Stiloul chinezesc cu peniță de aur

Ieșisem de la școală cu cîteva ore mai devreme decît era normal. Nu mai știu de ce, poate că era un exercițiu de PTAP („Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei” pentru cititorii mei care n-au fost UTC-iști – iar termenul ăsta o să-l găsiți pe net), poate că întregul oraș se pregătea pentru o vizită a tovarășului, chiar nu mai știu de ce n-am făcut cîteva ore din ziua aceea.

Să nu faci cursuri pe vremea aia era chiar o excepție, așa că nu puteam să ratăm o asemenea ocazie. Am plecat, împreună cu mai mulți colegi, într-un loc retras să ne jucăm. Undeva, la o margine de șantier, pentru că în parc riscam să ne vadă cineva cu uniformele pe noi, iar „margini de șantier” erau o mulțime.

Îmi amintesc, destul de vag, că ne-am jucat cîteva ore într-un decor care cuprindea un drum de pămînt, cîteva blocuri pe jumătate răsărite pe un teren viran și cam atît. A, și praf, mult praf.

Praful e foarte important, pentru că lacrimile pe care le-am vărsat atunci mi-au lăsat urme adînci pe față. Groaza pe care am trăit-o a rămas, cumva, cuibărită într-un cotlon ce-a rezistat peste ani, o amintire vie. Greu de povestit sentimentul acela de pustiu pe care l-am trăit cînd mi-am dat seama că… în orele de goană după colegii mei, îmi pierdusem stiloul chinezesc! Unul mov, mare, cu peniță de aur.

Așa de mîndru eram de el că atunci cînd mi-am dat seama că nu-l mai aveam, întreaga lume s-a prăbușit peste mine, lăsîndu-mă fără aer. De fapt, dintr-o dată nimic nu mai avea rost.

L-am căutat cu disperare. Dar stiloul dispăruse definitiv. Groaza a continuat cînd am început să înțeleg că urma să mă duc acasă să anunț pierderea. Nu mai știu prea bine cum au primit ai mei vestea, parcă n-am avut curaj să le-o dau eu direct, așa că m-am folosit de soră-mea, obișnuită să încaseze cearta ce mi se cuvenea mie.

 

Au trecut 30 de ani de atunci? Mai mulți? Nu mai știu… cert e că acum, după atîta amar de vreme, îmi dau seama cît de puține lucruri mi-au marcat copilăria. Și aici mă refer strict la obiecte. Stiloul chinezesc cu peniță de aur e unul dintre ele. Stiloul mai mic, de plastic, cu capac în formă de cap de panda e altul. Penarul chinezesc, cerneala, trusa de geometrie, radiera, creioanele, cariocile, ghiozdanul – toate erau chinezești. Semne ale bunăstării pe care le afișa, de fapt, aproape toată lumea.

Acasă, mai aveam așa: bilele de sticlă de la jocul pe care nu-l juca nimeni, alifia bună la toate, de la răceală la reumatism, bețișoarele parfumate, evantaiul și jaluzelele din bambus, cu desene cu animale sau cu dansatoare tradiționale, bateriile, vazele, vesela și nelipsitele bibelouri.

Pescarul și balerina. Primul se crăpase la un cutremur, dar cu puțin lipici (chinezesc), daunele dispăruseră ca prim farmec. Balerina m-a privit rece, albă, superioară, toată copilăria. Pînă într-o zi, cînd toate au dispărut.

usa

Au trecut vreo 30 de ani, iar lucrurile par să se fi schimbat. Cel puțin la suprafață, pentru că: televizorul meu e plin de piese chinezești, telefonul „deștept” din America e asamblat în China, Mac-ul pe care scriu acum (și recunosc că m-am uitat pe spatele lui cu multă speranță!) e asamblat tot acolo.

Am copilărit înconjurat de produse chinezești, am crescut cu ele și acum tot peste „Made in China” sau „Asembled in China” dau.

Deci, din punctul ăsta de vedere, mari diferențe nu sînt.

