Zbor rupt

O amintire din copilărie: mă întindeam în patul bunicilor de la Baia Mare și-apoi, pe la ora cînd ei credeau că dorm dus, mă ridicam ușurel cu pat cu tot, încercînd să nu fac nici un zgomot. Nu mai știu cum făceam să traversez coridorul lung fără să lovesc patul masiv de canaturile ușilor sau de pereți, cert e că ieșeam pe scările blocului de 4 etaje. Bunicii stăteau la al doilea nivel, iar între etaje erau geamuri mari. Mă strecuram pe unul dintre ele, cu pat cu tot, din nou într-o liniște deplină și începeam să plutesc pe deasupra străzii din spatele imobilului cufundat într-o liniște deplină. Apoi, de-a lungul aleii, pînă departe.

Mă întorceam și treceam peste tufele mari de trandafiri, peste iarba cresută printre plopii și castanii imenși. Erau și stejari, dar nu prea știam să îi deosebesc de restul copacilor.

Făceam asta doar așa, ca să mă plimb înainte de culcare. În timpul zilei, cînd ieșeam la joacă, îmi plăcea la nebunie să fac, din cînd în cînd, altceva. Blocul bunicilor era între două străzi: cea pe care o exploram noaptea, cu patul meu zburător despre care nu știa  și nu trebuia să afle nimeni și, în față, de un mare bulevard, cu trotuare largi și multe spații verzi, pline de aceleași tufe imense de trandafiri roz pe care le găseam și în parcul din spatele blocului. Bulevardul București, așa se chema. Și cred că așa îi spune și acum.

În mod normal n-aveam ce să caut acolo. Nu era un loc pentru copii. Lume multă, vînzoleală, oameni mari „cu treabă” la magazinele goale și, mai ales, la florăria din colț, singura cu rafturi pline, îmbrăcate în plastic, cu un miros înțepător de pin și flori și apă stătută. Era clar, un copil se putea pierde ușor în învălmășeala aceea.

Dar eu îmi permiteam, totuși, să mai încalc regulile pe care mi le impuseseră bunicii. Ajungeam pe trotuarul larg, mă opream în mijlocul lui, priveam puțin în sus, spre oamenii mari care mă ocoleau aproape fără să mă vadă și apoi începeam să alerg. Alergam printre ei, tot mai repede, tot mai repede, știu și acum vîjîitul de atunci, aerul care căpăta o greutate pe care nu o avea de obicei.

Săream și așa începeam să plutesc, îndelung, pe deasupra trandafirilor, a trotuarului, a oamenilor mari care priveau, mirați, în sus, spre mine. Care deveneau, brusc, conștienți de prezența mea, de zborul acela neverosimil.

Nu mai știu nici cînd, nici de ce am încetat cele două experimente care îmi plăceau așa de mult. Poate cînd au murit bunicii, poate cînd am mai crescut și-am început să fiu mult prea ocupat cu poveștile pe care mi le imaginam despre veșnicile confruntări între indienii buni și cowboy – aceștia din urmă, în general, niște măgari.

Cert e că am tot rărit zborurile de seară și plutirile ocazionale pe deasupra lumii. Pînă într-o zi cînd am renunțat complet la ele. Pînă într-o altă zi cînd am uitat de ele. Am uitat, mai ales, de abilitatea asta pe care o aveam și pe care n-o mai văzusem la nimeni. Ori, cine știe, pe care o ascundeau toți la fel de bine ca mine.

Am uitat că pot să zbor, însă imaginile acelea din copilăria mea timpurie m-au urmat toată viața, ca un album de fotografii pe care îl porți cu tine peste tot, într-o cutie de carton pe care uiți să o mai deschizi, pe care se pune praful, dar în care știi că se află ceva important. Un grăunte.

