Amicul meu, peștele

Am o cunoștință, e pește. Adică are grijă de curve. Lucrează „în apropierea legii și a moralei” zice el.

„Cum adică?”, îl întreb eu pe bărbatul degajat, bine îmbrăcat, care stă la masă în fața mea, zîmbind. Un tip jovial, parcă tocmai și-a terminat programul la firma de advertising pe care o deține cu un prieten și a ieșit în oraș, să se relaxeze.

„Adică… prostituția nu e legală în România, nu? Nu. Dar tocmai tu mi-ai spus că vezi, în fiecare zi cînd mergi la redacție, cel puțin două fete care se prostituează, care stau pe DN și așteaptă clienți, corect?” (Are un tic verbal amicul ăsta al meu, spune „corect” foarte des.) „Corect! Fete frumoase. Mașinile opresc în jurul lor și poți să-ți imaginezi care sînt discuțiile cu șoferii. Dacă nu, ți le spun eu: de la cei mai rușinoși care întreabă „cît costă” și atît la cei mai obraznici, care vor să se dea mari și întreabă „cît vrei să te f.., pe tine și pe prietena aia a ta, de peste drum?” Deci, să nu mă lungesc, clienți sînt destui, nici n-ai idee cîți! Acuma eu te întreb: crezi că-s credincioși bărbații ăștia? Că se duc la biserică măcar de Paște? Sînt, că sîntem și noi oameni informați, citim știrile – am văzut eu un sondaj în care peste 90 la sută dintre români se declară credincioși. Deci, vezi? Sîntem în apropierea moralei, ca și clienții noștri. Corect?”

„Și cu legalitatea cum stăm?” zic eu, pregătindu-mi terenul pentru lovitura finală.

„Păi îți spuneam, ce facem noi nu e legal. Însă nu ne închide nimeni dacă o facem deștept, fără să facem valuri. Ai văzut, mai vin polițiștii la fete, le bagă în dubă, voi dați știri  că e cerere și fac rating și gata, a doua zi s-au întors. Dacă aș face eu scandal, crezi că ar servi, crezi că aș mai fi aici, acum? Corect? Plus că ai văzut și tu polițiști care se opresc pe stradă, lîngă fete.. tu ce zici că se întîmplă apoi?”

„Bun. Înțeleg ce spui, chiar dacă nu sînt neapărat de acord. Spune-mi, ai copii?”

„Am o fetiță, are 12 ani” îmi spune amicul mîndru și îmi vîră sub nas cîteva poze din telefonul mobil cu o puștoaică blondă, frumușică.

„Ce te-ai face tu dacă într-o zi fata ta ar dispărea de acasă? Și dacă ai afla, peste un timp, că se folosește cineva de ea și o pune să se prostitueze?” îl întreb eu, privindu-l rece în ochi.

„Uite cum stă treaba: o țin pe fetița mea departe de asta, înțelegi? Merge la școala americană, îi plătesc profesori buni, scumpi. Cînd o să se facă mare o să meargă la facultate, în străinătate.”

„Și totuși, dacă s-ar întîmpla?”

„Știi ceva? Nu o să se întîmple așa ceva! Ia zi-mi, tu ai fost vreodată la curve? Ai fost, vezi? Și-atunci, de ce mă judeci pe mine?”

Unul după altul, argumentele mele cădeau. Omul părea să creadă sincer ce îmi spunea. Și, cu siguranță, era absolut convins că fata lui nu va avea de-a face cu nici o mizerie, fie ea ilegală sau imorală.

Așa că am încheiat discuția și am trecut la fotbal. Aici, măcar, am fost amîndoi de acord. În perfectă legalitate.

 

PS. Poate că, de fapt, n-am fost niciodată la curve, doar am inventat.

Poate că am un amic care e pește dar nu știu eu, poate că nu am nici o cunoștință așa.

Sau, cine știe, poate doar am inventat personajul ca să citiți voi acest text și să îmi faceți trafic pe blog.

Asta nu mă face cu nimic deosebit de cei care s-ar folosi de imaginea unui, să zicem, rege inventat. Ca să atragă publicul.

