La moartea unui prieten

Nu am prea multe de spus. Pe de o parte, pentru că îmi dau seama, poate pentru prima oară, de inutilitatea cuvintelor. Vorbe spuse prea tîrziu.

În același timp, încă nu m-am dezmeticit. Încă nu cred. Nici eu, nici prietenii mei.

Și în final, e moartea însăși: atît de rece, de… decisivă. Nu-mi dă nici o alternativă. Nici o șansă să mai spun ceea ce ar fi trebuit să spun. Acum un an, acum o lună, o săptămînă, ieri…

Mă aflu în fața acestei întîmplări care nu-mi oferă nici o portiță de scăpare, mă lupt cu acest sentiment de inutilitate, de incapacitate. Poate că ar trebui să mă opresc aici. Însă C. merită un ultim gest de frondă, o ultimă sfidare. Așa că voi scrie cîteva cuvinte pentru el. Mă voi lua puțin la harță cu moartea asta așa de nemiloasă.

 

Ne-am cunoscut într-un bar, cu ceva timp înainte de nunta prietenilor mei. L-au rugat atunci să le fie naș. A fost sincer impresionat de propunere. Apoi, la restaurant. El era naș. Eu, cavaler de onoare. Era aproape imposibil să nu ne placem. Pentru simplul motiv că prietenii mei nu și-ar fi ales nici nașii, nici cavalerii de onoare decît pornind de la sentimentele pe care le aveau și pentru unii, și pentru ceilalți.

Am ajuns primii la terasa unde urma să fie petrecerea. Aveam treburi de făcut, ca ajutoare ale mirilor. Nu voi intra în detalii organizatorice, voi încerca doar să-mi amintesc sentimentul acela pe care l-am avut privindu-l pe omul acela diferit. Excentric ca un star de cinema, hotărît ca un om de afaceri, cu o voce joasă de bariton și-un rîs molipsitor, de fumător înrăit.

Aceasta a fost prima impresie. Iar întîlnirile pe care le-am avut apoi, de-a lungul celor cîțiva ani, n-au făcut decît să mi-o confirme. Cornel era un om pe care ați fi vrut să îl cunoașteți.

 

M-am uitat acum la pozele dintr-un weekend prelungit la munte, dintr-o noapte de poker între prieteni. Nu mai știu cîte lucruri ne-am spus atunci și nici dacă au fost de ajuns. Ceea ce mă face să cred că n-au fost, totuși, în zadar, e bucuria pe care am simțit-o de fiecare dată cînd l-am sunat, în puținele ocazii cînd treceam prin Brașov. Și-a găsit timp să ne vedem, ba chiar insista, deși timpul ne presa.

Dar, repet, oare ne-am spus destule? Oare n-ar fi trebuit să profit mai mult de prietenia asta?

 

Puneți mîna pe telefon și sunați-l pe acel prieten cu care n-ați mai vorbit demult. Vorbiți cu el și spuneți-i orice. Luați-vă iubita sau iubitul sau soția sau soțul sau copiii în brațe și spuneți-le cît de mult îi iubiți. Fiecare clipă contează atunci cînd întîmplarea asta nemiloasă va trage linie. Și nu vă va oferi nici o variantă de-a o ocoli.

 

La moartea unui prieten, n-am prea multe de spus. O să-mi fie dor de tine, C.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s