Anul ăsta am învățat să „senez”. E cel mai important lucru din lume!

La 20 de ani nu înțelegeam mai nimic, deși aveam impresia că știu tot. Sau măcar mai mult decît majoritatea.

La 25 mi se întîmplau lucruri bune pe care credeam că le merit și atît. Dar nu făceam aproape nimic pentru ele. Răbdarea îmi lipsea aproape cu desăvîrșire.

La 30 credeam că lumea e a mea și că așa trebuia să fie. Vroiam ca tot ce credeam eu că e bine să se întîmple imediat. Fără să-mi dau seama că binele ăsta era o stare extrem de egoistă. Era binele meu, care nu însemna, neapărat, și binele celor apropiați mie. Se întîmpla așa pentru că, în continuare, nu aveam nici un plan, nu adăugam, conștient, nici una dintre experiențele importante la baza aceea care devenea tot mai fragilă.

Întrebări am început să îmi pun tîrziu, după 35 de ani. Primele crize adevărate de viață au început să apară tot atunci.

La 40 m-am enervat. Pentru că am fost prost atîta timp. Pentru că mi-am pierdut timpul pe mărunțiș. Crezînd că pun cărămizi la fundație, nu făceam decît să adun închipuiri, iluzii sau minuscule trofee. Toate importante în epoca în care trăim. Toate importante pentru alții, pentru lumea lor. Nu pentru a mea.

Am o soție frumoasă și deșteaptă. Avem doi copii minunați. E mai important să ies cu soția mea la un restaurant fără pretenții decît să mă gîndesc la cît de frumoasă ar putea fi televiziunea. E mai important să stau 45 de minute cu soră-mea la telefon decît să visez cîte minunății aș putea face. E mai important să joc fotbal pe PS3 cu băiatul nostru decît să văd ce trăznaie ar mai putea scrie vreun amic pe facebook. E mai important să „senez” cu Agatha (așa spune ea „desenez”) decît să scriu cine știe ce proiect teribil de important, pentru cineva care nu va înțelege nimic din el.

De aici a pornit, de fapt, totul. „Tati, senăm?” O spune atît de frumos încît mi-e clar că pentru ea, în acel moment, e cel mai important lucru din lume. Oricum, mai important decît orice cred eu că ar fi important.

Apoi, îmi lasă timp și pentru rîndurile astea.

copyright: Agatha Silistraru
copyright: Agatha Silistraru
Advertisements

Sărbătorile miroseau a portocale

Dacă stau bine să mă gîndesc acum, nu știu de unde făceau ai mei rost de banane de Crăciun. Îmi amintesc că apăreau, cu cîteva zile înainte, 6-7 banane verzi. Un miracol pentru care nu căutam explicații. De ce? Simplu, pentru că nu-l percepeam ca atare, nu era nimic extraordinar în apariția asta. Așa se întîmpla de Crăciun, de fiecare dată. O singură dată pe an. Mama învelea prețioasele fructe în ziar și le punea sus, pe un dulap. În cîteva zile se „coceau”, adică își schimbau culoarea și deveneau moi, bune de mîncat.

Miracol a fost atunci cînd, la vreo lună după Sărbători, am găsit un pachet de ăsta „banană în ziar” căzut după dulap. Asta chiar c-a fost sărbătoare! Banana era aproape neagră și foarte moale. Cred că am mîncat-o cu lingurița.

 

Era, cred, 4 dimineața. Stăteam la coadă la Alimentara. Lume puțină, plase multe lăsate acolo ca să marcheze locurile. Era frig și eu începeam să mă simt mare, responsabil. Pe la 5 a început să vină lumea. Tot mai mulți oameni. Apoi a venit mașina. „Ce bagă?” „Pui.” „Nu, doamnă, unt!” „Unt? Vaaaaaiii… poate și lapte, că așa am auzit..” „Pîine”, spune un vecin dezamăgit. „Nuu, sigur e lapte!” „Carne, e carne!”

