Anotimpuri. Poveste dintr-un cîmp.

Cîteodată aș vrea să scriu despre ce însemnă pentru un om care și-a petrecut aproape jumătate din viața sa (voi vedea dacă am dreptate după ce voi împlini 80 de ani) să deschidă ușa de la terasă și să vadă, în față, un cîmp gol.

Aș vrea să scriu despre schimbarea anotimpurilor care capătă un cu totul alt sens decît cel pe care îl avea cînd, copil fiind, mă jucam printre blocurile în construcție. Cînd ne împușcam cu cornete de hîrtie ascunzîndu-ne prin cotloanele întunecate, pline de praf, saci de ciment și bucăți de fier-beton ce ieșeau, amenințătoare, din zidurile reci. Spații înguste pe care nu le observam în goana aceea continuă. Joaca se termina cu salturi periculoase de la etaj, de pe balcoanele neprotejate, în grămezile de nisip de dedesupt. Ori, și mai și, cu cîte o demonstrație de „curaj” a vreunui copil care mergea pe grinzile înguste, la cîțiva metri înălțime.

Atunci, vară era cînd aveam timp să facem toate prostiile astea. Sau să mergem pînă la capătul lumii pe care o știam noi, în fapt un teren viran ce începea nu departe de cartierul în care locuiam. Acolo înălțam zmee, pe acolo mă strecuram, cu mare grijă și cu multă teamă printre bălăriile crescute aiurea ori printre „lacurile” vremelnice în care mormolocii creșteau pînă deveneau broaște urîte, unde, dacă aveam noroc, prindeam peștișori cu o plasă pătrată prinsă la colțuri cu sfoară, în care aruncam cîteva firimituri de pîine. Paradisul șerpilor pe care unii vecini mai mari îi prindeau ca să se laude, apoi, cu captura lor în fața blocului. „Pune mîna pe el, nu-ți face nimic!” Nu mi-a plăcut niciodată să-i ating, chiar și acum, cînd îmi amintesc mă cuprinde un soi de arsură în palme pe care o asemuiesc cu sila.

Mai erau capturile de viespi, albine și bondari. Și trîntori, pe ei îi puteam prinde cu mîna goală. Pentru ceilalți foloseam cutii de chibrituri sau alte cutioare goale, rămase de la medicamente sau de la bomboane. Săracele vietăți deveneau apoi, pentru cîteva ore, animalele noastre de companie, pînă cînd, cele mai multe dintre ele renunțau la piciorușul de care-i țineam legați cu un capăt de ață.

Toamna, dacă venea repede, ne distrugea toată această lume fantastică, despre care părinții abia dacă știau ceva. Ploile făceau imposibil drumul pe terenul viran, iar blocurile în construcție creșteau o dată cu avîntul muncitorilor, care se grăbeau să își termine treaba.

Iarna, era, de obicei tristă între blocuri. Dacă aveam noroc să ningă, erau, totuși, și zile pe care mi le amintesc cu plăcere. Senzații, căci amintirile s-au amestecat prea mult, ca să fiu sincer pînă la capăt. Aleea din fața blocului era în pantă, mașinile puține, așa că drumul se transforma rapid într-o pîrtie de săniuțe. Cînd am mai crescut, îmi permiteam să las sania să alunece pînă în drumul mare, mult mai circulat decît „al nostru”. Desigur, nici așa nu prea aveai șanse să te întîlnești cu vreo mașină, dar era, totuși, mult mai periculos.

Mai erau partidele de fotbal pe care le jucam pe aceeași alee. Fie că era iarnă sau vară. Cele de iarnă erau cele mai amuzante, deși nu cred că jucam fotbal pe atunci ca să ne amuzăm. Luam lucrurile foarte în serios.

Primăvara nu era nici așa, nici altfel. Adică nu-mi amintesc prea multe despre primăvară. Între blocurile acelea triste, explozia de viață despre care vorbeau atît de frumos poeții nu-și prea găsea locul.

 Aici, în „cîmpul nostru”, schimbarea anotimpurilor capătă un cu totul alt înțeles. Primăvara: abia acum încep să înțeleg poeziile. Abia acum încep să văd florile. Și, mai puțin plăcut, noroiul ce rămîne după topirea zăpezii. Iepurii caută de mîncare, iar de mîncare e peste tot. Vîntul bate dintr-o parte. Proprietarii terenurilor agricole din jur aduc primele camioane. Mașina de gunoi începe să vină, după o pauză lungă în care șoferul ei nu s-a încumetat să intre pe drumul desfundat. Cîinele nostru se ceartă cu cei 3 căței de pripas ai unui vecin. Reușește să strice gardul. Și sînt flori peste tot.

Vine vara. Dimineața miroase a mare, iar senzația e atît de puternică încît mă aștept ca într-o zi să aud și valurile acolo, la marginea pădurii. Gunoierii vin deja de două ori pe săptămînă, cum scrie în contract. Țăranii muncesc de dimineața, vin pe la 5 să scoată apă din puț pentru viitoarea recoltă. Mașinile se umplu de praf. Cîinele fuge prin gaura din gard la care a muncit zile și nopți și se bate cu cățeii maidanezi, al căror număr a crescut, între timp, la 8. Nopțile sînt calme și cerul e plin de stele. Mai multe ca niciodată, în fiecare noapte cînd le privesc. E o liniște teribilă. Vîntul bate prin porumbul înalt. Și miroase, frumos, a mare.

Primele ploi aduc cu ele hărmălaia. Și noroiul. Și frigul și ceața. Diminețile nu mai sînt prietenoase și nu mai miroase a mare. Miroase a frig. Iar ceața, aici, e ca un zid. Se întinde pe tot cîmpul, noaptea treci miraculos pe sub zidul ăsta care începe de pe la 2 metri, ca printr-un tunel al timpului. Tractoarele revin. Trag brazde lungi, cu motoarele turate la maximum. Munca începe dimineața și se termină cîndva, la apusul soarelui. Unii proprietari se grăbesc și vor să termine treaba într-o singură zi, iar atunci zgomotul tractorului se aude pînă tîrziu, spre noapte. După cîte o ploaie nesfîrșită, mașina de gunoi nu mai vine. Șoriceii încearcă să-și facă cuib pe terasă iar cîinele devine isteric. Dar plouă și se ascunde și el pe unde apucă – holul casei devine hotelul său de lux.

Vîntul bate tot mai puternic. Cîteodată, noaptea, ar vrea să ia casa întreagă pe sus. Dar casa rămîne, de fiecare dată, la locul ei. Și-așa, într-o dimineață, ne trezim înconjurați de alb. Sentimentul e că sîntem pete mărunte într-un ocean de alb. Aici, cînd ninge, ninge. Ultimele două dăți am rămas blocați cîte două zile în casă. E o senzație tare ciudată: pe de o parte teama de natura incontrolabilă, iar de partea cealaltă căldura dulce a căminului sigur. Proprietarii de terenuri dispar, asemenea iepurilor, fazanilor și căprioarelor de pe cîmpul înghețat. Gunoierii dispar și ei, deși drumul acoperit de zăpadă e o cale excelentă de acces. Noaptea, la minus 25 de grade, stelele îngheață și ele și strălucesc curat. E liniște. Dacă aș fi fost poet-plagiator, aș fi spus „liniștea de la începutul lumii.”

Cîteodată aș vrea să scriu despre ce însemnă pentru un om care și-a petrecut aproape jumătate din viața sa (voi vedea dacă am dreptate după ce voi împlini 80 de ani) să deschidă ușa de la terasă și să vadă, în față, un cîmp gol.

Însă nu știu cum să o fac.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s