O sămînță minusculă pe care aproape că am pierdut-o zilele astea. Pe care niște oameni mari au vrut să mi-o fure, cu forța. Dar le-a ieșit exact pe dos! Pentru că vrînd să ajungă la sămînța aceea magică, au scormonit, dureros, în cele mai ascunse cotloane ale sufletului meu. Și prin acest proces invaziv au spart tocmai acele ziduri care nu-i dădeau voie grăuntelui să crească.

Oameni mari, v-ați folosit de mine, de tot ce sînt și nu v-a ajuns! Ați vrut să îmi furați, nesătuilor, chiar și ultimul strop de viață: ați vrut să îmi furați visul!

Ei bine, oameni mari, ascultați aici: de data asta n-o să vă iasă! Ridicați-vă privirile hapsîne spre cer, să-mi priviți zborul! S-ar putea să pricepeți, în sfîrșit, ceva.

a_c_iul_2012

Penibilă situație…

Băsescu spune despre Antonescu și Ponta că sînt “doi bebeluși din punct de vedere al întelegerii funcționării instituțiilor unui stat democratic.”

Apoi “Nu pot sta în remorca unui mitoman cum e Victor Ponta și să fim amîndoi etichetați la fel.”

În același timp, Antonescu, la o emisiune la Antena 3: “Pun declarațiile (lui Băsescu) pe seama unei îmbătrîniri accelerate.”

Și tot el: “păi tocmai l-ați făcut clovn pe Ponta, denumind acest pact un circ” – îi spune Dana Grecu.  “Dom’le, în măsura în care vorbim despre pact, da!”

Și, în fine, nu neapărat în ordine cronologică, Ponta: “Băsescu nu a denunțat pactul deoarece i-a murit curajul! Este ca și cucul care iese la 18.30.”

În acest timp, ministrul muncii Mariana Câmpeanu… muncește, ce altceva credeați: Vrem mărirea alocațiilor pentru copii în funcție de venituri, Constituția nu ne lasă.

Oameni buni, opriți-vă! Ține deja de obraz.

Uite, dacă plecați toți acasă vă promit că vă construiesc eu un loc de joacă în care să vă păstrați funcțiile!

 

 

 

 

 

Guvernul a pornit-o pe calea cea bună! Urmează dovada.

N-aș vrea să creadă cineva că vreau să critic actualul guvern cu orice preț. Sau că, cine știe, m-o fi pus vreun șef ori chiar patronul să le caut guvernanților nod în papură, avînd în vedere actualul conflict cu Realitatea. De aceea, iată, îi voi lăuda. Pe el, pe guvern.  O excelentă inițiativă a cabinetului este să afișeze, zilnic, agenda premierului. Adică ceea ce face dumnealui zi de zi. Dpdv oficial, căci nu mă aștept să fie trecute și pauzele de masă, normal.

Urmează cîteva exemple, luate cu copy-paste de pe site. Am spus copy-paste? Scuze.

„10.00-11.30 Primul-ministru Victor Ponta si Primul-ministru Jean-Marc Ayrault vizitează Centrul Tehnic Titu Dacia-Renault (oraş Titu, Jud. Dâmboviţa)
NOTA: Presa va avea acces pe toata durata desfăşurării evenimentului.
Ora 13:00 – Primul-ministru Victor Ponta va participa la ceremonia de operaţionalizare a unui nou avion medical SMURD. Evenimentul va avea loc pe aeroportul Băneasa (punct acces nr. 1 – intrarea în aeroport dinspre Şcoala Superioară de Aviaţie Civilă).
Nota: Presa are acces pe toata durata desfăşurării evenimentului.

17.00 Primul-ministru Victor Ponta si Primul-ministru Jean-Marc Ayrault participă la recepţia organizată la sediul Ambasadei Franceze (str. Biserica Amzei nr. 13-15) cu ocazia Zilei Naţionale a Republicii Franceze.
NOTA: Presa va avea acces pe toata durata desfăşurării evenimentului.

