Dimineață de gheață

Cîmpul e perfect înghețat, încremenit.  E liniște de aici, de pe terasă, pînă dincolo de ceața groasă, albă,  la soarele galben, mare, pe care pîcla îl transformă, îl face uriaș, de un rotund fără margini precise. O liniște ce pare, miraculos, să facă drumul ăsta lung de lîngă mine pînă la soare și înapoi, filtrată de aerul de gheață, purtînd cu ea speranțe și întrebări și întorcîndu-se plină de amintiri. Întrebările mele pleacă cu o viteză amețitoare, zboară peste firele de iarbă fragile, rupîndu-le vîrfurile casante, plutesc spre orizont. Spre nicăieri. De acolo se întorc zgribulite, ca niște animale speriate de cîmpul nesfîrșit dar pline, în același timp, de dorința de a-l depăși, de a vedea ce-i dincolo. Au adunat, în drumul lor, alte și alte întrebări fără răspuns, uitate sau pierdute cîndva, demult, cînd viața curgea cu altă viteză și timpul putea, chiar, să stea în loc.

Par să aibă platoșe lucioase pentru că le văd ridicîndu-se cu sclipiri scurte, ca niște fulgere în plină zi, sub imensul soare adormit. Nici măcar nu mai e frig, iar dimineața asta seamănă mult, tare mult, cu o dimineață de vară, cu miros de mare și sunet de valuri la doi, hai trei pași acolo, imediat după pădure. Atîta doar că verdele ierbii abia se distinge sub pătura fină, înghețată.

Întrebările mele se întorc purificate de aerul tare, de tot ce-au întîlnit în drumul spre globul imens al soarelui. Mai simple, mai clare, mai tăioase. Răspunsurile nu pot veni de nicăieri, răspunsurile sînt la mine, în mine. S-au tot chinuit să iasă, zi după zi, săptămînă după săptămînă, lună după lună, ani în șir. Pe unele le-am ignorat, pe unele nici măcar nu le-am sesizat. Acum, nu mai au răbdare. Mă ciupesc de față, de mîini, îmi intră pe sub piele și-mi cer să mă hotărăsc, să iau deciziile pe care trebuie să le iau.

Să merg mai departe. Pe un nou drum.

De nicăieri, șuieratul unei locomotive sparge liniștea încremenită. Prin poarta pe care o deschide în blocul de aer trece apoi sunetul trenului trecînd în viteză pe șinele de fier rece.

Înăuntru, Agatha se ridică și mă privește. Apoi, fără să spună nimic, vine în brațele mele. Stă așa, nemișcată, o clipă fără sfîrșit. Abia a împlinit un an și șapte luni. Timpul, pentru ea, e încremenit ca tabloul de afară.

Totul a durat un minut.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s