Doar că atunci, demult, nu-mi puneam întrebări. China era „marele popor prieten”. În 1990, imediat după revoluția noastră, am văzut imaginile care și-au cîștigat și ele un loc în cutia cu amintiri chinezești. Piața Tienanmen. Mai apoi, retrocedarea Hong Kong-ului, în 1997, care a adus restrîngerea libertăților pentru locuitorii provinciei. Știri despre disidenți politici închiși ani întregi pentru convingerile lor, eliberați apoi înaintea unor importante vizite de stat sau a unor competiții sportive. Partidul comunist e Statul, iar Statul decide totul. Inclusiv în ce au dreptul să creadă cetățenii săi.

Nu cred că nu trebuie să facem afaceri cu China din cauza asta. Avem nevoie de bani mai mult ca oricînd. Iar China are atîția bani că nici nu mai știe ce să facă cu ei. Pentru noi sînt ca alifia de pe vremuri.

Ceea ce cred, însă, e că nu trebuie nici o clipă să uităm cu cine facem afaceri. Nu de alta, dar să nu cădem cumva în păcatul lor și să ne trezim, într-o zi, că nu mai avem voie să scriem decît prima parte din acest text.

Ar fi ca și cum mi-aș pierde, din nou, stiloul cu peniță de aur.

Cum să vinzi o țară. Mic îndrumar. Capitolul “Drapelul”.

drapel2 copyright ICS

Ne-am spus, cu toții, că țara asta e mult prea săracă, că nu mai e nimic de furat, că au furat foștii tot ce se putea lua și că de-acum încolo vom reîncepe construcția. Ei bine, construcția a reînceput, cu un mare avînt. Și cu idei ce le depășesc de departe pe cele ale „foștilor”.

Ce-ar fi dacă, pentru a primi cetățenia română, străinii ar trebui să facă o cerere la o societate comercială, singura care ar avea dreptul de a oferi pașaportul românesc pentru, să zicem, următorii 30 de ani? Credeți că ar fi asta o afacere profitabilă? Și dacă da, pentru cine, pentru Statul român sau pentru acea firmă?

Și încă un lucru: credeți că așa ceva nu e posibil? Ei bine….

România și-a vîndut drapelul. Sau, mai clar, i-a dat unei firme private dreptul exclusiv de a înmatricula nave maritime mari sub pavilion românesc. Cu aproape beneficiile pe care ni le putem imagina de aici mergînd către societatea comercială respectivă, obligațiile revenindu-i, desigur, statului român. Potrivit tratatelor internaționale. Cît despre firma cîștigătoare, ar fi de spus, acum, doar cîteva cuvinte: off-shore cu sediul în Cipru.

Despre „afacerea pavilionul românesc” au scris, pe larg, mai mulți jurnaliști. Aici, aici  sau aici, iar Pro TV a difuzat, în urmă cu 3 săptămîni, un reportaj despre acest subiect.

Pe scurt, povestea sună așa: în urmă cu mai puțin de un an, pe 12 septembrie 2012, Autoritatea Navală Română (ANR) a cedat firmei RIFA Holdings Ltd dreptul exclusiv de a administra Pavilionul românesc. Firma abia se înființase, avea 2 acționari nemți și sediul în Limasol, Cipru. Ce înseamnă „administrarea Pavilionului Românesc”? Înseamnă că orice navă maritimă mai mare de 500 de tone registru *, din orice țară ar fi ea, ca să se „înmatriculeze” sub drapelul României, trebuie să plătească o taxă către firma RIFA. O afacere extrem de simplă pentru nemții cu off-shore. Taxele navale din România sînt mult mai mici decît în alte țări, un armator german putînd să economisească pentru o singură navă de mari dimensiuni chiar și 500.000 de euro anual, dacă plătește taxele în România și nu în Germania.

O afacere însă dubioasă pentru Statul român. Care își vindea, astfel, un drept suveran. Un gest similar cu vînzarea dreptului de a acorda cetățenia română. Unui off-shore răsărit dubios, cu cîteva zile înainte de parafarea contractului. Fără licitație. Fără caiet de sarcini. Și nu pentru o săptămînă, o lună sau un an. Ci pentru 30 de ani!

Și încă un amănunt, dacă cifrele de mai sus nu sînt de ajuns. Statul român ar urma să încaseze pentru fiecare pașpaport eliberat (în cazul de față înlocuiți „pașaport” cu „pavilion”) să zicem o mie de euro, din suma totală plătită de șapte mii. Restul s-ar duce la firmă.

