Agatha. Un an.

A trecut deja un an. Și nu știu cînd. Am încercat, de mai multe ori în ultimele săptămîni, să-mi amintesc de tine „mică”. N-am prea reușit. Ieri am găsit cîteva poze și filmulețe. Și mi-am amintit.

Mi-am amintit că am avut impresia, în fiecare zi din anul ăsta, că tu ai fost, întotdeauna, mare. Că ne-ai înțeles de la bun început și că ai știut să ne ceri lucruri, să ni le „spui”. Chiar și acum cred asta, după ce am văzut prima poză cu tine. Mama era în salon, încă amețită după operație. Nu mi-a spus-o, dar am știut că vrea să te vadă. Am traversat holul dintre saloane, am sunat la soneria aceea teribil de enervantă și-am așteptat. Vedeam prin ușa de sticlă mișcarea lentă de dincolo, de pe holul care ducea spre camera unde erai tu. Umbre ce nu păreau deloc deranjate de soneria asta bizară. Și-am insistat. A venit cineva, într-un tîrziu. O doamnă ce părea deranjată (îi provocasem, totuși, o reacție, vezi?). N-o condamn, pînă la urmă a avut grijă de tine în orele acelea. M-a întrebat acră ce vreau (așa-s oamenii, draga mea, o să vezi, așa sînt cînd au multe pe cap și vine un prost să-i deranjeze.) Și-apoi mi-a închis ușa în nas, chestie de protecție pentru bebeluși, proceduri, lucruri complicate, de oameni mari. O să vezi tu.

 

Și-apoi, după cîteva clipe (sau minute, nu mai știu) a venit altă doamnă. Poate pentru că am apăsat din nou butonul care declanșa melodia aia metalică. Și m-a întrebat ce vreau. Și-am spus că vreau să te văd, că vreau să-ți fac o poză, că o rog frumos, că e pentru mama ta. Știi, în mine se dădea o luptă: eram tatăl tău și cineva nu mă lăsa să ajung la tine. Îmi venea să urlu sau să rup sau să sparg, dar mi-a spus mie cineva, odată, că e extraordinar sentimentul ăsta să știi că poți să-i bați pe mulți și să nu o faci. N-am urlat, n-am rupt, n-am spart și n-am bătut pe nimeni. Dar n-o să-i mai permit nimănui, niciodată, să nu mă lase să ajung la tine.

 

Pînă la urmă, te-a adus. Ți-am făcut două poze așa, pe fugă, de parcă eram un infractor lăsat de un polițist de treabă să revină la locul faptei să șteargă cîteva urme. Nu-i nimic, a trecut. Pozele nu-s tocmai clare, îmi cer iertare.

 

A doua zi te-au adus în camera mamei. Și-apoi ai început să crești. Mai țin minte așa: primul pampers pe care l-am schimbat, prima oară cînd ai plîns, prima oară cînd ai sughițat (ce mai sughițai!), prima oară cînd te-a ținut mama în brațe (ai și poza asta), prima oară cînd te-a ținut fratele tău în brațe (era un amestec de teamă, mîndrie și curiozitate pe fața lui cînd a văzut „cadoul” ăsta trandafiriu la o zi după ziua lui de naștere). Mai țin minte cum umblam pe holurile spitalului după un „supliment” – mama nu putea încă să te hrănească cum trebuia, iar tu ne spuneai că ți-e foame. Da, „apte”, asta vroiai. Și-apoi m-am certat cu o doamnă asistentă care te luase pe sus pentru că mama trebuia să primească o perfuzie și nu era „bine” să stai în camera ei în timpul acela. Atunci, am fost foarte aproape să încalc sfatul pe care îl primisem, cel cu e-extraordinar-să-știi-că-poți-și-să-nu-o-faci. E, uite, era să o fac. Doamna asistentă te luase pe sus și dusă a fost, pînă a simțit ceva… aparte în tonul meu. Și s-a întors, a trecut pe lîngă mine, te-a pus înapoi în pat și gata. A plecat din nou. Ceea ce am făcut și noi.

 

A trecut doar un an. Însă trăiesc fiecare zi cu impresia că ai fost cu noi tot timpul. Sentimentul acesta cred că vine de mult, de cînd ți-am văzut pentru  prima oară mutrița la o radiografie. Și mi s-a părut o față extrem de familiară, asta am simțit. Că te cunosc dintotdeauna.

 

Acum, cînd ești mare, cînd mergi singură și ceri lucruri și le iei dacă nu ți le dăm și te enervezi tare dacă ți le luăm și faci din degețelul ăla grăsuț că „nu e voie” cînd îți spunem că „nu e voie” (apropos, chiar nu e voie să umbli nici în gunoi, nici să apeși ecranul televizorului și nici să oprești decodorul de satelit, chiar dacă e al naibii de tentant butonul acela verde care devine roșu și iar verde și iar roșu), în fine, acum, cînd faci toate lucrurile astea, ce-ți povestesc eu ți se pare o copilărie. Știu, și mie, însă, ți-am spus, nu-mi mai aminteam cum erai cînd erai „mică” și am făcut un mic efort de memorie. Au ieșit rîndurile de mai sus.

