Agatha. Un an.

A trecut deja un an. Și nu știu cînd. Am încercat, de mai multe ori în ultimele săptămîni, să-mi amintesc de tine „mică”. N-am prea reușit. Ieri am găsit cîteva poze și filmulețe. Și mi-am amintit.

Mi-am amintit că am avut impresia, în fiecare zi din anul ăsta, că tu ai fost, întotdeauna, mare. Că ne-ai înțeles de la bun început și că ai știut să ne ceri lucruri, să ni le „spui”. Chiar și acum cred asta, după ce am văzut prima poză cu tine. Mama era în salon, încă amețită după operație. Nu mi-a spus-o, dar am știut că vrea să te vadă. Am traversat holul dintre saloane, am sunat la soneria aceea teribil de enervantă și-am așteptat. Vedeam prin ușa de sticlă mișcarea lentă de dincolo, de pe holul care ducea spre camera unde erai tu. Umbre ce nu păreau deloc deranjate de soneria asta bizară. Și-am insistat. A venit cineva, într-un tîrziu. O doamnă ce părea deranjată (îi provocasem, totuși, o reacție, vezi?). N-o condamn, pînă la urmă a avut grijă de tine în orele acelea. M-a întrebat acră ce vreau (așa-s oamenii, draga mea, o să vezi, așa sînt cînd au multe pe cap și vine un prost să-i deranjeze.) Și-apoi mi-a închis ușa în nas, chestie de protecție pentru bebeluși, proceduri, lucruri complicate, de oameni mari. O să vezi tu.

 

Și-apoi, după cîteva clipe (sau minute, nu mai știu) a venit altă doamnă. Poate pentru că am apăsat din nou butonul care declanșa melodia aia metalică. Și m-a întrebat ce vreau. Și-am spus că vreau să te văd, că vreau să-ți fac o poză, că o rog frumos, că e pentru mama ta. Știi, în mine se dădea o luptă: eram tatăl tău și cineva nu mă lăsa să ajung la tine. Îmi venea să urlu sau să rup sau să sparg, dar mi-a spus mie cineva, odată, că e extraordinar sentimentul ăsta să știi că poți să-i bați pe mulți și să nu o faci. N-am urlat, n-am rupt, n-am spart și n-am bătut pe nimeni. Dar n-o să-i mai permit nimănui, niciodată, să nu mă lase să ajung la tine.

 

Pînă la urmă, te-a adus. Ți-am făcut două poze așa, pe fugă, de parcă eram un infractor lăsat de un polițist de treabă să revină la locul faptei să șteargă cîteva urme. Nu-i nimic, a trecut. Pozele nu-s tocmai clare, îmi cer iertare.

 

A doua zi te-au adus în camera mamei. Și-apoi ai început să crești. Mai țin minte așa: primul pampers pe care l-am schimbat, prima oară cînd ai plîns, prima oară cînd ai sughițat (ce mai sughițai!), prima oară cînd te-a ținut mama în brațe (ai și poza asta), prima oară cînd te-a ținut fratele tău în brațe (era un amestec de teamă, mîndrie și curiozitate pe fața lui cînd a văzut „cadoul” ăsta trandafiriu la o zi după ziua lui de naștere). Mai țin minte cum umblam pe holurile spitalului după un „supliment” – mama nu putea încă să te hrănească cum trebuia, iar tu ne spuneai că ți-e foame. Da, „apte”, asta vroiai. Și-apoi m-am certat cu o doamnă asistentă care te luase pe sus pentru că mama trebuia să primească o perfuzie și nu era „bine” să stai în camera ei în timpul acela. Atunci, am fost foarte aproape să încalc sfatul pe care îl primisem, cel cu e-extraordinar-să-știi-că-poți-și-să-nu-o-faci. E, uite, era să o fac. Doamna asistentă te luase pe sus și dusă a fost, pînă a simțit ceva… aparte în tonul meu. Și s-a întors, a trecut pe lîngă mine, te-a pus înapoi în pat și gata. A plecat din nou. Ceea ce am făcut și noi.

 

A trecut doar un an. Însă trăiesc fiecare zi cu impresia că ai fost cu noi tot timpul. Sentimentul acesta cred că vine de mult, de cînd ți-am văzut pentru  prima oară mutrița la o radiografie. Și mi s-a părut o față extrem de familiară, asta am simțit. Că te cunosc dintotdeauna.

 

Acum, cînd ești mare, cînd mergi singură și ceri lucruri și le iei dacă nu ți le dăm și te enervezi tare dacă ți le luăm și faci din degețelul ăla grăsuț că „nu e voie” cînd îți spunem că „nu e voie” (apropos, chiar nu e voie să umbli nici în gunoi, nici să apeși ecranul televizorului și nici să oprești decodorul de satelit, chiar dacă e al naibii de tentant butonul acela verde care devine roșu și iar verde și iar roșu), în fine, acum, cînd faci toate lucrurile astea, ce-ți povestesc eu ți se pare o copilărie. Știu, și mie, însă, ți-am spus, nu-mi mai aminteam cum erai cînd erai „mică” și am făcut un mic efort de memorie. Au ieșit rîndurile de mai sus.

Și-acum, că am scuturat sacul, îmi amintesc tot mai multe. O să ți le spun cîndva, cînd o să stăm, într-o seară, pe terasă. Peste un an sau poate doi.

Pînă atunci, să știi un lucru, care s-a întîmplat în fiecare zi de cînd te-am văzut: te iubesc, te iubim toți, și mama, și Petru. Enorm.

 

Tată tău.

Advertisements

One thought on “Agatha. Un an.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s