Un parlamentar român din Opoziție (Gigi Christian Chiru, PDL) a făcut, la cîteva luni după ce scandalul a izbucnit în presă, o interpelare. În 26 iunie anul acesta, parlamentarul afirma în plen: „Nu vreau să privim numai partea negativă a lucrurilor, însă acel contract încheiat de Autoritatea Navală Română, sub semnătura fostului director Eugen Olteanu, este un contract de agent ilega; și abuziv în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu conferite de funcția de director general al ANR, încălcînd legile în vigoare. Prin acel contract, a fost cedat un drept suveran al României, dreptul de arborare, înregistrare, suspendare și retragere a pavilionului român navelor, angrenînd instituția pe care o conducea într-un angajament pe un termen inițial de 30 de ani, care este în favoarea intereselor economice ale unei persoane juridice străine și în defavoarea României.”

Răpunsul (raspuns_minister) a venit din partea Ministerului Transporturilor după o săptămînă. „Contractul nu a fost pus în aplicare deoarece anumite clauze din acesta contravin legislației în vigoare.” O afirmație care ar trebui, nu-i așa, să liniștească pe toată lumea, nu-i așa? Adică, dom’le, ne-am dat seama că s-a făcut o prostie și am oprit-o. Numai că, prin același comunicat, ministerul recunoaște că problema nu e nici pe departe rezolvată. Ba chiar e pe cale să se adîncească: „Începînd cu ianuarie 2013, firma germană a informat că neaplicarea rapidă a contractului produce prejudicii financiare părții germane, care ar fi investit sume importante și pune în pericol realizarea întregului proiect și, drept consecință, aceștia vor solicita despăgubiri.” Am păstrat acordul gramatical făcut în comunicatul ministerului.

Același minister care venea, imediat, cu soluția salvatoare! Dacă vă gîndiți la o comisie, sînteți răutăcioși… „Pentru a elimina suspiciunile care persistă asupra legalității încheierii contractului dintre ANR și firma germană. Prin Memorandumul mai sus menționat, s-a aprobat constituirea unui grup de lucru format din experți în domeniul juridic, financiar, maritim și afaceri externe, care să analizeze contractul și să îl perfecteze în conformitate cu legislația românească în vigoare.” Vedeți, nu o „comisie” ci „un grup de lucru”. Pînă cînd „grupul de lucru” își va duce la îndeplinire menirea, adică va lucra, firma germană a cerut, deja, potrivit Pro TV, o mică despăgubire prin casa de avocatură londoneză „White and Case”. Am spus mică? Da, mai mică de 12 milioane, doar 11.250.000. De euro, normal.

Actualul ministru al Transporturilor, Ramona Mănescu, a preluat beleaua din zbor: A fost un control al corpului de control al PM, a fost angajată o firmă de avocatură care a verificat contractul și stadiul și modalitatea în care acest contract poate fi reziliat. In momentul de față, există o comisie care încă analizeaza situația, sper în cel mai scurt timp să vă putem da un răspuns și să luăm o decizie” (sursa: Pro TV)

Nici măcar nu mai contează în momentul ăsta ce s-a întîmplat cu fostul director al ANR, cel care a semnat contractul. (nimic). Nici cu cel de dinaintea lui, care a postat anunțul că ANR caută o fimă care să se ocupe de această afacere. (s-a îmbolnăvit și a devenit, apoi, subsecretar de stat în minister.) Nici nu contează că directorul care a desecretizat contractul (pentru că era secret de stat!) și a început scandalul a fost destituit.

Nu contează nici măcar presupunerea pe care o făcea parlamentarul PDL în interpelarea sa: “Din informațiile care circulă, vizita recentă a prim-ministrului Ponta în Germania este facilitată de acest contract de cedare a drepturilor suverane ale României.” (desigur, încă o posibilă “frustrare” a opoziției.)

Nimic din cele de mai sus nu contează.  Pentru că atît “grupul de lucru” de la minister, cît și Corpul de control al premierului vor da de cap afacerii. Și vor găsi și vinovații și calea cea mai bună pentru oprirea înțelegerii cu firma germană din Cipru. Pentru că dreptatea triumfă, așa știm cu toții.

