Autostrada ce merge în direcția greșită și-un drum prin cîmp

Ca să ajungi la casa noastră, ieși de pe drumul județean, o iei pe un drum care a fost asfaltat acum vreo 2 ani pînă la prima intersecție. În stînga cîmp întins pînă hăt departe, în dreapta un drumeag șerpuitor de țară, care trece pe lîngă pădure și duce spre casă.

Cînd am ajuns noi aici, nici unul dintre cele trei drumuri nu era asfaltat. Primul, mărginit de un cartier de vile și alte cîteva case răsfirate era pietruit. Celelalte două deveneau, la prima ploaie serioasă, aproape impracticabile. Cel puțin cu un autoturism obișnuit.

Schimbul nostru de amabilități cu primăria a început imediat. Noi le-am spus că ne mutăm și că ne temem că nu o să avem cum să ajungem acasă, ei ne-au spus că vor rezolva problema, noi am plecat liniștiți acasă, apoi, la fel de liniștit, a început să plouă. Și să plouă. Să toarne de-a binelea. Iar primăria ne-a spus să stăm liniștiți, vor rezolva problema. Pînă una-alta, am renunțat la una mașina mică. Oricum n-ar fi trecut de bariera de noroi.

Apoi a venit iarna. Acea iarnă cu zăpezi de doi metri. Care, culmea, a fost o binecuvîntare pentru drumul nostru. Odată înlăturat stratul gros de zăpadă, calea de acces spre casă s-a transformat într-o pistă de avioane, atît de netedă era. N-am mai sunat la primărie, ne-am gîndit că erau și oamenii prinși cu Sărbătorile.

Primăvara, cînd a revenit mocirla, eram deja obișnuiți să folosim o singură mașină. Și, probabil încă purtați de spiritul Sărbătorilor ce trecuseră, am acceptat cu bucurie răspunsul scris al primăriei cum că nu au bani acum să ne facă drumul, dar că ne au în vedere. Sigur, neoficial, promisiunile continuau să curgă. Cum că vor face și vor drege și să stăm liniștiți că se va rezolva și iar, că va fi bine și că vor face ei cumva. La un moment dat mi-am dat seama că vorbeam mai des la telefon cu cei aleși să ne conducă satul decît cu prietenii mei.

Și apoi a venit vara. Vara, la peste 30 de grade, nu mai e noroi. Normal. Singura problemă e că dacă pînă atunci mașina noastră era acoperită cu un strat respectabil de glod, acum era tapetată cu același strat, mai fin, mai delicat, de praf. Firicel după firicel, adunate într-o pătură aurie, ca un dosar gros în care am fi putut strînge promisiunile venite dinspre instituția către care ne îndreptam speranțele.

Povestea a continuat și toamna următoare. Și iarna. Și primăvara, pentru că ăsta-i anotimpul care vine, firesc, după Sărbătorile de iarnă. Și din nou vara. Între timp, mașina s-a ales cu un set nou-nouț de capete de bară, amortizoare, bucșe, pivoți. Ba chiar și cu un motor nou, pentru că ăla vechi, săracul, nu rezistase la avalanșa de  mizerie adunată de pe drum.

Pînă într-o zi cînd, la intersecția despre care vorbeam la începutul poveștii, a început hărmălaia. Utilaje mari, puternice, mîndre, camioane pline cu piatră, alte utilaje de întins asfaltul. Pe scurt, oamenii administrației locale păreau foarte hotărîți să facă o lucrare mare! Să asfalteze un drum.

Nu pot să descriu stupoarea care ne-a cuprins cînd ne-am dat seama că nu drumul nostru (care deservește, e adevărat, destul de puține case) urma să primească binecuvîntata pătură neagră de asfalt, ci drumul care mergea în cîmp! Către nicăieri!

De data asta, cei de la primărie ne-au spus că nu aveau ce să facă, drumul prin cîmp era asfaltat cu bani europeni și proiectul nu putea fi schimbat. Ba chiar au fost de acord cu mine că proiectul era prost, „dar ce vreți să facem, să nu folosim banii?” Nu, aș fi vrut să anunțe la Bruxelles dacă era nevoie că au greșit planul și că au luat-o în celălalt sens, că dacă vor continua așa vor arunca banii pe fereastră.

Am fost pe drumul cel nou. Am vrut să mă asigur că nu sîntem noi răutăcioși. Am vrut să îi găsim utilitatea. Ei bine, drumul traversează un cîmp nelocuit. Undeva, la mijlocul lui, am descoperit primul semn de viață: o stînă. Deci, corect ar fi să zic „primele semne de viață”. În rest, un depozit în aer liber de piatră de drum, care s-a întins pe tot asfaltul proaspăt turnat și cam atît. Cîndva, poate că aici vor fi construite case.

 

Așa că atunci cînd am văzut planurile guvernului legate de autostrăzile care vor brăzda România în lung și-n lat, nu m-am mirat prea tare. Autostrada spre Alexandria e ca drumul meu. Asfaltat, frumos, cu bani europeni, doar că merge în direcția greșită. Aproximativ aceeași distanță și probabil niște costuri ceva mai mari ar fi acoperit drumul dintre Rîmnicu Vîlcea și Sibiu și ar fi închis, astfel, coridorul 4.

Am înțeles că multă, chiar foarte multă lume merge la sfîrșit de săptămînă la Alexandria. Că se întîmplă blocaje ce durează cîteva ore. Deci rezolvarea problemei pentru acești români este necesară.

Însă la nivelul întregii Românii, între o autostradă spre Alexandria și una de la Constanța pînă la Nădlac, aș merge pe ultima variantă.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care stau, săptămînal, ore în șir blocați pe drumul ce-i duce spre frumosul municipiu reședință al județului Teleorman.

PS. În țara asta toate-s așa de pe dos, încît încep să bănuiesc că eu sînt cel care gîndește strîmb. Că, de fapt, avem nevoie de biserici cînd e lipsă de școli și spitale performante, că ne trebuie bălăcăreală politică la cel mai înalt nivel pentru a acoperi lipsa de interes a aleșilor, că țara asta are cu adevărat nevoie de planuri plătite cu milioane de euro pentru proiecte ce nu se vor face niciodată, că ne trebuie, în fine, să promovăm golănia și mîrlănia în ciuda miilor de exemple ce ne-ar putea face să ne dorim o viață mai frumoasă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s