De fapt, nimeni nu știa. Așa că toți erau pregătiți pentru orice. Rîndurile au început să se strîngă, lumea să înainteze, ca și cum ar fi avut unde să meargă. Magazinul era tot închis. Oamenii vroiau, doar, să fie mai aproape de ușile metalice, grele, cu grilaj decojit. Aveam două sacoșe mari, de rafie. Pline cu sticle de lapte, borcane mari de smîntînă, borcănașe de iaurt. Trebuia să înaintez, cei din spate mă presau. „Nimic mai simplu” îmi spun și dau să ridic sacoșele. Mînerele dure de rafie îmi intră în carne. Sacoșele nici măcar nu se mișcă, iar pe mine mă cuprinde groaza, îmi imaginez, deja, cum toată lumea din spate mă va depăși. Și cum familia mea va rămîne fără unt sau lapte sau smîntînă sau pui sau pîine sau ce adusese mașina.

 

Portocalele veneau tot iarna. Multă vreme n-am înțeles, după acea perioadă, cum poți să mănînci portocale oricînd, în orice anotimp. Pentru că eu știam că portocalele vin iarna, doar iarna.

Erau mari, miroseau frumos și erau puține. Dintr-o portocală mîncam toți din familie. Mirosul era și mai puternic cînd o decojeam, se răspîndea în toată casa. Păstram cojile pînă se uscau, se întăreau. Bucuria era dublată cînd pe cîte o portocală găseam un abțibild mic, rotund, pe care scria „Columbia”. Era ca un cadou interzis.

Mult timp n-am știut că există mandarine.

foto Ioana Silistraru
foto Ioana Silistraru

Odată am primit o rodie. Din URSS. Am privit-o cu neîncredere, eu știam că există, în afară de mere, pere, căpșuni și alte fructe locale doar banane și portocale.

În altă zi am primit o ciocolată austriacă. Cu lapte. Îi simt și acum gustul. Am păstrat-o cîteva săptămîni.

Un prieten de familie mi-a dat apoi un ursuleț Haribo. L-am păstrat vreun an, bănuiam că e radieră. Mirosea frumos, apoi s-a umplut de mizerie și și-a pierdut strălucirea. Cînd am înțeles că îl puteam mînca, a fost prea tîrziu.

 

Iarna mirosea, totuși, a portocale. Poate pentru că bananele nu au miros, pentru că altfel Sărbătorile ar fi mirosit a portocale, a banane și a brad. Eram copil, iar minunea asta care se repeta în fiecare an era de ajuns. Nu-mi puneam întrebări, nu încercam să înțeleg de ce miracolul se întîmpla doar iarna.

 

Au trecut vreo 30 de ani de atunci. Potrivit unui sondaj INSCOP, dat publicității la începutul lui decembrie 2013, 44,7% dintre români susțin că regimul comunist a fost “un lucru bun pentru România”. 44,4% consideră ca se trăia mai bine pe vremea lui Ceaușescu. 33,6% spun ca se trăia mai rău decît azi.

 

Restul nu contează. Vin Sărbătorile și miroase a portocale, pentru că bananele, kiwi, rodiile, curmalele, ananasul n-au miros.

Vin Sărbătorile și miroase a brad, ca-ntotdeauna.

 

 

 

Amintiri dintr-o altă iarnă. Exercițiu nereușit de stil.

Pasul acela pe care l-am făcut fără să mă gîndesc m-a aruncat într-o cu totul altă lume. Dintre brazii înalți, îngropați în zăpada neatinsă, am pătruns într-un luminiș. Zăpada era și mai mare aici, îmi trecea de brîu. M-am oprit și am ascultat. Aș vrea să pot găsi acele cuvinte care să descrie momentul ăsta, pentru că e unul foarte important pentru mine. Am ascultat cum brazii încremeniseră, cum aerul înghețase, căpătînd o claritate miraculoasă. Am ascultat, pentru o clipă, liniștea. Alb, verde și albastru, reduse, toate, la esența culorii, la puritatea primordială.

Aș vrea să găsesc cuvintele, acum e doar un exercițiu nereușit.

Senzația a fost atît de puternică încît și acum, după zeci de ani, e de ajuns să mă gîndesc la momentul acela și să simt, din nou, totul.

