Lecții de televiziune. Cum a început totul.

Mama a murit în vară, în 1996. În aceeași lună am terminat facultatea. Ceva nu i-a dat destul răgaz să vadă asta.

În august m-am reîntors la București. Dintr-un soi de rutină, pentru că nu mai aveam nimic de făcut aici. Cursurile nu mai începeau pentru mine, iar diversele colaborări sezoniere sau  lunare pe la ziarele centrale, radiouri sau televiziuni n-aduceau nici o speranță pentru un viitor cît de cît clar.

Și totuși, m-am întors la București. Ca un soi de terapie, ca și cum obișnuitul drum de 12 ore cu trenul, noaptea, avea să-mi spele regretele, să-mi acopere zilele groaznice din vara aceea. Ca și cum demența orașului, claxoanele amestecate cu zgomotele stridente mi-ar fi putut desluși misterul teribilei clipe în care prezentul devenise trecut, mult prea repede pentru puterea de înțelegere a unui om simplu.

Fără să știu de ce, m-am întors. Deși logica bunului-simț cerea să râmîn acolo, în orașul de provincie, lîngă tatăl meu.

Logica nu făcuse, însă, parte din bagajul meu niciodată. Lucru ce-a rămas neschimbat peste ani.

O altă posibilă explicație – cumva, atunci, după 4 ani de București, știam, fără să o spun conștient, că relația mea cu Baia Mare se încheiase. Că între mine și orașul în care crescusem nu mai era nimic. Cîțiva foști prieteni, foarte puțini prieteni adevărați – cu care m-aș putea revedea oricînd să continuăm povestea de acolo de unde s-a întrerupt pe primele trei acorduri dintr-o melodie cîntată de Tracy Chapman – un cartier care nu mai avea pic de farmec, tatăl meu și cam atît.

Bucureștiul nu avea, pentru mine, fascinația ieftină a „capitalei”, a orașului mare – dar aglomerația, debandada, mașinile parcate alandala, buticurile de stradă care începuseră să dispară încet, parcurile care dispăreau și ele, toate astea mă reporneau.

Secretul e că nu cunoșteam, de fapt, orașul. În afara Centrului Vechi – pe atunci o ruină – și a drumului cu troleibuzul din Drumul Taberei pînă la Universitate, nu știam nici un drum.

Al doilea secret e că, la aproape 20 de ani de atunci, am mai învățat doar vreo 2 rute în plus.

Vara, în București este, pentru cei care n-au avut niciodată ocazia să o trăiască aici, ca un cuptor de furnal pe care-l alimenteză, fără încetare, mii de muncitori cu fețele și brațele arse, cu pielea aspră. Eu, unul, n-am simțit fierbințeala acelor zile. Îmi amintesc doar serile petrecute cu tot felul de prieteni, cunoștințe sau oameni pe care-i întîlneam la o masă acoperită de halbe de bere, oameni pe care nu aveam să-i mai văd niciodată.

Întîmplarea a făcut să mă întîlnesc, într-o astfel de seară, „La motoare”, cu o fostă colegă de facultate, pe atunci redactor-șef la Observator. Mi-a spus doar „am nevoie de oameni, avem planuri mari. Vrei să vii?”

Pe 25 august, dimineața, eram la poarta Antenei. Rafael, portarul de atunci, un băiat de nota 10 după cum aveam să aflu mai tîrziu, m-a ținut la intrare 2 ore. Încă o dovadă că nu trebuie să îi judeci pe oameni după prima întîlnire.

Cînd m-a lăsat să intru, am urcat în vechea „redacție” a Știrilor”: două cămăruțe cu cîteva birouri vechi, în care se înghesuia toată lumea. Amestec de fum de țigară, priviri întrebătoare, voci ridicate ale unor oameni ce îmi păreau, atunci, mult mai maturi decît mine. Erau primii angajați ai televiziunii, prima mare televiziune privată din România. Într-un colț, o doamnă ce-și ascundea foarte bine vîrsta bătea, cu o rapiditate uluitoare, la mașină. Mama Flori.  Un om-cheie în tot angrenajul: ea pregătea „blanchetele”, jumătățile de coli A4 pe care erau bătute frumos la mașină textele prezentatorilor. Cunoștea scrisul de mînă al tuturor și îi certa ca pe niște copii pe cei care scriau urît.

Prima întîlnire cu Dana, redactorul-șef, a durat 5 minute. După primele 4 a pus mîna pe o stație de emisie-recepție, ce mie mi s-a părut atunci vîrful unei tehnici de comunicare imposibil de depășit. În următorul minut eram din nou în fața televiziunii și urcam în mașina unei echipe întoarsă din drum ca să mă ia și pe mine.

„Salut! Cine dracu’ mai ești și tu să ne întoarcă pe noi din drum?” m-a întrebat, pe sub mustața-i impunătoare R.

„Salut! Eu sînt Cosmin Silistraru.”

Așa a început totul. N-am mai plecat de acolo 16 ani.

 

S-ar putea să îţi placă şi:

https://silistraru.wordpress.com/2013/06/10/lectii-de-televiziune-de-la-polutie-la-eclipsa-totala-de-soare/

Advertisements

2 thoughts on “Lecții de televiziune. Cum a început totul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s