Data: 12.07.2013”

 

 

“Ora 13:00 Primul-ministru Victor Ponta va prelua mandatul interimar de Ministru al Transporturilor.
Evenimentul va avea loc la sediul Ministerului Transporturilor (Bulevardul Dinicu Golescu nr. 38).
Ora 17:00  Primul-ministru Victor Ponta se întâlneşte la Palatul Victoria cu Christine Lagarde, director general al Fondului Monetar Internaţional.

Data: 15.07.2013”

 

“Ora 12:00 Şedinţa săptămânală de Guvern la Palatul Victoria.
Notă: Vor fi oportunităţi de imagine la începutul întâlnirii.
 

Data: 16.07.2013”

 

“Ora 10:30 Primul-ministru Victor Ponta participă la evenimentul de lansare a versiunii în limba română a ediției a XI-a a Cartei Albe a IMM-urilor din România. Evenimentul va avea loc la Hotelul Intercontinental, Sala Rondă.

 

Ora 22:00 – Primul-ministru Victor Ponta este invitatul emisiunii „Imparțial”, moderată de Luca Niculescu, la postul de televiziune Digi 24.
 

Data: 18.07.2013”

 

Repet, o inițiativă cu adevărat excelentă, care probează, a cîta oară, drumul hotărît pe care a pornit guvernul nostru: cel al transparenței, al deschiderii către cetățenii acestei țări.

O transparență asumată… cu orice risc. Pentru că eu înțeleg încă un lucru de aici.

Fără să mă întorc prea mult în timp, iată ce observ: între 20 și 24 iulie, premierul n-a avut nimic în agendă. Fie, era vară, soare, nici eu n-aveam chef să muncesc. Între 24 și 28 iulie nimic, de pe 31 iulie pînă pe 13 august concediu (bănuiesc, nu e în agendă nimic trecut), de pe 15 pe 18 august nimic, din 22 pînă pe 26 august iar nimic. De pe 6 septembrie încă 5 zile fără nimic în agendă, de pe 12 pe 16 și de pe 19 pe 23 la fel.

Acum, trebuie să trag concluziile: prima la care mă gîndesc, avînd în vedere tonul în care am început, e că explicația pentru aceste aparente goluri din agendă e următoarea: în acele zile premierul se duce la birou așa cum o facem toți. Se întîlnește cu colegii, mai povestesc ce li s-a întîmplat în weekend sau în vacanță, îi mai ceartă puțin pentru audiențe (mă rog, așa e la noi), mai scrie sau se documentează sau aprobă niște acte și ordonanțe și, în final, se retrage spre casă/ case.

Ar mai fi o variantă: că, de fapt, primul-ministru are mult mai multe treburi oficiale pe cap, doar că acei consilieri care se ocupă de comunicare uită să le treacă în agendă. Sau poate că-s neprevăzute, cine poate ști. Sau poate că nu e destul spațiu pe serverele guvernului. Ori o fi picat siteul în ultimele luni.

La ultima variantă nici nu vreau să mă gîndesc. Ar fi urît din partea mea. Și mi-aș strica singur buna-dispoziție cu care am început acest nefericit de text.

O să mă retrag acum să mă cert puțin. Nu e nevoie să o facă nimeni altcineva.

Și acum eu ce să fac, domnule Victor Ponta?

Președintele Băsescu a ieșit azi, la o oră cînd audiența televiziunilor începe să fiarbă și a punctat. Deși nu-mi place expresia, a făcut-o “ca un animal politic.” Iată o parte din declarație:

 

