Aventurile unui orășean… pana de curent

Prima oară cînd rămîi fără curent în mijlocul cîmpului ești destul de derutat. Sau și mai derutat, în funcție de persoană și de cît de confuz ești așa, în general. Nu prea poți să îți dai seama dacă “s-a luat” curentul, sau dacă e “doar problema ta” (a întregii familii care aleargă după lumînări, lanterne, am spus că trebuie să cumpărăm baterii, am cumpărat dar nu știu unde sînt, chibriturile au dispărut deși le-am văzut eu mai devreme…). Ideea e că nu te uiți pe geam și zici “a, s-a luat și la vecini..”. Pentru că nu ai vecini.

E întuneric. Undeva, departe, par să plutească cîteva luminițe. Asta, măcar, te încurajează nițel: deci nu e o avarie majoră, nu a căzut curentul în toată comuna, sau, măcar, în tot satul. Așa cum ai fost averizat că s-ar putea întîmpla.

Panoul electric e la vreo 300 de metri de casă, la capătul unui drum de țară care traversează cîmpul. Apoi, începe pădurea. Trec peste stupoarea trăită atunci cînd îți dai seama că nu ai cheia de la ușița magică, ușița care îți permite accesul la siguranța centrală a casei… Înarmat cu un ciocan și o șurubelniță (Ce să fac, meșterilor, altceva nu am găsit!), forțez lacătul firav care-mi bloca calea spre lumină. Și-l forțez, și-l forțez…. în pădurea din spate, la vreo 5 metri, se aud crăci trosnind (avem iepuri sălbatici, căprioare și mistreți în zonă). Iar eu forțez, forțez, lăcățelul se transformă în lacăt în toată regula, apoi, ca-n povestea cu Făt-Frumos, metamorfoza continuă pînă cînd lăcățelul firav devine ditai lanțul de ancoră. Mă rog, ca să opresc brutal magia, ce-am văzut eu în filme nu e adevărat. Nu așa se sparge un lacăt….

Doar dacă… o idee ne lovește pe amîndoi, pe Ioana care ținea lanterna și pe mine pentru că eram lîngă ea: ce-ar fi să-l sunăm pe viitorul nostru vecin, mult mai priceput decît noi la treburile astea, cel care, de altfel, și este “stăpînul” panoului? Trec repede peste scuze – ora era, totuși, înaintată – îl ascult și închid.

Deschid apoi ușița de deasupra lacătului. Ridic siguranța. Undeva, departe, se aprinde o lumină. E de la casa noastră. Vreo 2 săptămîni, stătusem fără lacăt la panou. Ceea ce înseamnă că… că… hai, să nu fim răutăcioși, în toată existența mea n-am văzut niciodată, pe nici un balcon, un panou electric. Și chiar de-ar fi fost acolo, de ce să-l fi închis?

A doua zi, de dimineață, am cumpărat un lacăt auriu.

PS. Am învățat, din asta, că lacătul vecinului e foarte solid.

Aventurile unui orășean … Reguli de aur.

1. Dacă e noroi afară, va fi noroi și înăuntru. Dacă e noroi înăuntru, ai mai mult de lucru cînd faci curat. Așa că e mai simplu dacă lași la intrare o pereche de cizme de cauciuc.
2. Nu intra cu cizmele de cauciuc în casă.

3. Pînă la urmă, cîinele va înțelege că trebuie să iasă în curte să își facă nevoile. Dacă afară e noroi, el va aduce noroiul în casă. Cîinelui nu îi poți cere să poarte cizme e cauciuc.

4. Cîinele vrea să iasă la orice oră. Pentru el, 4 dimineața e la fel cu 4 după-amiaza.

5. La 4 dimineața pot fi -6 grade afară.

6. Dacă stai în singura casă locuită pe o rază de un kilometru, în mijlocul cîmpului, cîinii vagabonzi vor veni la în curte. Noaptea. Cîinele tău va încerca să își apere proprietatea și va lătra, furios.

7. Dacă te prefaci că nu îți auzi cîinele lătrînd noaptea, indiferent de ora la care o face, se va răzbuna. Și va lătra și mai tare. Și va fi și mai furios. Cea mai bună alegere e să ieși cu el în curte.

