Îmi e rușine!

Citesc că un tren a fost atacat cu pietre de către niște români. Gestul în sine mi se pare de-o barbarie nemaivăzută pentru o țară cu pretenții europene în secolul 21. Dar cînd trenul se mai numește și, atenție, Orient Express, mi se pare că întîmplarea depășește orice și-ar putea imagina o minte bolnavă!


Ce-or spune, oare, călătorii, după aventura românească? Acei călători care au plătit peste 7.000 de euro ca să meargă de la Paris la Istanbul cu trenul ăsta care, dincolo de reperul pe care-l reprezintă pentru piața luxului, e un tren care aduce istoria, în fiecare an, în țara noastră.
A început să traverseze orașele noastre în 1883. Lega Parisul de Constantinopol. A trecut peste războaiele mondiale (circuitul a fost întrerupt temporar), a fost și decor de ficțiune – lucru care i-a adăugat celebritate. Dar, dincolo de orice, Orient Express înseamnă lux (la restaurantul trenului se servește caviar Beluga – un kilogram se vinde cu peste 6.000 de lei, foie-gras sau șampanie din cea mai scumpă.)
Și revin: călătorii care-și permit astfel de extravaganțe au trecut, azi, printr-o experiență de neuitat. O șleahtă de pierde-vară a atacat trenul cu pietre. Nici nu mai contează cîte geamuri s-au spart sau cîte scuze și-au cerut autoritățile! Ce contează e părerea cu care vor pleca oamenii ăștia din România și ceea ce vor spune mai departe despre noi, în discuțiile pe care le vor avea cu oamenii asemeni lor. Credeți că vor mai vrea să ne viziteze?
Acum, problema nu e că mi-e mie rușine. Nici pe departe. Problema e că mi-e foarte teamă că sîntem cîțiva care credem că noi, nația asta, nu sîntem așa. Că nu dăm cu pietre în simboluri. Că nu ne batem joc de lucrurile pe care le apreciază alții, chiar dacă nu le înțelegem. Că sîntem, înainte de toate, primitori și nu nesimțiți, frumoși și nu jegoși, deschiși și nu înguști.
Din păcate, lumea reală e alta. Ne arată, mie și altora ca mine, naivitatea pe care ne-am alimentat-o atîta amar de timp.

Ne trîntește, cu silă, realitatea în fața, asemenea unui bolovan aruncat în geamurile unui tren frumos ce traveresează o gară de provincie.

Advertisements

Dorințe de duminică.

– Fotoreportaj. E un vis mai vechi, poate de dinainte să văd “War Photographer” (merci, Vlad!). Discutam cu un amic acum cîteva zile dacă se caută asta în România, deci, implicit, dacă am putea trăi, eu și familia mea, din fotoreportaj. Probabil că nu. Ar mai trebui ceva pe lîngă, ceva care să aducă un venit constant.
– Route 66. Nu mai știu de unde a pornit, dar e o dorință care crește, pe zi ce trece. Are rădăcini tot mai puternice. Poate de undeva din nevoia de spații largi, de distanțe la volan? Ar fi, de asemenea, o bună temă de fotoreportaj, nu?
– Mi-a plăcut la nebunie recenta aventură a “Dacioților”, cei care au plecat de la Praga (drumul pînă acolo l-au făcut tot cu mașina, desigur) și-au mers pînă în Mongolia. Ține tot de distanțe petrecute la volan. Trebuie să fie foarte interesant.
– Travel Channel. Mi-ar plăcea să pot produce reportaje pentru ei. Aș lucra cu toată inima, cu siguranță!

– Să înțeleg ce îmi tot spune Agatha, fetița noastră. Are limbajul ei secret. Cîteodată, cîntă. Un cîntecel bun pentru 4 luni jumătate.

Chiar! De ce București?

“Eu nu ști de ce ar veni turiștii străini în București! Adică nu înțeleg, nu e nimic spectaculos, ca la Paris de exemplu…”
Petru, băiatul nostru, are 11 ani. Și o minte nealterată de rutina unei societăți care nu-și găsește calea. Obișnuințele noatre, ale oamenilor mari, care plecăm de acasă la serviciu și înapoi și ieșim la film la mall și la cumpărături la Carrefour. Și, din cînd în cînd, la muzee și-n vreun parc.
“Ar fi cîteva lucruri de văzut” încerc eu, timid. “Uite, Muzeul Antipa. Ți-a plăcut, nu? Și Muzeul Țăranului, Muzel Satului… mai ales Muzeul Satului, ăsta e special, nu crezi?”
În timpul ăsta, depășesc un autobuz descoperit, cu cîțiva turiști rătăciți pe platformă. Și mă gîndesc la motivele care m-ar face pe mine, turist străin, să merg într-o capitală precum Bucureștiul. Și încerc și încerc. Și nu găsesc simbolul. Acea emblemă care să definească orașul. Acel “Turn Eiffel”, acel “Turn al Londrei”, “Casa Albă” sau “Georgetown”, “Manhattan” ori alt simbol ce vă vine în minte cînd vă gîndiți la marile orașe ale lumii. Care să fie simbolul Bucureștilor?

În acest timp, un șofer din dreapta mea coboară, încet, geamul. Îmi pare că văd mucul de țigară strivindu-se de caldarîmul prăfuit.