Și-acum, că am scuturat sacul, îmi amintesc tot mai multe. O să ți le spun cîndva, cînd o să stăm, într-o seară, pe terasă. Peste un an sau poate doi.

Pînă atunci, să știi un lucru, care s-a întîmplat în fiecare zi de cînd te-am văzut: te iubesc, te iubim toți, și mama, și Petru. Enorm.

 

Tată tău.

Advertisements

Ce-mi doresc eu, de fapt

Totul începe de la o discuție nocturnă, în glumă, cu Adriana Săftoiu, după emisiune. Colega mea Călina îi spune că ea vrea să meargă pe mare și să lucreze la Cotroceni.

„Și dumneavoastră doriți să lucrați tot la Cotroceni?” mă întreabă doamna Săftoiu. „Nu..” Ne-am despărțit zîmbind.

Dar nu i-am spus restul. Mi-ar fi luat prea mult timp și-aș fi stricat spiritul ludic al discuției.

N-am putut, însă, să nu mă mai gîndesc la asta în drum spre casă. Să mă gîndesc și să-mi spun că s-ar putea să fiu patetic pe alocuri, apoi să mă cenzurez și iar să-mi las dorințele libere, să urle dacă-i nevoie, să iasă la suprafață mai clare, mai puternice ca niciodată.

Îmi doresc să nu fiu nevoit să plec din țară cu familia mea. Poate că sună aiurea, dar vreau să trăiesc aici.

Am refuzat să plec, pînă acum, de vreo 4 ori. Aveam opțiuni clare, nu mă duceam nici să cerșesc și nici să fur.  Ceva m-a ținut, de fiecare dată, aici. Am ales și-am fost, aparent, răsplătit.

Am muncit ca un apucat și am primit, deși atunci nu-mi dădeam seama cît era de important, posibilitatea de a-mi face planuri pe termen scurt. Dincolo de vacanțe și de apartamentul pe care mi l-am cumpărat atunci și de-o mașină și de cărți si de orice altceva din pachetul acela de nevoi de bază ale omului… o să zic „normal”, dincolo de toate acestea era ceea ce am învățat mai tîrziu că se cheamă, în limbajul oamenilor de afaceri „predictibilitate”. Adică „un plan pe termen mediu în niște condiții pe care le știam, cel puțin în mare.”

Au trecut aproape 20 de ani și-mi doresc, acum, să nu fiu nevoit să plec din țară. Iar pentru asta am cîteva condiții simple. Foarte simple, o să vedeți.

Îmi doresc să își respecte primăria frumoasei localități în care trăim o promisiune veche de 2 ani: pietruirea drumului. Ca să nu mai fim nevoiți să călcăm, în fiecare primăvară și toamnă și după fiecare ploaie de vară prin noroaie pînă-n gît.

Îmi doresc o autostradă – una singură – de la București pînă la Nădlac. Încă una de la București la Satu Mare. Una din capitală pînă la Suceava. Una pînă la Timișoara. Și neapărat, una dintre ele să treacă și prin Brașov.

Mai vreau să nu îmi fac griji, aproape în fiecare zi, că s-ar putea să nu mai am de lucru. Dintr-o sută de motive pe care nu le voi enumera aici.

Îmi doresc să nu mai trecem prin experiența ultimilor ani, care a scos la iveală tot ce-i mai rău în oameni. Deși, dacă stau să mă gîndesc, a fost un filtru bun, chiar dacă tare dureros.

Mai vreau să știu ce va face la școală, în primii 12 ani, fetița mea. Clar, concis, fără schimbări venite o dată cu fiecare ministru al educației. De restul ne ocupăm noi. Statul nu face, oricum, nimic altceva pentru ea. Și, dacă mă gîndesc bine, nici nu cer asta.

Îmi doresc să scăpăm de fățărnicia asta națională care le permite unor procurori să aresteze în „Breaking News” niște medici care „au luat șpagă ca să opereze”, de parcă nu ar ști toată lumea, dar absolut toată lumea, că „se dă” șpagă cînd te duci la medic. Sau nu „se dă”, dacă nu vrei.

Vreau, ca o continuare firească, să nu mai văd ruptura asta atît de adîncă între limbajul politicienilor și acțiunile lor. „Patriotismul” lor îmi repugnă, li se oprește fix în gură, cînd îl scuipă sub formă de cuvinte mari.

Îmi mai doresc să nu trebuiască să ne gîndim că băiatul nostru, la 12 ani, e pus în situația să învețe într-o școală considerată „bună” fără să aibă, de fapt, nici profesori plini, nici continuitate în programă,  că o notă mai proastă la o materie care nu-i folosește și nu-i va folosi niciodată îi va strica media generală ce va fi luată, probabil, în calcul la alegerea liceului. Căci, desigur, dacă nu va face un liceu bun, nu va avea nici o șansă să iasă din marea masă a lui „decît atît” și „vorbim despre”.

Vedeți, nu-mi doresc lucruri ieșite din comun. Recitind ce-am scris îmi dau seama, însă, că tind să ajung la un clișeu pe care încerc să-l evit: vreau „o țară normală.”

Așa, ca-n cîntecul acela cu „o țară ca afară”.

 

Uite cum tot la „afară” am ajuns…