Lecții de televiziune

Totul a început prin ’93, pe la sfîrșitul anului. Sau începutul lui ’94, nici nu mai știu prea bine. Eram un tînăr student la Jurnalistică, fără nici un scop precis, fără un plan clar, de genul acelora pe care mi se părea că le vedeam la cîțiva colegi de-ai mei mai așezați, mai pragmatici, mai prezenți la cursuri și, desigur, mult mai deștepți.

 

De fapt, chiar și facultatea asta, Jurnalistica, nu știu de ce am ales-o.

 

Înainte de ’89 era clar un singur lucru legat de viitorul meu: trebuia să merg la facultate, iar ASE-ul se arăta varianta cea mai la îndemînă. Nici prea bun la matematică nu eram, deși îmi ieșeau cîteva adunări și scăderi în gînd, nici prea bun la engleză, franceza mea se limita la „Oui” și-apoi la numele pe care mi-l spuneam în grabă (asta spre rușinea moștenirii glorioase de la sora mea, ce fusese ani la rînd olimpică pe țară, cu note maxime), fizica îmi provoca frisoane dar parcă o înțelegeam, chimia… de aici nu-mi amintesc decît că aveam un laborator frumos la liceu, cu tot felul de sticluțe și soluții colorate, la fel de colorate ca pixul roșu cu care mi-a trecut profesoara primul „1” la teza la care m-a prins copiind, pe mine și pe încă o bună parte dintre colegi. Sportul nu era neapărat o opțiune, poate și pentru că mă aflam în competiție cu cîțiva handbaliști profesioniști, vreo 3 înotători de lot național, 2 echipe de fotbaliști ce se antrenau mai ceva ca fotbaliștii din actuala Ligă a lui Mitică. A, eram talentat la baschet, dar nici asta nu însemna mare lucru, avînd în vedere înălțimea mea.

 

Toate astea ca să spun că nu aveam nimic ieșit din comun. Doar o tradiție ce atîrna greu pe umerii mei firavi. Una care-mi cerea să merg la facultate. Și-atunci, imediat după Revoluție, vestea că s-a „deschis” Facultatea de Jurnalism a venit ca o revelație: asta e, acolo voi merge! De ce, mă întreb acum? Habar n-am!

 

Dovadă că prima oară, în 1991, am căzut examenul. Tot anul ce-a urmat n-am făcut nimic, dacă stau să mă gîndesc bine.

A doua oară am intrat în primii 20. Sau 40. În fine, am intrat „lejer”.

 

Și-apoi, după un an în care n-am înțeles ce căutam la facultatea asta, l-am întîlnit pe Didier. Un francez al naibii de energic, mustea de idei, plin de povești pe care mi le spuneau colegi mai mari înainte să-l întîlnesc, despre Africa, despre deșert, despre o curea de transmisie înlocuită cu un dres de femeie, despre muzică și artă și un bar unde veneau artiștii fără bani din Bordeaux, ca să nu mai plece cu zilele.

 

Venise la București ca să pună pe picioare o televiziune „înfrățită” cu TV5, într-o perioadă cînd „frățiile” astea erau la mare modă și se făceau între sate, orașe, afaceri, tîrguri sau tarabe românești și sate, orașe, afaceri, tîrguri sau tarabe sau orice altceva, numai străine să fie. Și între televiziuni, desigur.

Televiziunea asta despre care vorbesc eu avea studioul în clădirea facultății. Emitea de ceva vreme și retransmitea, în cea mai mare parte, programe franțuzești. Cineva de la ambasadă sau de la Institutul Francez considerase că era timpul să se schimbe lucrurile, mai ales că guvernul lor oferise televiziunii aparatură și alte ajutoare.

 

Unul dintre ajutoare era Didier. Venea cu o experiență mare în spate. Printre sutele de povești îmi amintesc, acum, una: amintirile lui de la o filmare cu Vanessa Paradis. Ea, foarte tînără și la început de carieră, el, după ani, spunînd „O să vînd, cîndva, imaginile alea!” Însă, dincolo de asta, venea cu ceva ce aveam să înțeleg mai tîrziu că e mult mai important: cu o minte deschisă și cu o țintă. Chiar dacă ultima avea să se modifice pe parcurs, să capete o altă formă. Ideea a rămas, tot timpul cît am lucrat împreună, undeva, acolo, în aerul din platoul de televiziune. Poate că mai e și acum, dar nu știu cei de acolo să o recunoască.