 

Sigur, “dreptatea triumfă în cele din urmă”. Pînă atunci, ideea mea cu SRL-ul pentru acordat cetățenia română s-ar putea să prindă. O modalitate în plus de a plăti datorii mari.

 

 

*Tonajul registru este volum de încărcare al navei și se măsoară cu tona-registru care este egală cu 100 picioare cubice (cubic feet) – 2,83metri cubi. Tonajul registru brut este volumul total al spațiilor interioare ale navei: de încărcat mărfurile, de depozitat alimentele, apa și combustibilul.

Tonajul registru net este numai volumul spațiilor de depozitare ale mărfurilor.

Scrisoare către politicieni. Cu întrebări retorice.

Ce-ar fi dacă ar trebui să vă ștergeți la fund bebelușul cu șervețele reciclate? Adică folosite încă o dată cel puțin, de un alt părinte pe un alt fund de bebeluș. Ați accepta situația asta sau v-ați revolta și ați da alte legi, mai bune? Și-atunci, cum puteți accepta ca de atîta amar de vreme, Sănătatea să fie una dintre oile negre ale bugetelor? Cum puteți accepta ca statul să investească, în fiecare copil de pînă la 2 ani, doar 200 de lei lunar?

Dar dacă jucăriile cu care se joacă copii voștri ar fi rupte, murdare și imposibil de folosit? Dacă ar fi surse de boli? Dacă, mai mare fiind, ar trebui să citească cărți recuperate dintr-o, să zicem, groapă ecologică de gunoi? V-ați resemna sau ați face imediat interpelări în Parlament, ați organiza comisii, ați pune atîta presiune pe Guvern că pînă la urmă ar lua măsuri care ar rezolva problema? Și-atunci, de ce acceptați ca de peste 20 de ani, Învățămîntul să fie pus între ultimele pe listă la împărțirea anuală a banilor publici?

Să ne imaginăm că același copil, acum și mai mare, merge singur la școală. Și că drumul pe care trebuie să-l facă zi de zi nu e asfaltat. Copilul evită cît poate noroiul, pentru că l-ați învățat acasă (nu-i așa?) că trebuie să fie curat, să aibă hainele îngrijite. Dar pașii copilului sînt mici iar bălțile, la început răzlețe, se transformă la un moment dat într-o mare de noroi lipicios. Copilul trebuie să ajungă la școală, așa că va păși în noroiul ce-i va trece peste pantofii proaspăt curățați. Ce-ați face atunci cînd s-ar întoarce acasă murdar din cap pînă în picioare și umilit de glumele colegilor și ale profesorilor? Ați cere mai multe și mai atente investiții în infrastructură, nu? Și ați cere guvernului să vină cu un plan, ba tind să cred că v-ați pune de acord cu colegii din Opoziție asupra unui proiect pe termen lung, pe care să-l urmeze oricine ar veni la putere.

Și-apoi, cu chiu, cu vai, copilul ar ajunge la Bacalaureat. Ar intra în sala de examen și ar afla că proaspătul ministru al învățămîntului tocmai a schimbat procedura, inspirîndu-se din filosofia budistă. Copiii care nu vor fi în stare să mediteze timp de o oră și să afle, astfel, răspunsul la 3 întrebări esențiale (ce urmează a fi comunicate printr-un procedeu telepatic) vor fi excluși de la examen pentru următorii 3 ani.

Așa, fără Bac, tînărul s-ar duce să se angajeze. La un „tîrj de joburi”, organizat cu finanțare europeană. „Fără Bacalaureat…. hmmmm, l-ar privi distant viitorul angajator…. ah, da, am găsit! Tu vei lucra la autostrăzi! Ăsta e viitorul, se vor face mii de kilometri în următorii 4 ani, tocmai ce-a promis guvernul!”

Nici măcar nu vă mai întreb ce ați face atunci.

1drapel

Nu v-a obligat nimeni să deveniți părinți. Și sînt convins că faceți totul pentru binele copiilor voștri.

