La repezeală despre politică

  1. Dacă numărul de miniștri va crește în noul guvern Ponta fără să crească numărul de angajați, înseamnă ori că miniștrii nu sînt angajați, ori că actualul executiv, adică primul guvern Ponta, este supradimensionat.
  2. O dată cu intrarea în legalitate a noului Parlament, în România va crește nivelul de trai. Statistic vorbind, cel puțin 100 de oameni o vor duce mai bine.
  3. Și tot despre guvern. Victor Ponta a spus așa: “indiferent de restructurări, de reîmpărțiri ale portofoliilor, nu se sporește numărul de angajați nici măcar cu un om. Dimpotrivă, aveți ocazia prin aceste restructurări, acolo unde sunt prea mulți și care nu fac nimic și care au fost angajați doar ca sinecură politică, să le mulțumiți și să îi trimiteți la muncă.” Ceea ce arată că Victor Ponta e uituc. Altfel, aș zice că dă dovadă de fățărnicie. Cum adică să recunoști că, în propriul tău guvern există oameni care nu fac nimic, care au fost angajați pentru că așa trebuia, că șînt prea mulți și să te aștepți, după toate astea, să te cred? Să am încredere că vei face ceva bun în țara mea?
Advertisements

La capătul lui Eminescu

copii_eminescu

 

I-am surprins pe copiii ăștia undeva, prin primăvară. La capătul străzii Eminescu. Părinții lor spălau parbrize. Tatăl, cel puțin. Ușor agresiv, bărbatul venea spre mașina ta, te măsura din priviri și, dacă îți surprindea o urmă de ceea ce el își imagina că ar putea fi accept, îți uda imediat parbrizul. Unii șoferi îl lăsau să termine, alții îl înjurau, alții porneau ștergătoarele. Bărbatul, cu o privire fixă, încerca că rezolve neînțelegerea: „Un leu, un leu dați-mi și mie pentru copii…” puteai citi pe buzele lui uscate de tutun, vînt și necaz.

Cei mai mulți șoferi ori nu-l înțelegeau, ori îl ignorau. Pentru că fața lui brăzdată te făcea să te întrebi dacă banii s-ar duce, cu adevărat, pe hăinuțele sau mîncarea copiilor.

 

Duminică mergem la vot. Din nou. Eu voi merge, alții nu vor merge. Au făcut-o, probabil, de prea multe ori și nu s-a schimbat nimic. Nimic bun nu li s-a întîmplat. Promisiunile strigate la televizor ori afișate pe bannere nesimțit de scumpe au fost uitate, de fiecare dată, imediat după ce votul s-a încheiat. De fiecare dată. Nici un politician n-a scris, vreodată, pe un carton: „Am folosit banii pentru acest afiș electoral ca să hrănesc o familie săracă. Timp de o săptămînă.”

 

Nu spune nimeni că politicienii ar trebui să își folosească banii pentru acte de caritate. Nu. Ei ar trebui, în schimb, să găsească soluții pentru acei oameni. Pentru astfel de oameni. Pentru copiii ăștia și pentru părinții lor care spală parbrize. Și pentru bătrînica aceea care vine în fiecare zi cu o mînă tremurîndă, în care ține un carton pe care scrie că e bolnavă. Acolo, tot la capătul lui Eminescu. Și pentru bărbatul care vrea să-ți vîndă, cu orice preț, gume noi pentru ștergătoarele de parbriz. Făcîndu-i, fără să vrea, concurență prietenului care spală parbrize. Tot acolo, la capătul străzii Eminescu.

A trecut peste ei aproape un an. În dimineața aceasta erau tot acolo. Toți. Mai venise și un bătrînel în cîrje, strecurîndu-se printre mașinile reci, ude.

Aș vrea să îi pot urmări, duminică, pe acești oameni. Să văd ce fac. Să văd… dacă se vor duce la vot. Anonimii de pe strada cu nume celebru.

 

 

I-am surprins pe copiii ăștia pe o stradă, într-o primăvară.