La moartea unui prieten

Nu am prea multe de spus. Pe de o parte, pentru că îmi dau seama, poate pentru prima oară, de inutilitatea cuvintelor. Vorbe spuse prea tîrziu.

În același timp, încă nu m-am dezmeticit. Încă nu cred. Nici eu, nici prietenii mei.

Și în final, e moartea însăși: atît de rece, de… decisivă. Nu-mi dă nici o alternativă. Nici o șansă să mai spun ceea ce ar fi trebuit să spun. Acum un an, acum o lună, o săptămînă, ieri…

Mă aflu în fața acestei întîmplări care nu-mi oferă nici o portiță de scăpare, mă lupt cu acest sentiment de inutilitate, de incapacitate. Poate că ar trebui să mă opresc aici. Însă C. merită un ultim gest de frondă, o ultimă sfidare. Așa că voi scrie cîteva cuvinte pentru el. Mă voi lua puțin la harță cu moartea asta așa de nemiloasă.

 

Ne-am cunoscut într-un bar, cu ceva timp înainte de nunta prietenilor mei. L-au rugat atunci să le fie naș. A fost sincer impresionat de propunere. Apoi, la restaurant. El era naș. Eu, cavaler de onoare. Era aproape imposibil să nu ne placem. Pentru simplul motiv că prietenii mei nu și-ar fi ales nici nașii, nici cavalerii de onoare decît pornind de la sentimentele pe care le aveau și pentru unii, și pentru ceilalți.

Am ajuns primii la terasa unde urma să fie petrecerea. Aveam treburi de făcut, ca ajutoare ale mirilor. Nu voi intra în detalii organizatorice, voi încerca doar să-mi amintesc sentimentul acela pe care l-am avut privindu-l pe omul acela diferit. Excentric ca un star de cinema, hotărît ca un om de afaceri, cu o voce joasă de bariton și-un rîs molipsitor, de fumător înrăit.

Aceasta a fost prima impresie. Iar întîlnirile pe care le-am avut apoi, de-a lungul celor cîțiva ani, n-au făcut decît să mi-o confirme. Cornel era un om pe care ați fi vrut să îl cunoașteți.

 

M-am uitat acum la pozele dintr-un weekend prelungit la munte, dintr-o noapte de poker între prieteni. Nu mai știu cîte lucruri ne-am spus atunci și nici dacă au fost de ajuns. Ceea ce mă face să cred că n-au fost, totuși, în zadar, e bucuria pe care am simțit-o de fiecare dată cînd l-am sunat, în puținele ocazii cînd treceam prin Brașov. Și-a găsit timp să ne vedem, ba chiar insista, deși timpul ne presa.

Dar, repet, oare ne-am spus destule? Oare n-ar fi trebuit să profit mai mult de prietenia asta?

 

Puneți mîna pe telefon și sunați-l pe acel prieten cu care n-ați mai vorbit demult. Vorbiți cu el și spuneți-i orice. Luați-vă iubita sau iubitul sau soția sau soțul sau copiii în brațe și spuneți-le cît de mult îi iubiți. Fiecare clipă contează atunci cînd întîmplarea asta nemiloasă va trage linie. Și nu vă va oferi nici o variantă de-a o ocoli.

 

La moartea unui prieten, n-am prea multe de spus. O să-mi fie dor de tine, C.

 

“Cazul Fenechiu”. Un caz de incompetență.

Dincolo de problemele de imagine pe care și le creează singur guvernul, cu mîinile reunite ale premierului Ponta și ale colegului de alianță Antonescu, dincolo de susținerea pînă la capăt a unui ministru asupra căruia planează acuzații grave – o alegere discutabilă, desigur, dar măcar o decizie asumată – ceea ce îmi arată mie întîmplările de azi, după ce ÎCCJ a anunțat verdictul umilitor pentru un ministru în funcție, e că guvernul USL parcă se pregătește să guverneze, parcă o face în joacă. Guvernează la perete și se pune în tot felul de situații de probă, să vadă cum ar reacționa “dacă”.

Nu arată în nici un caz ca un cabinet care conduce țara de peste un an. În nici un caz.

De ce spun asta? Și nu voi cădea în clișeul “ce s-ar fi întîmplat dacă Fenechiu era ministru în Germania sau în altă țară din Vest”. Nu. Sîntem aici, cu ai noștri, obișnuiți cu ei, și-s convins că rigoarea germană ne-ar ucide rapid.

Ceea ce mă pune pe gînduri e lipsa de reacție. A guvernului, partidului și aliaților domnului Fenechiu. Reacție pe care cred că ar fi trebuit să o vedem imediat după demisia/ demiterea ministrului.