Așa cum nu v-a forțat nimeni să vă faceți politicieni.

Și-atunci, de ce nu faceți totul pentru ca nimeni, dar nimeni în țara asta să nu o mai ducă prost?

 

 

Nu vă fie frică! De data asta chiar că pică!

“Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!” Cei care au trăit atunci, știu despre ce vorbesc. Cei care nu știu, ori erau prea mici, ori sînt acum foarte tineri și nu vor citi aceste rînduri.

Euforia din urmă cu aproape 24 de ani (!!!) încă trece peste timp, purtată de această lozincă cu o rimă aproape copilărească. Cu aceeași putere cu atunci.

Bine, poate că a adunat, pe drum, ceva praf de mină, cîteva tone de praf mai nobil, de pe dosare de corupție, găleți de cenușă din arhive de securitate, praf de pe drumuri, speranțe făcute praf. Praf.

Cu toate astea, mesajul a rămas la fel de puternic. Sau chiar mai puternic decît atunci. Pentru că, în ultima vreme, a început să capete acel plus de valoare pe care atunci, în urmă cu 24 de ani, cei care au ieșit în stradă nu aveau cum să îl imagineze.

Ieșiseră atunci să-l dea jos pe cel care reprezenta, pentru marea majoritate, “Răul suprem”. Ceaușescu. N-aveau însă de unde să știe că schimbîndu-l doar pe el nu vor omorî balaurul. Unul mult mai perfid, mai hidos, cu mult mai multe brațe și capete și care se întindea peste tot. Statul. Corupt, rezistent prin chiar ineficiența sa, mașinăria perfectă a birocrației care se autoalimenta, într-un circuit de nezdruncinat, la nesfîrșit.

Și totuși, mesajul acela de la început a rămas. Doar că acum începe să capete o altă valoare. Chiar dacă oamenii continuă să voteze “contra” – dovadă fiind ultimele alegeri parlamentare, cînd majoritatea voturilor au fost împotriva partidului actualului președinte – dovezile că lumea se schimbă, că lupta începe să se dea pe alt plan răsar de peste tot și primesc forme tot mai simple, mai ușor de urmat.

Începem!

Recent, un avocat a făcut vîlvă pe site-urile românești cînd, într-un interviu realizat de Ziarul Financiar, a spus că nu-și mai plătește taxele către primărie.

 

„Eu protestez şi nu plătesc taxele. Locuiesc lângă Bucureşti, pe o stradă care nu este nici măcar pietruită. M-am rugat frumos de primar, i-am făcut cereri, l-am dat în judecată. De trei ani de zile eu nu îmi plătesc impozitul pe teren”, a spus Mădălin Niculeasa, managing partner al Niculeasa Litigator, la emisiunea ZF Live de miercuri, 16 octombrie anul acesta.

 „Am trimis scrisoare şi am invocat „excepţia de neexecutare a contractului”. Între mine, contribuabil, şi între autoritatea publică este o relaţie bilaterală şi dacă ea nu îşi îndeplineşte o obligaţie contractuală faţă de mine, şi eu am dreptul să nu-mi îndeplinesc obligaţia faţă de ea. Primarul nu mi-a făcut absolut nimic. Nici măcar nu mi-a răspuns la audienţe.”

Acum, un nou exemplu. Un om de afaceri român anunță, într-o scrisoare deschisă adresată premierului Ponta și ministrului de finanțe Chițoiu că nu-și mai plătește taxele și impozitele către stat decît dacă cei doi îi aduc următoarele documente:

“A.1 : Carte de identitate – copie (aduceți, vă rog si originalul, pentru a confrunta)

A.2 : Documentele de investitură în funcția de Prim-Ministru, respectiv Ministru de Finanțe (incluzând ordinul semnat de președintele Statului) – copie legalizată

 A.3 : Proiectul de buget în varianta finală pe anii 2012 și 2013 în care se va menționa clar traseul banilor încasați din taxele și impozitele plătite de mine – copie legalizată

 A.4: Extras de cont pentru conturile în care vă primiți salariile – semnate și ștampilate de bancă!”