Apoi, a căzut o grămadă mare de zăpadă dintr-un brad, de pe ramurile lui imense. Iar lumea întreagă a revenit la viața obișnuită.

 

Amintiri. Copilăria poate fi fără griji, indiferentă față de problemele celor mari. Așa și trebuie, îmi spun acum, văzînd doi copii crescînd. O să-i duc într-o zi într-o pădure ca aceea din copilăria mea.

 

Cumva, sper că voi retrăi, cu ei, acel moment. Egoism?

 

 

Noaptea în care au venit extratereștrii

Azi noapte au venit extratereștrii. Sigur, nu era chiar întuneric afară, ba din contră, soarele strălucea sus pe cer. Iar lumina lui s-a reflectat mai întîi într-o măgăoaie mare, triunghiulară, care plutea în apropierea casei.

Poate că „plutea” nu e cuvîntul cel mai bun pentru a descrie situația, „măgăoaie” e mai apropiat. Pentru că am fost foarte contrariat de zgomotul pe care-l făcea mașinăria: cam puternic pentru gustul meu, plus că am avut impresia că avea și o problemă la motor sau la ce-o fi fost ăla care o făcea să se deplaseze.

Trezit din năuceala inițială – pentru că nu-i un lucru firesc să vezi o navă extraterestră venind, nu-i așa? – mi-am scos telefonul să filmez. Doar că telefonul meu are o întîrziere cam mare pînă pornește înregistrarea și îmi era teamă că voi rata momentul. (problema asta ar trebui să o rezolve domnii de la Apple, data viitoare s-ar putea să mă enervez).

Azi-noapte a mers. Nu știu, totuși, dacă am mai apăsat butonul de înregistrare pentru că, după ce nava a sclipit puternic în lumina soarelui și i-am văzut formele clare, pătrățoase, carcasa masivă dintr-un material dur, cenușiu, m-au apucat frustrările: chiar să nu poată extratereștrii ăștia să iasă din clișee? Adică să ne surprindă cu ceva la sosire?

Atunci am văzut motivul pentru care nava avea motorul sau ce naiba o fi fost ăla turat la maximum: trăgea după ea alte 3 măgăoaie, legate una după alta cu un fel de coardă. Poate că era o șufă.

 

Dimineață, cînd m-am trezit, n-am mai putut vedea nimic, nici o urmă a trecerii lor. Era o ceață deasă, albă, ca o cremă de iaurt. Încerc că îmi dau seama de atunci ce înseamnă visul ăsta și nu reușesc.

 

Azi-noapte a nins. Puțin, însă cîmpul e aproape alb.

Haideți să le tăiem salariile! Lor, politicienilor!

Parlamentarii ne-au lovit, zilele acestea, acolo unde ne doare cel mai tare: în mîndrie. „Bă, chiar ne credeți proști?” Cam așa s-ar rezuma, decent, mesajul ce-a aprins internetul românesc și dezbaterile de la cîteva posturi de televiziune. Altfel, voci mai ferme au pronunțat expresii cu „capete în gură”, „gîți” și „mame”.

Dar nu despre reacțiile de furie vreau să vorbesc. Pentru că supărările, de cele mai multe ori, trec cu timpul. Pînă la urmă, vin Sărbătorile, avem porci de tăiat, brazi de împodobit și cadouri de pus sub ei. Urmează o perioadă de tihnă. Tocmai acea stare pe care s-au bazat „aleșii” cînd au încercat mîrșăviile.

De data asta, însă, s-ar putea ca supărarea noastră să nu mai treacă așa de ușor. Umilințele acumulate din 1990 încoace pe principiul „totul ni se cuvine, nouă, că ne-ați ales” au atins vîrful sacului, nu mai e loc pentru încă una. Furtuna asta care stă să izbucnească se va întoarce împotriva tuturor, într-o perioadă care trebuia să fie extrem de calmă, avînd în vedere scorul cu care a cîștigat alegerile actuala coaliție.

Dar doar de calm n-avem parte. Pentru că 70% dintre cei din Parlament au uitat promisiunile cu care ne-au vrăjit imediat ce s-au instalat în fotoliile confortabile ale sălilor de ședință. N-au făcut mai nimic, ba chiar ne-au dovedit că pot face mai rău decît înainte.