“Articolul 81 alineatul 3 e discriminatoriu categoric, vizează proceduri strict pentru audiovizual.
Citez din Constituție, art 16 alineatul 1: Cetățenii sunt egali în fața legii, fără privilegii și discriminări.
In aceste televiziuni lucrează cetățeni.
Intreruperea emisiei imediat ce se declanșează insolvența, înainte de validarea planului de reorganizare nu face decît să aducă structurile din audio-vizual în situația de faliment în mod direct.
Aceste întreprinderi private trăiesc din publicitate în primul rînd.
Faptul că televiziunilor și radiourilor li se aplică un regim discriminatoriu, mă îndreptățește să spun că, spre deosebire de Năstase, care plătea presa, Ponta e la fel de hotărît să pună sub control presa, dar o face mult mai cinic și brutal.
Nu are nicio explicatie de ce aplică un regim discriminatoriu televiziunilor.” (Traian Băsescu, președintele României)

 

Dincolo de posibila ipocrizie ascunsă în spatele acestei declarații (controalele dure de pe vremea guvernului Boc pe care ANAF le făcea la Realitatea Media, împletite cu atacurile vehemente ale președintelui la adresa “mogulului” Vîntu din acea perioadă), Traian Băsescu a punctat din nou. Fără drept de apel. Cu citate din Constituție și recunoscînd că nu a avut cea mai bună relație cu “televiziunile”. Cu toate acestea, le apără.

Apără Realitatea TV, spunînd însă că adevărata țintă a Codului Insolvenței e TVR. Care TVR, avînd datorii enorme, ar putea intra oricînd în insolvență. Și cum în insolvență e nevoie de o infuzie de capital, banii ar veni de la veșnicul Voiculescu sau mai noul mogul Ghiță.

Și uite așa ar dispărea ditamai televiziunea publică, urmeză să presupunem noi.

Desigur, teoria președintelui urmează să fie probată sau nu de ceea ce se va întîmpla în viitorul apropiat. Ceea ce se va întîmpla cu Realitatea TV vom vedea, de asemenea, foarte curînd. Însă un lucru, cel puțin, e cert: bîlbîielile actualei puteri, fie că înseamnă lipsă de reacție în subiecte de interes național, fie că arată schimbări radicale de opinie față de perioada în care făcea opoziție – toate acestea nu fac decît să scadă credibilitatea USL. Tot mai mulți oameni care i-au votat și care, mai ales, le-au acordat întreaga încredere, încep să regrete alegerea pe care au făcut-o.

Iar rezultatul și mai dur pentru actuala putere e faptul că îi oferă, pe tavă și parcă într-un mod atent programat, șansa actualului președinte să revină în forță. Și să puncteze, zi de zi, zdruncinînd, încet, încrederea celor mai hotărîți susținători ai USL.

 

Și-acum, revin cu întrebarea: eu ce să fac, domnule Ponta?

 

 

Lucruri mărunte pe care guvernul le uită. De fiecare dată, oricare ar fi acesta.

Din 1990 încoace, am trăit de deja prea multe ori euforia de dinainte și mai ales de imediat după alegeri. Politicienii promit – orice, dar promit – ceea ce se rezumă în cuvintele “o viață mai bună”, cu varianta “pentru români”, în funcție de cît de populist e mesajul politicianului respectiv. Sau de cît de bine trăiește alegătorul.

I-am auzit toți, fie că urmărim sau nu știrile. Mesajul lor se insinuează peste tot, precum se scurg zoaiele dintr-o pungă găurită de gunoi. Sau dintr-o sacoșă electorală, din nou în funcție de cît de bine trăiește alegătorul.

Și tot de fiecare dată, imediat după alegeri se așterne un fel de liniște împăciuitoare: să-i lăsăm dom’le, să lucreze! Și uite așa, România întreagă pare să intre în vacanță, Critica își strînge catrafusele îmbîcsite și se duce la băi, lăsînd loc Speranței, fie aceasta și oarbă. Apoi, vorba reclamei: “And now we wait!”

Politicienii își încep lungile plimbări pe la televiziuni (unii dintre ei, sărmanii, sînt adesea puși în situația să iasă cu cîteva minute mai devreme dintr-un studio de televiziune, ca să ajungă, chiar și cu cîteva minute întîrziere, într-unul de la concurență. Dar, fie, ce nu faci să-ți prezinți mesajul?