Omul de afaceri cere, apoi, un set de documente lunar:

“B. 1 : Extras de cont pentru conturile în care ajung banii încasați (Trezorerie, Minister, Casa de Asigurări și toate celelalte instituții care beneficiază din plin de acești bani!) din luna anterioară.

B. 2 : Documente justificative pentru cheltuielile din banii publici pe luna anterioară”

 Minunate exemple, nu-i așa? Doi oameni pe care eu îi consider, înainte de toate, curajoși. Dar, trecînd peste asta, ceea ce leagă cele două povești este reacția umană firească, pe care am trăit-o cu toții, în fața incapacității statului de a ne convinge că merită să continue să trăiască așa. Revolta.

Credeți, cumva, că oamenii ăștia vor primi vreun răspuns la protestele lor? Probabil că nu. Imensa, greoaia și puturoasa mașinărie birocratică va sesiza abia peste ani că 2, 3 sau 100 de români au ales această cale. Și atunci, brațul ferm al legii se va trezi din amorțeală și va acționa ferm: ANAF, amenințări cu blocarea conturilor, trimiteri în judecată fără avertisment și așa mai departe.

Astfel, mașinăria perfectă se va alimenta, din nou, din propria mizerie. Drumul avocatului va rămîne neasfaltat (“Păi dacă nu plătiți, domnu’, de unde bani?”), omul de afaceri nu va afla ce se întîmplă cu banii săi (“Păi ce dracu’, noi avem timp de pierdut cu prostiile astea? Noi avem treabă aici, dom’le!”), premierul, ministrul de finanțe și toți ceilalți demnitari vor considera, în continuare, că toate avantajele li se cuvin, pentru că au funcții. Și uite așa, într-o zi, un judecător scîrbit va decide că oamenii au restanțe de 2, 3, 4 sau 5 ani și că trebuie să le plătească imediat! Altfel… altfel… o să vedeți voi!

Chiar dacă revoltele de mai sus par fără sorți de izbîndă, un lucru e clar. Premierii, miniștrii, cei care sînt sau vor veni trebuie să înceapă să privească mai atent în jos, spre noi. Iar cînd vor auzi rima aceea copilărească ce începe cu “Nu vă fie frică…” și se termină cu “pică”, vor trebui trebui să înțeleagă că, de data asta, nu-i mai vînăm pe conducători.

Ci întregul sistem plin de puroi pe care se sprijină ei.

 

 

 

PS. Încet, încet, lumea se trezește. Cele două din care m-am inspirat le găsiți aici:

 

http://tinyurl.com/l2fqvfm

http://tinyurl.com/l2fqvfm

 

 

 

Înjură-mă și spune-mi că-s prost. Te rog. Exercițiu pentru cei care au decizia.

Îmi spunea un prieten, acum cîteva zile: „Eu, dacă aș ajunge într-o funcție publică de răspundere, mi-aș angaja un om care să mă înjure de dimineață pînă seara.”

Lăsînd la o parte situația foarte puțin probabilă, pentru că prietenul meu nu face și nu va face politică, rămîne un adevăr minunat. Care s-ar rezuma cam așa: „Înjură-mă, fă-mă prost toată ziua, ca să mă ții cu picioarele pe pămînt!”

Trecînd în viața reală, e ușor de observat contrariul. Politicienii noștri, atîta timp cît sînt în opoziție, sînt suspect de conectați la nevoile populației, fie că vorbim despre oameni ce-și valorifică sau nu dreptul de a vota. Dar nu-s politicienii cei mai răi, nu… Cunosc specialiști din mai multe domenii, oameni care nu făceau politică și care aveau un discurs extrem de acid, de viu, care reușeau să definească imediat sursa problemei și, poate lucrul cel mai important, găseau soluția.

Ei bine, și unii și ceilalți, în momentul în care au trecut de partea cealaltă a barierei (pentru că nu e o „baricadă”, aceasta are scopuri mult mai nobile) au uitat tot ce spuneau. Ca și cum, odată cu trecerea peste linia aceea imaginară, vine și o vrajă rea făcută de o vrăjitoare hîdă. Politicienii revoltați de măsurile predecesorilor lor iau decizii mult mai stupide, specialiștii care criticau legile politicienilor pun umărul la hotărîri mai absurde și mai și găsesc puterea să le justifice.

