inocenţă” sau “nevinovăţie” dacă vreţi.

Nu!

O bunică trecută de 60 de ani, îngrijită, bine îmbrăcată. Împinge căruciorul în care doarme, liniştit, un ţînc. Traversează. Îi fac semn: “Treceţi pe roşu!” Mă priveşte în ochi, uşor ruşinată, şi merge mai departe.

Nici măcar nu mă mai deranjează că îi avem pe politicienii pe care îi ştim cu toţii – şi aici, generalizez. Mai sînt şi excepţii. Ceea ce mă năuceşte e convingerea cu care oameni de vîrsta mea îi susţin pe unii sau pe ceilalţi. Radicali, văd totul Bun într-o parte şi Răul suprem de partea cealaltă.

Ceva mai încolo, pe bulevardul aglomerat, o bătrînică gîrbovită, cu două sacoşe grele în mîini, se strecoară printre maşini şi tramvaie. Prima trecere de pietoni e la vreo 200 de metri. Ajung acolo încă gîndindu-mă la mogîldeaţa aceea pierdută într-o lume ce nu e a ei. La capătul trecerii de pietoni, pe dreapta, o maşină parcată. Oamenii o ocolesc fără nici o reacţie. O maşină de poliţie trece în viteză.

Nu, nu faptul că în fruntea ţării mele sînt politicieni cu grave probleme de comportament, nu asta mă deranjează. Şi cînd spun “comportament”, înţeleg perfect că ne vom raporta, întotdeauna, diferit la bunul simţ. Dar şi că undeva trebuie să există o măsură general valabilă; cînd eram eu copil, se numea “cei 7 ani de-acasă”. Revenind, nu, nu felul în care se poartă oamenii ăştia mă deranjează, ci incapacitatea noastră, a tuturor, de a înţelege că ei ne reprezintă şi că ar trebui, cel mai probabil, să fie exemple. Să ne arate drumul. Şi că această cale, dacă e plină de noroi urît mirositor de-un galben dubios, nu ajută pe nimeni. Mergînd mai departe, ceea ce mă deranjează cel mai tare e că nu ne dăm seama de un lucru: nu avem timp! Eu, cel puţin, nu mai vreau să fiu dintr-o “generaţie de sacrificiu.”
Nu, schimbarea nu trebuie să vină de la ei. Pentru că “ei” n-ar fi ajuns acolo unde sînt dacă “noi” n-am fi permis asta. Vina lor e mică în comparaţie cu a noastră. E ca-n povestea cu şpaga: vina se împarte între cei care primesc şi cei care dau.
Schimbarea trebuie să vină în fiecare dintre noi: bunica aceea şic să conştientizeze pericolul de a trece pe roşu, bătrînica aceea încărcată de plase să nu mai traverseze bulevardul pe unde nu are voie, şoferul acela grăbit să nu mai blocheze trecerea de pietoni, poliţiştii să nu se mai prefacă ocupaţi cînd văd toate astea şi, în fine, politicienii… dumnealor să ia o pauză în care să se gîndească, temeinic, la responsabilitatea pe care o au şi să accepte că fiecare decizie a lor influenţează milioane de vieţi. Iar dacă se simt incapabili să îşi asume asta, să se apuce de altceva.