Ei bine, atunci, la începuturi, politicienii știu. Nu glumesc, ei chiar cunosc problemele alegătorilor. Și, probabil din inerție, continuă să facă promisiuni. Că vor face, că vor schimba, că vor fixa. Pînă într-o dimineață cînd, treziți cu greu din somnul scurt pe care abia îl permite munca asta continuă, își dau seama că acum sînt la putere. Sau că au măcar un loc în Parlament. Și că în următorii cîțiva ani nu mai trebuie să promită nimic.

Așa se face că problemele rămîn aceleași, ba chiar se agravează de la an la an. Așa se întîmplă și cu actualul guvern. A promis, a cîștigat, a mai promis puțin și-a uitat.

Sau, cine știe, o fi pierdut hîrtiile pe care își notase problemele. Dacă e așa, iată-le aici, cu singura precizare că nu sînt toate. Mi-am pierdut și eu o parte din hîrtii.

Potrivit edu.ro, rezultatele finale la a doua sesiune de BAC din 2013 arată că procentul cel mai ridicat de promovabilitate a fost în Arad: 35,9%! În Ilfov, adică la doi pași de București, cifra e sub 10%, iar în Capitală procentul e de 15,5.

Un recent sondaj INSCOP Research arată că 63% dintre români au dat șpagă personalului medical. Adică unul din doi români dau șpagă la medic. Adică… hai să zicem 9 milioane de oameni. Iar medicii au primit șpaga.

Alt studiu. De data asta al Oficiului European de Luptă Antifraudă. Zice așa: “în România, în cazul licitațiilor pe bani europeni, în unul din trei cazuri se dă mită. Probabilitatea ca o licitație pe fonduri europene să fie fraudată e între 28 și 35%.” Și încă puțin: “În România, 56% din bugetele proiectelor din fonduri UE sînt pierdute din cauza fraudelor, incompetenței sau pentru că proiectele nu mai sînt eficiente.”

Alt studiu, alte date arhicunoscute despre birocrația sufocantă din țara noastră. În cazul companiilor, România cere cele mai multe plăți din Uniunea Europeană, 113. În medie, în UE se fac 17 plăți pe an. Suedia e campioană absolută, cu doar 2 (două) plăți pe an. Dar Suedia e pe Marte și folosește tehnologie extraterestră de ultimă generație, vă spun eu c-am fost acolo în ’95!

Nu pretind că lista de mai sus are cele mai exacte date. Este, pînă la urmă, rezultatul unei singure ore de documentare, fără prea mare bătaie de cap. Dar sînt convins că guvernul are toate datele, exacte.

Iar ceea ce am înșirat mai sus prezintă, de fapt, o stare. Cea în care se află România de peste două decenii.

Pe care guvernul cu politicienii lui au promis, nu demult, să o schimbe. În bine.

PS. Să nu creadă cumva cineva că nu consider importantă plata taxa și impozitelor! Din contră! Dar parcă aș vrea să văd că-mi oferă statul ceva în contul celor plătite deja.

Lecții de televiziune. Scrisoare către premier

 

 

“Mă lupt inclusiv pentru dumneavostră care lucraţi la Realitatea TV să aveţi plătite taxele de şomaj şi de pensie.”

Victor Ponta, 4 octombrie 2013, într-o vineri

 

Dragă domnule prim-ministru,

Înainte de toate, vreau să vă mulțumesc sincer, în calitatea mea de cetățean, pentru grija apoape paternă pe care mi-o arătați mie, soției mele și implicit copiilor noștri. Sînt convins că avem cu toții nevoie de astfel de poziții clare, ferme, ca să renunțăm la ideea aproape nebunească de a pleca din România la cei 41 de ani pe care îi vom împlini peste două săptămîni.