Nu îndemn la răscoală. Nu la violență. Sigur, protestele în stradă au rolul lor și pot crea presiune. Însă experiența anilor de democrație dovedește că rezultatul acestui mod de a protesta e destul de slab în țara noastră. Cred că, de data asta, trebuie să facem altfel, să scormonim bine în felul nostru de-a fi. Să folosim, pentru o cauză nobilă, o meteahnă pe care o tot blamăm la unii dintre conaționali: șmecheria!

Potrivit Constituției, 100.000 de cetăţeni, care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre acestea să se strângă minimum 5.000 de semnături, pot iniția un proiect de lege organică. Un sfert din jdețele țării ar însemna 10,5. Putem însă lăsa de la noi. Să fie 11.

De ce am sărit așa la inițiative legislative? Păi, simplu. În cazul de față, legea organică:

„(3) Prin lege organică se reglementează:

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;

b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;”

 

Și acum vine bombonica:

„c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;”

salariul

Inițiativa legislativă ar avea un singur articol care ar putea suna cam așa:

„Senatorii și deputații sînt reprezentanții alegătorilor, ai poporului român. Avînd în vedere acest adevăr de netăgăduit, se stabilește indemnizația lunară a parlamentarilor egală cu salariul minim pe economie, indexabil, o dată pe an, cu rata inflației, în același timp cu indexarea tuturor salariilor plătite de la bugetul de stat. Parlamentarii vor trăi în întregul mandat din indemnizație, fără să poată beneficia de alte înlesniri de natură materială.”

 

100.000 de semnături sînt multe. Procedura de strîngere a lor e complicată. Însă mergeți în Maramureș și spuneți-le că vreți să le tăiați salariile „Miticilor”. Veți primi zeci de mii de semnături! În Ardeal amintiți-le alegătorilor despre aroganța celor care-i reprezintă. Vor fi alte mii de oameni care vor face voluntariat să strîngă semnăturile. În Moldova spuneți-le că timp de 23 de ani au fost rupți de restul țării. În Dobrogea întrebați-i dacă le place sărăcia. La Craiova sau Timișoara întrebați dacă-i reprezintă Bucureștiul. Și-o să descoperiți că 100.000 de semnături nu mai sînt așa de multe.

Sigur, parlamentarii vor putea spune că noi, cetățenii, n-avem dreptul să facem inițiative legislative în probleme de natură fiscală. Sînt însă convins că o mulțime de avocați excelenți din țara asta vor susține cauza gratuit în justiție și vor demonstra că indemnizația parlamentarilor nu e o problemă fiscală.

Apoi, știu că inițiativa ar fi uitată de la o ședință la alta. Ei bine, aici ar face bine presiunea străzii. Pentru că de asta le e teamă.

În fine, cel mai probabil ar vota împotrivă. Însă un cordon liniștit de vreo 50 de mii de români care s-ar plimba, întîmplător, în jurul clădirii Parlamentului i-ar putea face să se gîndească mai bine.

Și chiar dacă inițiativa ar cădea, lor nu le-ar pica bine. Iar Constituția ne-ar permite să mergem mai departe. Sesizarea Președintelui, în cazul legilor de modificare a Legii Fundamentale, poate fi facută de către guvern, cel puțin un sfert dintre parlamentari sau de 500.000 de alegători, din cel puțin 21 de județe, cu cîte 20.000 de semnături în fiecare. Iar după ce am strînge 100.000 de semnături, n-ar mai fi așa de complicat să găsim de 5 ori mai multe.

Să nu credeți cumva că sesizarea președintelui am amintit-o pentru că-l iubesc pe actualul! Nici vorbă, dar asta-i legea, astea-s căile de atac.

Iar următoarea inițiativă a românilor, ca o dovadă de dragoste supremă, ar fi chiar pentru el. Și, sigur, pentru minunatul guvern.