Una simplă: “în locul domnului ministru, căruia îi mulțumim foarte mult pentru activitatea sa, îl numim pe X.” Ca să nu existe vreun blocaj în Transporturile și așa gripate.

Nu de alta, dar experiența îmi spune că acest “cumul de funcții” și-o asumare excesivă de responsabilități nu duc la nici un rezultat bun. Doar dacă, nu cumva, ministerul Transporturilor e unul ușor de condus. Fără prea mare bătaie de cap, căci lucrurile merg strună acolo, sistemul e “ca uns”.

 

Altfel ar însemna că USL n-are oameni pregătiți pentru poziția asta. Ceea ce ar fi îngrozitor. Sau, mai rău, că nu înțelege ce înseamnă să conduci o țară.

 

 

 

 

 

Coabitarea. Ipoteza șocantă care va zgudui lumea!

La noi, la țară, sînt o mulțime de muște. N-am avut nici soția mea, nici eu bunici la țară, așa că nu am trăit pe propria piele adevărul absolut care se ascunde în această propoziție: „La țară sînt o mulțime de muște.”

Vara trecută ne-am petrecut-o cu 5 exemplare în casă. Au început prin a ne enerva la culme, noi făcîndu-le declarații războinice. Petru, băiatul nostru, ne privea cu speranță. Era, zic eu, evident pentru oricine ne călca pragul că între noi și muște nu era nici o chimie, că nu le suportăm și că nici ele nu păreau să ne suporte, altfel nu văd de ce ar fi fost atît de pisăloage. Simpatia pe care ne-o arătau toți cei care vedeau muștele tot mai grase și mai vesele era evidentă. Pentru că le era clar tuturor că vom face tot ce ne stătea în puteri să scăpăm de ele. Și că astfel le va fi mai bine și lor, cei care petreceau mai mult sau mai puțin timp în casa noastră.

Ceva, nu știu bine ce, s-a întîmplat vara trecută. Ori n-am ales noi aparatele potrivite („care omoară muștele instantaneu, cu efect de durată”, potrivit prospectelor), ori am ținut prea mult geamurile deschise, permițîndu-le colocatarelor noastre să ia cîte o gură de aer proaspăt, atunci cînd atmosfera era prea încărcată… Greu de spus. Cert e că zilele treceau, și-apoi săptămînile și-apoi lunile. Și-așa, într-un final, a trecut vara. Undeva, pe la sfîrșitul lui septembrie, muștele au dispărut. S-au retras, zic eu acum, obosite parcă de alergătura aceea complet neproductivă.

 

Anul ăsta am învățat ceva din experiența de anul trecut: că trebuie să luăm măsuri mai ferme, dacă nu vrem să creadă prietenii noștri că am ascunde, de fapt, în spatele declarațiilor războinice, o milă profundă pentru insectele enervante ori, mai grav, că am avea interese comune. Cum ar fi să-i enervăm pe cei care ne vizitează. Căci am uitat să vă spun, Petru a sfîrșit prin a se obișnui cu muștele, oricît de neplauzibilă părea varianta aceasta vara trecută.

Acum, am trecut din nou la atac.  Am început printr-un „duș toxic” în exterior. Adică în afara casei, să nu înțelegeți altceva. Cum ar veni, le-am tăiat legătura cu aerul de afară, l-am poluat. Apoi, am început să fim mai atenți la pastilele pe care le cumpărăm pentru interior. Încercăm să le schimbăm mai des decît termenul înscris pe pachet. Ne-am propus chiar, și am făcut declarații ferme în acest sens, să cumpărăm chiar și teribilele hîrtii de muște.

Deocamdată, am înregistrat doar o mică victorie: nu mai avem 5 muște ca nul trecut, în prezent sînt doar 3. O să-mi spuneți că n-am făcut mare lucru, dar credeți-mă că am depus eforturi mari. Avem chiar zile întregi cînd enervantele insecte par să dispară complet. Apoi revin.

Ceea ce mă face să cred că sîntem în fața unei descoperiri ce va zgudui lumea: fabricanții de aparate contra muștelor coabitează, pe ascuns, chiar cu insectele pe care ar trebui să le stîrpească!!!! Pe care au promis că le vor căsăpi! Vă dați seama? E îngrozitor, teribil, inimaginabil!

Și-atunci, vă întreb, dragi prieteni care ne treceți pragul, ce să mai facem? Pentru că sîntem abia la începutul verii, care se anunță lungă, iar pînă la iarnă, cînd vom putea face o nouă alegere pentru viitor, un nou plan de bătaie, mai e mult, mult de tot.