Dar nu, nu-s doar politicienii și specialiștii de mai sus în culpă. Buba asta apare peste tot.

Luați, de exemplu, un manager de societate privată. Sau un director la început de drum. Stați de vorbă cu el și vă va fermeca, de cele mai multe ori, cu viziunea sa. „În sfîrșit, un om deschis la minte” veți spune… Din păcate, pentru fiecare situație există o zicală: aici e una cu „de la vorbă la faptă…” Omul acela hotărît, care părea să știe exact calea sau, și mai bine, care era dispus să o găsească împreună cu alții, poate cu mai multă experiență decît el, se transformă în fiecare zi. Mai întîi, începe să se înconjoare de prieteni. Care-i susură în urechi idei pe placul lui pînă cînd, pe nepusă masă, timpanele-i delicate nu vor mai vrea să audă alte opinii. Nici măcar să le audă, nu mai zic să le și ia în seamă distinsul posesor. Apoi, face numiri. Oameni în care, de fapt, nu are încredere, pentru că nu-i lasă să-și facă treaba așa cum cred ei, împingîndu-i, zi de zi, de la spate cu cereri tot mai absurde. Pînă la limita rezistenței, limita supraviețuirii.

Poate că ăsta e, de fapt, secretul vrăjii rele ce se întîmplă la bariera dintre putere și opoziție, fie că vorbim despre politică sau despre afaceri. Veți spune că lucrurile nu-s asemănătoare. Ba sînt, și încă cum! Pentru că și într-un caz și în celălalt, de decizia acestor oameni depind viețile a sute, mii sau milioane.

Iar secretul vrăjii ar putea fi obediența celor care-i înconjoară. Care, la rîndul lor, decît să-și piardă scaunul comod, preferă să nu-l supere pe șef, pînă cînd ajung să se cupleze la susuratul colectiv care-i alimentează urechile fine.

Așa că da, ideea prietenului meu e de păstrat. Poate că nu-i o soluție, cel mai probabil atitudinea ori convingerile n-au cum să se schimbe așa, de la o zi la alta, dacă aluatul e bun. Însă auzind în fiecare zi o voce împotriva ta, măcar riscul de a te urca sus, sus de tot într-un turnuleț aurit de unde lumea se vede frumos e mai redus.

Așa că nu-mi spuneți nimic bun azi, mă puteți și înjura.

 

PS.Cu măsură, totuși, că s-ar putea să mă enervez, totuși!

PPS. Exercițiul de mai sus e dedicat oricui, dar mai ales celor care, în aceste zile, au puterea de a decide asupra vieților altora, indiferent de domeniu sau nivel.

 

România, o insulă pustiită de noi

Peste 1.600 de morți numărați. Autoritățile se tem, însă, că numărul morților va ajunge la 10.000. Cei rămași fără adăpost ajung undeva pe la 660.000. Oameni ca noi. Aproximativ 2.000.000 au nevoie urgentă de hrană. Dintre ei, 300.000 sînt proaspete sau viitoare mame.

Cifrele seci prezintă un bilanț provizoriu al taifunului Haiyan, din Filipine.

Președintele Crucii Roșii filipineze spune: „Avem cadavre în apă, cadavre pe poduri, cadavre pe marginea drumului.” Vă imaginați? Cadavre peste tot!

Jurnalele de știri internaționale prezintă tragedia pe larg, cu corespondențe și trimiși speciali în localitățile afectate de furia nemaivăzută a naturii. Statele Unite și Marea Britanie au trimis nave militare care vor oferi asistență. Lumea întreagă se mobilizează, pentru a cîta oară, ca să ofere ajutor.

foto Reuters/ http://www.buzzfeed.com
foto Reuters/ http://www.buzzfeed.com

Noi continuăm să trăim mica noastră tragi-comedie națională, transmisă în direct de jurnalele de știri și alimentată de locatarii vremelnici ai celor două „palate” – Cotroceni și Victoria și de alte sute  de „aleși”, preocupați, mai ales, de cine le plătește biletele de avion.

Sper să nu ajungem nicicînd în situația de a avea nevoie de ajutor, așa cum se întîmplă cu milioanele de filipinezi. Sper să ajungem să învățăm lecția implicării altfel. Tot sper.