PS. O conecință imediată a inițiativei de mai sus, în cazul în care ar fi adoptată, ar fi creșterea bruscă a salariului minim pe economie. Inclusiv a nivelului de trai, prin taxe mai mici la carburanți, alimente. Și s-ar dezvolta și programele sociale, facilitățile pentru locuințe noi etc.

De ce să plec eu din țara mea? De ce nu pleacă ei?

Mă tot întreb de ceva vreme ce mai caut în țara asta. Avem „consilii” de familie, facem calcule, planuri, ne punem o mulțime de întrebări și ajungem la aceeași concluzie: ce mai căutăm în țara asta?

Am 41 de ani. Car după mine vreo 18 ani de lucru constant în televiziune. Nu știu să fac nimic altceva. Am încercat, însă chiar și pentru banalele piese de mobilă de la IKEA am nevoie de supraveghere din partea soției mele. Ultima oară cînd am instalat o oglindă și m-a ajutat i-am găurit un deget cu bormașina. Sînge, înjurături. De atunci nu mă mai ajută, nu știu de ce. Acum vreo 3 săptămîni am construit o cutie de lemn care ar trebui să protejeze cablurile de curent care intră în casă. Mi-am făcut o gaură cu aceeași bormașină în unghia de la degetul mare. Sînge, înjurături. O fotografie imprimată pe un carton stă de peste un an prin te miri ce locuri pentru că n-am reușit să o prind pe perete.

Și astea sînt doar cele mai proaspete. Acum vreo 2 ani, cînd am rămas fără curent, m-am chinuit vreo 15 minute să sparg lacătul de la panoul electric, să ridic siguranța. Era întuneric, cam frig și se auzeau zgomote ciudate din pădurea care începe chiar lîngă panou. După 15 minute am renunțat. Poate și pentru că mi-am dat seama că nu acela era lacătul nostru. De fapt, nici măcar n-aveam lacăt, ușița de la siguranța noastră era larg deschisă.

Și-ar mai fi grătarele pe care le-aș arde, pare-se, de fiecare dată; gardul pe care l-a distrus cîinele pînă să îmi spună conștiința (adică Ioana) că poate ar trebui să punem o plasă de sîrmă peste (i se vindecase degetul zdrelit între timp însă m-a ajutat vecinul, avea degetele neatinse) și, în fine, gazonul care m-a ascultat doar pe bucăți, deși l-am rugat extrem de frumos să crească.

BUN. Ați înțeles. Nu prea mă pricep la nimic altceva decît la televiziune. De fapt, nici la asta nu mă pricep, însă îmi place tare mult. Iar dacă vom pleca din țară, e aproape sigur că nu vom munci în televiziune.

Am fost la vot. Cred că la cam toate alegerile. Situația a evoluat, sînt schimbări față de 1990, cînd majoritatea covîrșitoare l-a ales pe Ion Iliescu și soră-mea se uita cruciș la mine că vroiam și eu să-l votez. Lucrurile s-au schimbat, însă atmosfera tot de rahat e. Și continuă să evolueze în sensul ăsta.

După atîtea campanii electorale și promisiuni și speranțe și alegeri, la Cotroceni avem un scandalagiu. Parlamentarii, din ce în ce mai mulți, votează legi pentru binele lor, asta atunci cînd nu ridică cîte două mîini la deciziile aberante pe care le concep cîteva „creiere”, în birourile călduțe de la guvern. În restul timpului se ceartă între ei ca niște țațe.

În acest timp, am 41 de ani. Nu voi avea pensie, iar dacă, totuși, statul va găsi ceva bani pentru mine, cu siguranță n-o să-mi ajungă. Sînt, însă, împăcat cu gîndul că voi munci pînă voi crăpa. Soția mea e în aceeași situație. Copiii noștri își vor găsi un alt drum. Cel puțin noi o să-i ajutăm cu tot ce putem ca să facă așa. M-am împăcat și cu ideea asta.

Doar cu un gînd nu mă împac. Unul care tot crește, pe zi ce trece: de ce să plec eu din țara mea?

De ce nu plecați voi, toți politicienii care mi-ați mîncat mai mult de jumătate din viață cu neputința voastră, cu lașitatea, lipsa de viziune, hoția, mizeria, patriotismul de paradă, incultura, ignoranța și nepotismul care vă caracterizează?