 

Începutul a fost greu: franceza mea, după cum a spus, se limita la cele 2-3 cuvinte pe care le spuneam cu multă hotărîre. Între timp învățasem și „Non”. Engleza lui era extrem de amuzantă. Mi-a amintit tot timpul de scena aceea turnată mult mai tîrziu din „Pantera roz”, cînd francezul încerca să spună „I would like to buy a hamburger!”. Cuvîntul nu-i ieșea niciodată corect, devenind ori „om-bor-gherrr” ori „om-burrr-ghee”. Așa și cu Didier: cuvintele lui în engleză sunau atît de ciudat încît păreau dintr-o altă limbă. Așa de tare m-am chinuit să-l înțeleg că pînă și acum îmi spune lumea că vorbesc franceza ca un englez. Mă rog, de acolo m-am stricat.

 

Și-atunci, cum om fi reușit noi, oare, să petrecem nopți întregi în platou, în regie sau în montaj și să ne și înțelegem? Didier spunea, mai tîrziu, că oamenii, dacă vor să se înțeleagă, se înțeleg. Numai să vrea. Numai să aibă un punct comun. Pe noi ne lega o pasiune: pentru mine, abia la început, fără să-mi dau seama că era o pasiune, însă nelăsîndu-mă să dorm. Pentru el, un viciu vechi de cînd lumea. Apropos, cîți ani aveai?

 

Și-așa, cu nopți nedormite, cu primul mic dejun din multele care-au urmat pe care l-am luat împreună, dar și cu convingerea pe care o căpătam cu fiecare zi ce trecea că engleza lui era o cauză pierdută, am început eu să învăț franceza. Și televiziunea. Și ce franceză! Pentru că Didier se amuza să mă învețe „franceza vorbită”. Doar că uita să-mi spună că era franceza de la periferie. Desigur, tot cu el (și cu alții, apoi), am reușit apoi să-mi mai aranjez limbajul, pînă la un discurs relativ acceptabil într-o conversație cu un intelectual fițos.

 

Și tot la fel și cu televiziunea.  Nimic scris, nici o încercare de a-mi băga pe gît teorii pretențioase de institut, doar practică dură. Cadrele le-am învățat în platou, stînd ore în șir la camere greoaie. Apoi, pe VHS-uri și SVHS-uri care porneau înregistrarea la 5 secunde după ce apăsam butonul „REC”. Montajul a fost o continuare firească și-a venit ca o revelație necesară, ca să completeze nevoia aceea de a lega cadrele pe care le filmam. Luminile din platoul care se transforma, noaptea, într-un decor ireal pentru emisiunea pe care mă împinsese să o prezint au ajuns, încet, încet, să aibă tot mai puține secrete pentru mine. Mai au, dar tot mai puține. La fel machiajul, sunetul, regia. Și primul documentar pe care l-am făcut împreună, eu ca producător executiv. Și-apoi primul scenariu pentru un alt documentar, pe care-l vom face cîndva, cu siguranță.

Toate astea pigmentate cu deliciile pe care le descopeream, eu, un român din provincie, împreună cu francezul care-și făcea cumpărăturile în cel mai scump magazin din vremea aceea, „La Fourmi”. Cu „fondue” și vodcă și vin de Bordeaux și brînză și fructe de mare și slănină cu ceapă cînd vroia să îi arăt și eu ceva și o cruce de fier pe care mi-a făcut-o cadou spunîndu-mi „fii atent, e de la mine, un evreu” și multe altele pe care nu le-am uitat, dar pentru care mi-ar trebui o frază ce-ar putea să devină mult prea greu de urmărit. A, da, nu-i place berea. Am descoperit-o altfel. Pe ea, berea.

 

A fost apoi muzica. Un spectacol întreg pe care-l avea în cap, în care eu jucam modestul rol de cîntăreț. Cîntam, adică. La primul spectacol am stat cu spatele la cei vreo 20 de oameni care rămăseseră cu noi. Eu, cu spatele, dintr-o imensă spaimă. Ei, cu noi, probabil dintr-o bunăvoință dată de mulțimea de sticle goale părăsite pe mese.  Alcool.

 

Pe versurile lui T. S.  Eliot. Le știu și acum. Muzica pe care o compunea, de la bas pînă la tobe, trecînd prin chitara lui electrică și prin chitara rece, a unuia dintre noi, printr-un acordeon mînuit de Antoine, fără nici o pregătire muzicală, printr-o tobă africană ce trecea de la unul la altul… mi-o amintesc în detaliu și acum, după atîția ani.  În ciuda fumului gros de țigară care ne învelea.

 

Cînd am început să scriu despre Didier, m-am găsit într-o mare dilemă. Scriu despre el sau despre ceea ce mi-a ocupat cea mai mare parte e vieții, adică televiziunea?  Mi-am dat seama că scriu pentru mine, nu pentru el. Despre mine, nu despre el. Despre oamenii care mi-au influențat viața, dar despre viața mea, nu a lor. O incursiune extrem de egoistă. Pe care, totuși, o voi continua.

 

Pentru că din toate astea m-am născut eu, cel care sînt acum. Și pentru asta le mulțumesc lor, tuturor. Și ție, Didier.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s