Pînă atunci, România va rămîne o insulă pustie. Alimentată de ignoranța propriilor cetățeni.

Cîteva fotografii care nu au nevoie de comentarii găsiți aici:

http://www.buzzfeed.com/rachelzarrell/27-devastating-images-from-typhoon-haiyans-destruction

LATER EDIT: Președintele filipinez a declarat, pentru CNN, că numărul morților s-ar putea apropia de 2.500 și că estimarea inițială  de 10.000 a fost influențată de drama prin care trec localnicii.

Din mînă în mînă, pînă în fund. La taxatoare. Like, share și înapoi.

Poate că eu n-am făcut-o niciodată, dar cu siguranță am văzut-o și mai ales am auzit-o de atîtea ori, încît imaginea îmi este și acum, după atîția ani, foarte proaspătă în memorie.

„Dați, vă rog, din mînă în mînă, pînă în fund, la taxatoare!” Propoziția e celebră. Pentru cei care nu știu de unde vine, se întîmpla așa: înainte de ’89 dar și după acest an, în autobuzele arhipline în care oricine ar fi jurat că nu mai încap călători, întotdeauna mai intra cineva. Îmi amintesc groaza ce mă cuprindea cînd șoferul, în ciuda evidențelor, oprea în stație, deși călătorii îi spuneau să nu o facă, n-avea nimeni de coborît acolo. Cîțiva tineri agili urcau pe scările aglomerate deja, împingînd grămada de pasageri. În spatele lor, cîte o bătrînică ce se mișca cu greu, cu o sacoșă de rafie în mînă, urca și ea scările prea înalte. Și uite așa, de unde aveam impresia că nu va mai intra nimeni, dar chiar nimeni în autobuzul plin, întotdeauna se mai făcea loc pentru vreo 10-15 oameni.

Mașina se urnea din stație cu un oftat și-un pufăit chinuit al motorului, iar în cele cîteva secunde de liniște deplină, cînd toți cei din autobuz păreau să-și tragă sufletul și să se obișnuiască cu noul spațiu personal redus drastic, se auzea, mică, vocea bătrînei de pe scara din față: „Dă, mamaie, pînă la taxatoare!” Avea în mînă banii de bilet, care circulau așa, din mînă în mînă, pînă în fund la taxatoare. Doamna care vindea biletele avea în celălalt capăt al autobuzului un scaun și o măsuță, așezate strategic pentru a-i putea urmări pe călători.

Banii ajungeau la taxatoare, se transformau în bilet, biletul pleca înapoi, tot din mînă în mînă, pînă la bătrînica de pe scara din față. Nu știu de ce, însă n-am auzit niciodată pe cineva să spună „dați, vă rog, din mînă în mînă pînă în față, la bătrînică.”

 

Nici măcar nu mai știu cînd am mers ultima oară cu autobuzul. Dar nu la asta vroiam să ajung. De fapt, mi-am amintit povestioara de mai sus citind, pe Hotnews.ro, un serial de interviuri cu „pionierii” internetului în România. Care împlinește, iată, 20 de ani în țara noastră, deși aș fi băgat mîna în foc că e mai tinerel.

Nu mă întrebați ce legătură e între aniversarea internetului și povestea cu bătrînica. Habar n-am de ce mi-am amintit de asta citind interviurile.

Deși, dacă stau bine să mă gîndesc, o legătură ar exista: acum 20 de ani s-a întîmplat ceva ce ne-a schimbat definitiv. Pînă atunci, treceam poveștile de la unul la altul și înapoi, iar istorioarele ăstea ne legau, transformîndu-ne într-o comunitate. Apoi, legătura a făcut-o internetul. Viteza de propagare și mărimea comunității s-au schimbat.

Însă ceea ce ne leagă, cu adevărat, nu e nici viteza, nici felul în care trece povestea de la unul la celălalt, ci chiar povestea.

Care pleacă din mînă în mînă, pînă în fund, la taxatoare și înapoi, din mînă în mînă, pînă pe scara aglomerată de unde a plecat. Cu „like”-urile, „comment”-urile și „share”-urile de rigoare.