Corect?

Hidoasa față a sărăciei

Înainte de ’89, televiziunea comunistă ne prezenta, constant, imaginile capitalismului: oameni săraci, fără case, fără locuri de muncă, fără demnitate. Am învățat în cei aproape 24 de ani de la căderea regimului Ceaușescu că lucrurile nu stau chiar așa. Dar am mai învățat ceva.

Sărăcia are aceeași față, fie că-i în Paris sau în “Micul Paris”. Rece, urîtă, hidoasă.

2 imagini sînt din Paris, 2 de la București. Vedeți vreo diferență?

saracie copy paris paris2 bucuresti

Minunata țară a superofertelor

Avem superoferte la vacanțe de vis pe insule exotice, avem superoferte la mașini scumpe, superoferte la restaurante, hoteluri, apartamente sau piscine, mașini de spălat sau limuzine, haine scumpe, bijuterii și miere de albine, la creme, geluri, șampoane ori produse canine.

Avem superoferte la orice superprodus vreți.

Chiar și viața dumneavoastră e la superofertă.

Iar dacă nu, dacă nu e de ajuns, avem superoferte și pentru dincolo de viață.

Pentru că sîntem, nu-i așa, în țara lui 1 + 1. E ca într-o poveste, doar că nu “a fost odată ca niciodată”, ci este. Acum, doar acum.

 

tamiie copy

Trăiești un an, îmbătrînești doi.

Premierul-șofer de taxi

Aceasta nu e o glumă. Cel puțin titlul nu e. Se întîmplă în Norvegia, unde premierul Jens Stoltenberg, după o întrunire a Consiliului Coroanei, s-a îmbrăcat în șofer de taxi și a pornit pe străzile capitalei. Într-o vineri după-amiaza.

“În taxiuri, oamenii spun cu adevărat ce cred”, și-a motivat Stoltenberg gestul. Iar premierul, aflat în plină campanie electorală după două mandate consecutive, e în căutare de voturi pentru Partidul Laburist pe care îl reprezintă.

Întreaga aventură a premierului transformat în șofer de taxi a fost filmată cu camere ascunse, filmul rezultat arătînd ca un popular gag de televiziune. Pasagerii îi spun șoferului că seamănă cu primul-ministru – care a ales să nu se mascheze – iar surpriza lor cînd își dau seama că șoferul lor este chiar Jens Stoltenberg e autentică.

Desigur, au fost și voci care au spus că premierul trebuia să îi asculte pe oameni în ultimii 8 ani. Însă sînt doar semnele unei democrații adevărate, în care oricine își poate spune, fără teamă, punctul de vedere.

Pentru că, judecînd la rece, cifrele economice îi contrazic: Norvegia are, potrivit CIA World Factbook, cel de-al patrulea PIB din lume (în 2010), un “șomaj cvasi-inexistent”, după cum îl califică experții, de 3,6%. Rezultate care au determinat, recent, autoritățile suedeze să creeze un program prin care tinerii șomeri suedezi erau încurajați să își găsească un loc de muncă la Oslo. “Încurajați”, adică autoritățile dintr-o localitate suedeză, împreună cu Oficiul Național pentru ocuparea forței de muncă le plătea biletul, o lună de cazare și le oferea consultanță pentru a-și găsi de lucru.

Nu vreau să fac aici o comparație între potențialul economic al Norvegiei și României, între resurse sau istorie. Ceea ce m-a atras la știrea că premierul s-a pus în pielea omului simplu ca să “ia pulsul” străzii e mentalitatea. Aceeași care l-a făcut pe Stoltenberg să recunoască, ușor amuzat, atunci cînd a fost criticat de “clienții” săi că i se oprește taxiul prea des, că în ultimii 8 ani nu a condus mașina. Deci, și-a cam pierdut antrenamentul pe bancheta din spate a mașinii oficiale. Același premier care merge, totuși, și cu bicicleta la serviciu (cum fac foarte mulți concetățeni deai lui).