Dar, pentru că tot dumneavoastră ați declarat, într-o altă vineri, cu ocazia “Zilei Mondiale a Libertății Presei” că:

 “Rolul mass media în societatea democratică de azi este unul central, dacă nu chiar vital. Tocmai de aceea (…) doresc să-i asigur pe jurnaliștii de pretutindeni ca au și vor avea în Guvernul României un sprijin ferm în ceea ce privește garantarea dreptului la liberă exprimare, în virtutea valorilor democratice pe care le susținem și apărăm. Țin să îmi exprim respectul și admirația față de toți jurnaliștii și angajații media care, nu de puține ori, se confruntă cu riscuri majore pentru a asigura buna informare a publicului larg. De asemenea, doresc să reafirm angajamentul Guvernului privind creșterea gradului de transparență în administrația publică. Este o misiune importantă pe care ne-am asumat-o, și, așa cum am început deja, eforturile în direcția unei mai mari deschideri vor continua și în viitor” (Victor Ponta pe pagina sa de Facebook, 3 mai 2013, într-o altă vineri), deci pentru că ați spus lucrul acesta, voi profita de promisiunea pe care ați făcut-o și voi apela la sprijinul dumneavoastră, fiind convins că nu vă veți supăra pe mine.

Se împlinesc acum 20 de ani de cînd lucrez în presă. Am terminat facultatea de profil la stat. În toți anii ăștia nu am făcut nimic altceva, deci nu știu să fac nimic altceva. Cu toate astea nu mă consider “jurnalist”, dar asta nu ține decît de niște considerente personale, de comparația pe care o fac între munca mea și rezultatele pe care le-au avut și le au în continuare cîțiva colegi de-ai mei din țară ori acei oameni care lucrează pentru marile ziare și televiziuni de afară. Dar, strict tehnic vorbind, în România sînt “jurnalist”, chiar dacă în Nomenclatorul meseriilor “producătorul de televiziune” n-a existat multă vreme.

Multă vreme am avut carte de muncă. O bună parte din salariul meu s-s dus pe impozite către stat. Pînă într-un moment în care angajatorul meu a considerat că, pentru a face profit, nu-și mai poate permite să plătească taxele ce deveniseră o povară mult prea greu de dus. Mi-a propus, atunci, o reducere a salariului pe cartea de muncă și plata, în continuare, pe drepturi de autor. Pînă la urmă, tot Statul a decis că această variantă nu e legală, așa că am rămas doar cu drepturile de autor. Așa că și Statul a început să încaseze mai puțini bani și visele mele legate de vacanțele lungi la pensie au dispărut într-o ceață deasă. Pentru că, sincer, nu cred că voi mai avea vreo “pensie” din partea statului ăstuia.

Dar, repet, cu toate astea vă mulțumesc pentru grijă. Perspectiva unei pensii liniștite, în care să plec, cu soția mea, măcar o dată pe an la băi, revine în forță. Chiar dacă în momentul ăsta nu prea știu dacă voi avea, peste două săptămîni, un loc de muncă din care să-mi plătesc taxele. Pentru că știți prea bine, în acel nou “Cod al Insolvenței” al guvernului dumneavoastră, ați introdus, pe ușa din dos, o prevedere care ne va pune, mai devreme sau mai tîrziu, în situația de a rămîne fără locuri de muncă. Bine, poate am greșit: nu dumneavoastră ați introdus prevederea, pentru că asta ar însemna că ați mințit cînd ați spus, acum 5 luni: “doresc să reafirm angajamentul Guvernului privind creșterea gradului de transparență în administrația publică. Este o misiune importantă pe care ne-am asumat-o, și, așa cum am început deja, eforturile în direcția unei mai mari deschideri vor continua și în viitor.”

Nu puteți să promiteți transparență și să modificați, în ultima clipă, o lege supusă dezbaterii publice. Nu e corect.

