Din mînă în mînă, pînă în fund. La taxatoare. Like, share și înapoi.

Poate că eu n-am făcut-o niciodată, dar cu siguranță am văzut-o și mai ales am auzit-o de atîtea ori, încît imaginea îmi este și acum, după atîția ani, foarte proaspătă în memorie.

„Dați, vă rog, din mînă în mînă, pînă în fund, la taxatoare!” Propoziția e celebră. Pentru cei care nu știu de unde vine, se întîmpla așa: înainte de ’89 dar și după acest an, în autobuzele arhipline în care oricine ar fi jurat că nu mai încap călători, întotdeauna mai intra cineva. Îmi amintesc groaza ce mă cuprindea cînd șoferul, în ciuda evidențelor, oprea în stație, deși călătorii îi spuneau să nu o facă, n-avea nimeni de coborît acolo. Cîțiva tineri agili urcau pe scările aglomerate deja, împingînd grămada de pasageri. În spatele lor, cîte o bătrînică ce se mișca cu greu, cu o sacoșă de rafie în mînă, urca și ea scările prea înalte. Și uite așa, de unde aveam impresia că nu va mai intra nimeni, dar chiar nimeni în autobuzul plin, întotdeauna se mai făcea loc pentru vreo 10-15 oameni.

Mașina se urnea din stație cu un oftat și-un pufăit chinuit al motorului, iar în cele cîteva secunde de liniște deplină, cînd toți cei din autobuz păreau să-și tragă sufletul și să se obișnuiască cu noul spațiu personal redus drastic, se auzea, mică, vocea bătrînei de pe scara din față: „Dă, mamaie, pînă la taxatoare!” Avea în mînă banii de bilet, care circulau așa, din mînă în mînă, pînă în fund la taxatoare. Doamna care vindea biletele avea în celălalt capăt al autobuzului un scaun și o măsuță, așezate strategic pentru a-i putea urmări pe călători.

Banii ajungeau la taxatoare, se transformau în bilet, biletul pleca înapoi, tot din mînă în mînă, pînă la bătrînica de pe scara din față. Nu știu de ce, însă n-am auzit niciodată pe cineva să spună „dați, vă rog, din mînă în mînă pînă în față, la bătrînică.”

 

Nici măcar nu mai știu cînd am mers ultima oară cu autobuzul. Dar nu la asta vroiam să ajung. De fapt, mi-am amintit povestioara de mai sus citind, pe Hotnews.ro, un serial de interviuri cu „pionierii” internetului în România. Care împlinește, iată, 20 de ani în țara noastră, deși aș fi băgat mîna în foc că e mai tinerel.

Nu mă întrebați ce legătură e între aniversarea internetului și povestea cu bătrînica. Habar n-am de ce mi-am amintit de asta citind interviurile.

Deși, dacă stau bine să mă gîndesc, o legătură ar exista: acum 20 de ani s-a întîmplat ceva ce ne-a schimbat definitiv. Pînă atunci, treceam poveștile de la unul la altul și înapoi, iar istorioarele ăstea ne legau, transformîndu-ne într-o comunitate. Apoi, legătura a făcut-o internetul. Viteza de propagare și mărimea comunității s-au schimbat.

Însă ceea ce ne leagă, cu adevărat, nu e nici viteza, nici felul în care trece povestea de la unul la celălalt, ci chiar povestea.

Care pleacă din mînă în mînă, pînă în fund, la taxatoare și înapoi, din mînă în mînă, pînă pe scara aglomerată de unde a plecat. Cu „like”-urile, „comment”-urile și „share”-urile de rigoare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s