Acum, vi-l imaginați pe premierul nostru făcînd asta, chiar și în campanie electorală? Răspunsul e simplu. Întrebat la începutul mandatului său dacă va fi văzut pe bicicletă, Victor Ponta a răspuns: “Vreți să-mi rup iar un deget sau altceva?”. Deci nu…

Despre președinte, care își plătește vizitele semi-oficiale cu iz electoral din bani publici, nici nu mai vorbesc.

Dar ar putea face, totuși, cîteva lucruri care nu le-ar pune integritatea corporală atît de prețioasă în pericol. Iată:

–       să meargă la vulcanizare cu mașina și să ceară bon fiscal.

–       Să își cumpere covrigi de la “Covrigul uriaș” și să ceară bon fiscal.

–       Să intre într-un magazin de la peiferia Bucureștiului și să-i întrebe pe vînzători de ștampilă.

Și “provocările” ar putea continua. Așa, politicienii noștri ar afla multe. Cine știe, poate ar și schimba ceva.

PS. Pentru cei care nu știu, șeful statului este, în Norvegia, regele.

Filmulețul cu premierul-șofer de taxi îl puteți vedea aici: http://www.youtube.com/watch?v=0ONrD6ip_s0.

A fost preluat de toate marile televiziuni și ziare ale lumii.

Later edit: Nici un client al premierului nu a trebuit să plătească cursa. Stoltenberg nu are licență de taximetrist.

Lecții de televiziune. Cum să omori visele unui jurnalist.

Povestește un jurnalist, care a trăit cel puțin ultimii 10 ani în presă, despre motivele care l-au făcut să renunțe la „presa full-time”. În traducerea mea liberă, „care l-au făcut să renuțe la un stil de viață pe care-l iubea la nebunie.” Folosește, pe contul său de Facebook, cuvinte dure, care ascund în spatele lor dezamăgirea omului care pune atît de mult suflet în meseria asta, încît, la un moment dat, renunță la cei mai apropiați, ori, mai grav, renunță la el. Cel puțin asta am înțeles eu că se ascunde în spatele unor propoziții ca „experiență traumatică” și „decăderea liberă a unui ziar” care i-a „frînt spinarea.”

Am și eu cîteva povești.

La începutul lui 2012, după un șir de ezitări, de întîlniri ce trebuia să fie dar nu mai aveau loc, de mici sau mari crize de personalitate, am reacționat puțin cam „exagerat” ca să mai conteze cei 16 ani munciți în Antenă. Aș minți dacă aș spune că nu mai aștept, încă, acel telefon care să-mi ceară o explicație, măcar de dragul despărțirii cu zîmbetul pe buze. Însă viața trebuie să meargă înainte, orice ar fi.

Plecarea mea din televiziunea de care eram, practic, dependent, a coincis cu o ofertă. Tentantă, credeam eu, și o mai cred și acum. Reorganizarea unei televiziuni ce pornise complet greșit, fără pic de viziune și cu o serie de „mamuți” adunați de prin eșaloanele 3 ale unor instituții neperformante, transformați, peste noapte, în vedete. Se numea Giga TV.

Descopeream, astfel, că un contract poate însemna și altceva decît să îți primești salariul la timp. Că o mașină ori un calculator ori un abonament nelimitat la telefon sînt lucruri naturale.

Desigur, pînă la un punct. În cazul meu, punctul ăsta a venit rapid, după vreo două luni. Cînd patronul, vestit pentru porecla lui cu trimitere directă la loviturile de la 11 metri din fotbal, a decis să-l schimbe pe proaspătul instalat director general, singurul care avea cel puțin un plan clar pe termen mediu legat de televiziunea aceea.

Semnalul odată tras, „vedetele”, unele dintre ele demise de șeful care tocmai pleca, s-au înființat la prima ședință cu noul director de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, de parcă televiziunea aceea era a lor de cînd lumea și le fusese subtilizată, desigur abuziv, pentru o scurtă perioadă. O primă ședință secretă, ca un conclav în care se discutau cele mai fierbinți și ascunse subiecte privind soarta omenirii. De fapt, o „mică și mizerabilă  lovitură de palat”, pe care noul director n-a mirosit-o.

