Lecții de televiziune. 4+10 împărțit la 2 face 9.

Undeva, pe la sfîrșitul primului an de facultate sau începutul celui de-al doilea îmi era tot mai clar că, dacă tot era să fac ceva din toată afacerea asta numită „jurnalism”, acel lucru era televiziunea. Nu că știam ce însemna asta, nici măcar nu mă prea uitam la televizor ca să pot spune, ca tot românul, că „mă pricep la TV”. Era doar un sentiment. Cei mai romantici îi pot spune „chemare”. Sau destin.

Pe la jumătatea anului 3, dacă nu mă înșeală prea tare memoria, eram în stare să filmez sau să montez singur. Nimic ieșit din comun pentru ochiul meu cîteodată prea critic de acum, însă, sper fără să rănesc sentimentele nici unui fost coleg, cred că făceam lucrurile astea mai bine decît mulți dintre ei. Era doar o chestie de exercițiu,  apoi atracția inexplicabilă pentru nebănuitele căi de exprimare pe care i le ofereau unui „autist” ca mine imaginea și sunetul și, în fine, o pasiune ce creștea cu fiecare zi și fiecare noapte pe care le petreceam în platou, montaj, cu camera în mînă, uitînd de mîncare, somn și probleme.

Ei bine, pasiunea asta l-a făcut pe profesorul de televiziune, Horia, să mă reevalueze, deși pe atunci reevaluarea nu era la modă.

În primul semestru mi-a dat un mare 4 pentru că refuzam să învăț teoria. Dar… cum puteam să închid între niște reguli reci și mai ales scrise un întreg univers plin de culoare, cum să accept că o știre se „face” așa și nu altfel – cînd simțeam că poate fi făcută în zeci de feluri, că poți să spui o poveste fără cuvinte? Îmi era imposibil să accept, pe atunci, existența unor astfel de reguli. (Acum simt, de foarte multe ori, necesitatea regulilor.)

În a doua parte a anului, lucrurile s-au schimbat radical. Am trecut la practică. Primul pas spre împrietenirea cu profesorul a fost că-mi lăsa cheile de la laborator, noaptea, să rămîn să montez ce filmasem la Festivalul de la Sighișoara ori aiurea. Primele documentare nefinisate niciodată.

Al doilea pas a fost cînd venea dimineața și îi așeza, frumos, pe colegii de grupă, mîndrindu-se cu ce montasem eu. „Uitați, ăsta e un montaj!” le spunea, iar mie îmi era puțin teamă, pentru că nu vedea montajele înainte, îmi era teamă dar nu mă speriam de-a binelea pentru că eram mort de oboseală.

Și tot așa, pînă în ziua unui examenului de semestru. Practic.

Trebuia să venim cu un scenariu, nu neapărat scris, dar care să ne fie foarte clar și care să fie ușor de produs. Apoi, luam camera și filmam scene îndeajuns de scurte încît să nu necesite montaj, dar care, puse cap la cap, să se înlănțuie într-o poveste.

Tema le-a dat fiori cîtorva colegi. Nu pentru că n-ar fi avut vreun talent jurnalistic, ci pentru simplul motiv că talentelele sau așteptările lor nu se legau de televiziune.

M-am oferit, desigur, să le fac eu scenariile și filmările. Fiecare a jucat roluri pentru ceilalți, actori am avut din belșug. Aveam și idei. Și m-au ascultat fără să crîcnească, din postura mea de coleg ceva mai priceput. Pentru cîteva zeci de minute m-am simțit regizor, deși nici asta nu știam prea bine ce însemna.

A urmat evaluarea. Fiecare își prezenta scenariul, apoi urmăream filmarea iar Horia ne spunea nota.

Îmi amintesc foiala și amuzamentul colegilor pe care îi ajutasem și disperarea mea cînd mi-am dat seama că unii dintre ei nu prea înțeleseseră scenariul. Sau, poate, nu știau să-l prezinte, habar n-am.

Pe scurt, pentru prestația mea, am primit următoarele note: vreo doi de „8”, vreo doi de „9”, mi-e teamă să spun că a fost și un „7” și, în rolul lui Cosmin Silistraru, un „10”.

După episodul ăsta, Horia, profesorul cu care mă și împrietenisem, s-a dat peste cap, a intervenit la decanat, s-a certat și-a dat cu pumnul în masă în stilu-i caracteristic ca să…. îmi dea media „10”.

Lucru imposibil pentru orice om care nu a lipsit de la orele de aritmetică unde s-au predat adunarea și împărțirea, în primele clase.

Adică: 4 plus 10 egal 14. 14 împărțit la 2 egal 7. Deci nu 10, cum vroia domnul profesor. Nici chiar un dascăl nu putea rescrie vechiul manual de aritmetică într-u asemenea hal!

Pînă la urmă, 14 împărțit la 2 a dat 9. Regulile fuseseră, măcar o dată, învinse, chiar dacă nu dăduseră rezulattul așteptat!

Lui Horia i-am povestit cum mi-a dat el mai multe note la acel examen practic abia peste ani.

Dacă n-ar fi avut atunci barba ce-l făcuse celebru, i-aș fi văzut gura căscată. Așa, a părut doar că mustăcește.

Așa am învățat că televiziunea se face, înainte de experiență, știință sau masterate, cu pasiune.

S-ar putea să îţi placă şi:

https://silistraru.wordpress.com/2013/06/09/lectii-de-televiziune-cum-a-inceput-totul/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s