8. În curte, la 4 dimineața, pot fi -6 grade. Nu uita asta! Nu ieși în pantaloni scurți!

9. Gunoiul se aruncă în pubelă. Pubela e un fel de ghenă mai elegantă, pe care vin niște domni să o golească de 2 ori pe săptămînă. Pentru asta trebuie să închei un contract. Pentru contract trebuie să te duci în oraș.

10. Gunoierii nu vin dacă nu le dai bani – mai presus de contract functionează această regulă. Semnul suprem de prietenie și respect. Banul.

11. Dacă plătești o echipă de gunoieri, data viitoare va veni altă echipă. Dacă o ungi și pe a doua, bazîndu-te pe faptul că 2 zile pe săptămînă înseamnă 2 echipe, săptămîna următoare te vei trezi cu o nouă echipă.

12. Dacă te vei preface că nu îi vezi cînd au venit, te vor striga. Și-ți vor spune că “drumul e foarte greu” și că “se intră foarte greu”. Dacă vei continua să te prefaci, de data asta că nu ai înțeles ce vor, în următoarele 2 săptămîni nu va mai veni NICI o echipă de gunoieri.

13. Aceste reguli se pot, oricînd, schimba. Așa că învață să nu le dai o importanță prea mare.

14. Totuși, nu intra cu cizmele de cauciuc în casă.

Aventurile unui orășean care s-a mutat în cîmp.

Primul mare șoc a fost în chiar dimineața de după petrecerea de casă nouă. Scosesem gunoiul în saci negri, de plastic, mari, pe terasa de la intrare, înainte de a ne culca. Tot gunoiul adunat peste noapte. Adică zecile de farfurii de plastic, pahare, șervețele, furculițe și cuțite, toate amestecate cu resturi de mîncare. Era prima noastră victorie – curățenie acceptabilă după o petrecere, ziceam noi, pe cinste.

După somn. Am deschis ușa cu greu. Zecile de farfurii de plastic, pahare, furculițe și cuțite, toate amestecate cu resturi de mîncare se revărsau din sacii negri, de plastic, mari, găuriți de colții cîinelui. (Cîinele – unii l-au numit Pripas, alții i-or fi spus Rudolf, Adolf sau Cîine, numele i-a rămas Paraschiv. Un cîine venit de pe cîmp, care a considerat că s-ar putea simți bine cu noi.) N-am mai văzut niciodată atîta gunoi adunat într-un loc atît de strîmt și-atît de… neașteptat. A fost și prima lecție pe care am învățat-o: nu lăsa niciodată sacii de gunoi pe jos dacă sînt cîini prin preajmă. Pentru un “copil crescut la bloc”, vorba Ioanei, lecția a fost pe cît de amuzantă, pe atît de aspră. N-am mai lăsat sacii de gunoi pe jos. Ne-am cumpărat pubelă. De asta se ocupă gunoierii. Cel puțin atunci cînd drumul e îndeajuns de bun ca să intre pînă la noi, pe cîmp.

Cred că în aceeași dimineață, imediat după ce strînsesem gunoiul, am auzit o împușcătură. La nici 20 de metri de mine. Nu vă mai plictisesc cu descrierea sentimentelor trăite într-o singură secundă. N-o să vă spun nici de ce nu am avut nici măcar timp să mi se facă frică. Peste drumul de țară, acolo unde se întinde, desigur, cîmpul, un șir de vreo 7 sau 8 vînători, la distanță egală unul de altul. Înaintau încet, ca într-un vis. Periau cîmpul, căutînd păsări, iepuri sau cine mai știe ce. Năucit, nici măcar n-am avut timp să mă revolt. Deși asta fac de obicei, mă revolt. De data asta, era prea mult. Oamenii ăia chiar vînau… la cîțiva metri de casa noastră și… lucrul ăsta li se părea absolut natural?

Nu m-am revoltat. 7 vînători x 1 pușcă fiecare înseamnă 7 puști. Nu? Și dacă erau 8?

Și asta a fost doar prima dimineață. Sau a doua, nu mai știu. Pentru că, vorba scriitorului, aici timpul curge altfel.

Later edit: iată și fotografia cu gunoiul, dacă nu mă credeați.