Stiloul chinezesc cu peniță de aur

Ieșisem de la școală cu cîteva ore mai devreme decît era normal. Nu mai știu de ce, poate că era un exercițiu de PTAP („Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei” pentru cititorii mei care n-au fost UTC-iști – iar termenul ăsta o să-l găsiți pe net), poate că întregul oraș se pregătea pentru o vizită a tovarășului, chiar nu mai știu de ce n-am făcut cîteva ore din ziua aceea.

Să nu faci cursuri pe vremea aia era chiar o excepție, așa că nu puteam să ratăm o asemenea ocazie. Am plecat, împreună cu mai mulți colegi, într-un loc retras să ne jucăm. Undeva, la o margine de șantier, pentru că în parc riscam să ne vadă cineva cu uniformele pe noi, iar „margini de șantier” erau o mulțime.

Îmi amintesc, destul de vag, că ne-am jucat cîteva ore într-un decor care cuprindea un drum de pămînt, cîteva blocuri pe jumătate răsărite pe un teren viran și cam atît. A, și praf, mult praf.

Praful e foarte important, pentru că lacrimile pe care le-am vărsat atunci mi-au lăsat urme adînci pe față. Groaza pe care am trăit-o a rămas, cumva, cuibărită într-un cotlon ce-a rezistat peste ani, o amintire vie. Greu de povestit sentimentul acela de pustiu pe care l-am trăit cînd mi-am dat seama că… în orele de goană după colegii mei, îmi pierdusem stiloul chinezesc! Unul mov, mare, cu peniță de aur.

Așa de mîndru eram de el că atunci cînd mi-am dat seama că nu-l mai aveam, întreaga lume s-a prăbușit peste mine, lăsîndu-mă fără aer. De fapt, dintr-o dată nimic nu mai avea rost.

L-am căutat cu disperare. Dar stiloul dispăruse definitiv. Groaza a continuat cînd am început să înțeleg că urma să mă duc acasă să anunț pierderea. Nu mai știu prea bine cum au primit ai mei vestea, parcă n-am avut curaj să le-o dau eu direct, așa că m-am folosit de soră-mea, obișnuită să încaseze cearta ce mi se cuvenea mie.

 

Au trecut 30 de ani de atunci? Mai mulți? Nu mai știu… cert e că acum, după atîta amar de vreme, îmi dau seama cît de puține lucruri mi-au marcat copilăria. Și aici mă refer strict la obiecte. Stiloul chinezesc cu peniță de aur e unul dintre ele. Stiloul mai mic, de plastic, cu capac în formă de cap de panda e altul. Penarul chinezesc, cerneala, trusa de geometrie, radiera, creioanele, cariocile, ghiozdanul – toate erau chinezești. Semne ale bunăstării pe care le afișa, de fapt, aproape toată lumea.

Acasă, mai aveam așa: bilele de sticlă de la jocul pe care nu-l juca nimeni, alifia bună la toate, de la răceală la reumatism, bețișoarele parfumate, evantaiul și jaluzelele din bambus, cu desene cu animale sau cu dansatoare tradiționale, bateriile, vazele, vesela și nelipsitele bibelouri.

Pescarul și balerina. Primul se crăpase la un cutremur, dar cu puțin lipici (chinezesc), daunele dispăruseră ca prim farmec. Balerina m-a privit rece, albă, superioară, toată copilăria. Pînă într-o zi, cînd toate au dispărut.

usa

Au trecut vreo 30 de ani, iar lucrurile par să se fi schimbat. Cel puțin la suprafață, pentru că: televizorul meu e plin de piese chinezești, telefonul „deștept” din America e asamblat în China, Mac-ul pe care scriu acum (și recunosc că m-am uitat pe spatele lui cu multă speranță!) e asamblat tot acolo.

Am copilărit înconjurat de produse chinezești, am crescut cu ele și acum tot peste „Made in China” sau „Asembled in China” dau.

Deci, din punctul ăsta de vedere, mari diferențe nu sînt.

Doar că atunci, demult, nu-mi puneam întrebări. China era „marele popor prieten”. În 1990, imediat după revoluția noastră, am văzut imaginile care și-au cîștigat și ele un loc în cutia cu amintiri chinezești. Piața Tienanmen. Mai apoi, retrocedarea Hong Kong-ului, în 1997, care a adus restrîngerea libertăților pentru locuitorii provinciei. Știri despre disidenți politici închiși ani întregi pentru convingerile lor, eliberați apoi înaintea unor importante vizite de stat sau a unor competiții sportive. Partidul comunist e Statul, iar Statul decide totul. Inclusiv în ce au dreptul să creadă cetățenii săi.

Nu cred că nu trebuie să facem afaceri cu China din cauza asta. Avem nevoie de bani mai mult ca oricînd. Iar China are atîția bani că nici nu mai știe ce să facă cu ei. Pentru noi sînt ca alifia de pe vremuri.

Ceea ce cred, însă, e că nu trebuie nici o clipă să uităm cu cine facem afaceri. Nu de alta, dar să nu cădem cumva în păcatul lor și să ne trezim, într-o zi, că nu mai avem voie să scriem decît prima parte din acest text.

Ar fi ca și cum mi-aș pierde, din nou, stiloul cu peniță de aur.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s