Plecați voi și nu mai veniți. Nici măcar de Sărbători!

N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI! Pagina de Facebook a unui ministru al României, spartă de un hecăr răutăcios! Anchetă jurnalistică EXCLUSIVĂ!

Una dintre principalele promisiuni ale USL din campania electorală a fost creșterea transparenței atunci cînd vor ajunge la guvernare. Și cum asemenea legăminte nu se uită, miniștrii s-au pus pe treabă, fiecare cum a putut.

Astăzi, întîmplător, voi arunca un ochi asupra activității intense a doamnei ministru Maria Grapini. Pentru cei care nu știu, doamna Grapini este ministru delegat pentru IMM-uri, mediu de afaceri și turism. Și are o activitate intensă pe Facebook.

invidia

Urmînd, probabil, îndemnul lăudabil al doamnei ministru, 111.00 de firme s-au închis anul acesta. Potrivit unul studiu Coface, citat de Mediafax, asta “înseamnă că aproximativ 10 miliarde de euro au dispărut din economia României. Cele mai multe dintre aceste firme aveau o vechime în economie de circa 10 ani și dădeau de lucru unui număr de 276.700 angajați.”

Realitatea e dură. Însă nu putem lăsa lucrurile așa. Lupta continuă.

bugetul

“Tupeul depășește cunoașterea”. Cît adevăr aici!

Consecința directă a “făcutului de scumpiri” vine tot de la Coface:

“37% dintre debitori refuză să își plătească datoriile, 34% și le plătesc integral, iar în 29% dintre cazuri debitorii își plătesc parțial datoriile sau perioada de recuperare a datoriilor de la ei este îndelungată și anevoioasă.”

mos nicolae

Love, love, love…. and understanding. E și un cîntec așa, nu?

“Numărul firmelor cu cifra de afaceri mai mare de 1 milion de euro, care au intrat în insolvență în primul semestru din anul curent, este de 414 de companii, aproape de două ori mai mare decît cel înregistrat în aceeași perioadă a anului anterior.” (Coface)

pentruca

Nimic despre mediul de afaceri. Sînt însă convins că bătaia (prietenească pe umăr) le trece prin minte tuturor oamenilor de afaceri din România.

Despre ei vorbește însă managerul Coface, Constantin Coman: “Anul 2013 l-aș caracteriza ca unul al marilor insolvențe cu un impact puternic social-economic.”

produsele ro

V-am spus eu? Există speranță! Ce contează că statisticile nu ies tocmai bine? Speranța e în sufletele noastre.

Lăsînd glumele ieftine la o parte (glumele mele, desigur, pentru care îmi și cer iertare), eu cred că pagina de Facebook a doamnei Grapini e, de fapt, a unui hacker (hecăr, doamnă) răuvoitor. Să vă explic de ce.

facultatea

Deci, “Facultatea de Limbi și Literaturi Străine”. Însă, în CV-ul doamnei scrie clar:

“1973 – 1978 – Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” Iasi, Facultatea deTextile, Specializarea

„Tehnologia Mecanica a Filarii si Teserii”

1969 –1973 – Liceul Teoretic, loc. Beresti,

jud. Galati”

Vedeți? “Facultatea de Textile”, nu de “Limbi și Literaturi Străine”. De aia zic, pagina asta a fost spartă de un hecăr. Iar hecărul ăsta e nemilos, își bate joc de doamna ministru. (aici se încheie ancheta jurnalistică senzațională în exclusivitate.)

Pentru că altfel, dacă scurta mea investigație e greșită, atunci nu văd decît o soluție: ori doamna își închide pagina și învață să scrie fără greșeli înainte de a o redeschide, ori învață pur și simplu să scrie fără greșeli și se dedică, în întregime, activității sale de la minister.

PS. Sînt convins că doamna ministru nu se va supăra pe mine. N-am făcut nimic altceva decît să-i urmez îndemnul, acela de a mă implica, de a-i face bine cuiva. Sau de a-i aduce zîmbetul pe față. Cuiva.