Rezultatul, după vreo 3 zile de discuții de acestea: „suspendarea Știrilor” pe un termen nedefinit, prima decizie anunțată în fața tuturor angajaților și, în plus, primul contact al lor cu „noua conducere”.

După această decizie, am avut, în fine, onoarea să discut cu noul director. Un fost coleg din Antenă, cu care muncisem ani în șir. M-a sfătuit să stau acasă cîteva zile, poate 2 săptămîni, timp în care va aranja cu patronul să ne despărțim în mod amiabil. Ceea ce, în cazul meu, presupunea plata mai multor salarii, incluzînd banii pentru lunile deja muncite. Că așa era contractul.

Ioana, soția mea, tocmai născuse. Deci stătea acasă. Iar televiziunea pentru care lucra nu îi dădea nici un ban în această perioadă pe care șefa ei o considera, probabil, „de huzur”. Chestie de politică de personal, care la B1 se făcea cu furca.

A trecut mai bine de un an de atunci. Și o suită de întîlniri cu un avocat, care mie, pentru că treceam pentru prima oară prin așa ceva, mi s-au părut traumatizante.

A trecut un an și mai bine de atunci și încă nu am văzut nici un ban de la instituția pentru care am muncit.

După pe perioadă de pauză, pe care tot conform contractului trebuia să o iau ca să nu fiu în culpă, să nu-mi vînd ideile concurenței, am primit altă ofertă: o televiziune care își schimba imaginea și care vroia să devină de știri. TMC.

„Vom construi, în jurul tău, redacția de știri! Ai tot sprijinul nostru! Avem nevoie de tine!” – îmi spune patronul. Despre care nu auzisem decît că era un tip deștept, fost apropiat al lui SOV.

„Te rugăm, doar, să aștepți pînă în septembrie, cînd vom anunța toate schimbările.” Pînă la urmă, o decizie firească, cele 2 luni îmi ofereau posibilitatea să îi cunosc pe colegi, să învăț sistemul și să observ scăpările acestuia.

Au trecut și cele 2 luni. Totul s-a schimbat. A venit Mihai Tatulici, cu un proiect nou. Probabil, mult mai scump, dar ce știu eu cum se face televiziunea adevărată, în slujba poporului…

Au urmat cîteva luni de ping-pong, în care relația mea cu MT a evoluat de la salutări din priviri pe holurile lungi ale redacției, la „vreau să fii producătorul general al diviziei de Știri”, trecînd prin „te rog să ne întîlnim  joi” și „stabilește tu o întîlnire, cînd îți convine”, întîlniri uitate sau ratate ce-au culminat cu un telefon pe care mi-l amintesc de parcă ar fi fost în această dimineață: „Alo? Domnule, propunerea pe care ți-am făcut-o acum ceva timp, cea cu producătorul general, s-a reactivat…” Am știut, chiar în clipa aceea, că va trebui să plec din nou.

Patronul televiziunii îmi datorează, și acum, după mai bine de jumătate de an, bani. „Money”, adică, ca să vorbesc mai pe înțelesul lui.

Mă întîlnesc din cînd în cînd cu el la magazinul de la intrarea în sat. Ultima oară s-a prefăcut că nu mă vede, deși m-am pus, ostentativ, fix în spatele lui la coada de la casă. A evitat să privească în spatele lui.

Data viitoare cînd se va întîmpla așa, îi voi spune casierei să ia și cumpărăturile mele pe cheltuiala domnului.

Așa, în contul trecutului ce ne leagă.

Cineva spunea, pe vremea cînd televiziunea se făcea cu mulți bani și cu la fel de mulți oameni, „să gîndesc mare” (sună prost în românește „think big”).

Nu știu ce ar spune acum.

altele asemenea:

https://silistraru.wordpress.com/2013/06/12/lectii-de-televiziune-testamentul-unor-jurnalisti/

https://silistraru.wordpress.com/2013/06/10/lectii-de-televiziune-de-la-polutie-la-eclipsa-totala-de-soare/