Statul are nevoie de bani. Sînt de acord cu dumneavoastră. Pentru că, nu-i așa, un copil născut în România primește de la stat 200 de lei pe lună, pînă la vîrsta de 2 ani. Bani care nu ajung nici măcar pentru chiloți. Iar de la 2 ani încolo, copilul primește 46 de lei. Desigur, se presupune că de la vîrsta asta învață să meargă singur la toaletă. Pentru ambele sume, banca își ia partea ei, dar înțeleg asta, trebuie să trăiască și băncile. Poate schimbați ceva și aici.

Soția mea a fost nevoită să se întoarcă la serviciu la 6 săptămîni după ce născuse. Pentru simplul motiv că nu cîștiga nimic. Sînt convins că guvernul dumneavoastră se gîndește la această nedreptate și că vrea să îndrepte lucrurile. Poate faceți ceva și aici.

În momentul în care un patron de televiziune a hotărît să renunțe la serviciile mele, mi-am spus “asta e, e dreptul lui”. El nu a considerat, însă, că acel contract dintre noi potrivit căruia trebuia să îmi plătească atît salariul pentru ce muncisem cît și compensațiile pentru decizia de a ne despărți, ei bine, a hotărît că acel contract nu are nici o valoare. Nu mă așteptam la o intervenție din partea guvernului, nici vorbă de așa ceva.

Am dat acel post de televiziune în judecată, după ce am plătit dintr-un buzunar și așa aproape gol un avocat. Doar că Justiția pe care o apreciați atît de mult a considerat că acel contract nu-mi dă dreptate. Deci că nu voi primi nici un leu pentru munca mea. Deși, pînă la urmă, un contract e simplu de descifrat. Muncești, trebuie să fii plătit.

Vedeți dumneavoastră, Justiția asta e a Statului, acela pe care îl reprezentați. Poate faceți ceva și aici.

Am scris mai mult decît aș fi vrut, așa că mă voi apropia de final repede. Dar pentru că sînt sigur, domnule prim-ministru, că dumneavoastră sînteți un om bun și că, probabil, vă consiliază cineva prost, vreau să vă mai spun doar că pe copiii noștri îi vom duce, în continuare, la o clinică privată cînd vor fi bolnavi. Pentru că, de la naștere pînă la aproape orice consult banal, costurile sînt aceleași. Doar că în cazul clinicii private, o parte din bani se întorc la stat. Și încă ceva: o să încercăm în continuare să îi ținem la o școală privată, pentru că, pînă la urmă, costurile sînt aceleași și nici nu mai trebuie să plătim meditații. Nu în ultimul rînd, o bună parte din banii pe care îi plătim se întorc la stat.

Trăim de cîțiva ani într-o zonă “intravilană” în care, dacă dă o ploicică de vară, ambulanța ar intra doar trasă de tractor. Sigur, noi o să plătim impozite în continuare și, cine știe, poate că vom avea destui bani să plătim și drumul, ca să vă luăm această grijă de pe cap.

Și-ar mai fi ceva și cu asta chiar termin. Ne gîndim serios să plecăm din țară, acum, la 41 de ani. Acolo, taxele pe care le vom plăti se vor întoarce, cu siguranță, atît în educația copiilor, cît și în pensie ori sistem de sănătate. Am fi putut să facem asta de mai multe ori pînă acum, ceva ne-a ținut însă aici.

Sigur, dumneavoastră nu aveți nici o vină.

Dar, cine știe, poate faceți ceva…

PS. Victor, pînă la urmă avem aceeași vîrstă. De aceea știu că nu o să te simți jignit că-mi permit să te tutuiesc. Și nici n-aș vrea să te deranjeze ce-am scris mai sus, pentru că știi și tu foarte bine, n-ai fost tu prim-ministru tot timpul ăsta despre care am vorbit. Și nici nu vei fi. Eu, însă, tot voi lucra în televiziune. Că nu știu să fac altceva.