PUTEREA OMULUI DIN SPATELE TEJGHELEI

Una dintre primele mele amintiri despre Occident vine de la începutul anilor ’90, din Franța. Pentru un băiat ce trăise 17 ani în cea mai neagră perioadă a comunismului lui Ceaușescu, totul era nou: oamenii complet altfel, vii, apoi mașinile de toate culorile și mărcile, autostrăzile, drumurile fără gropi, vitrinele pline de produse frumos aranjate, luminile care se aprindeau noaptea pe stradă, clădirile, îngrijite în cea mai mare parte,  diferite una de alta.

Și totuși, amintirea cea mai puternică e legată de felul în care se purtau vînzătorii. Am intrat într-un magazin de haine. Mic, destul de aglomerat. Am intrat timid, privind rafturile frumos aranjate. „Bonjour, monsieur!” mi-a spus vînzătoarea și mi-a zîmbit. Acum, după atîția ani, recunosc că n-am știut ce să fac. Ba mai mult decît atît, m-am speriat! Să fiu primit cu atîta căldură de un necunoscut, într-un magazin din care cel mai probabil nu aveam bani să-mi cumpăr nimic, era de neimaginat. Cred că am vrut să ies imediat, rușinat de situație. Noroc cu soră-mea, care mi-a explicat că așa e normal.

Cu timpul, am început să înțeleg că amabilitatea asta e o chestie ce ține de vînzări, că oamenii ăștia ar face orice să te atragă, am simțit, chiar, cîteodată, că această căldură poate fi și deranjantă. Sau că, din contră, poți profita de ea pentru o eventuală reducere de preț la un lucru de care ești foarte interesat.

La Washington, 10 ani mai tîrziu, patronul unui magazin a tras atît de tare de mine cînd a văzut că mă interesează o haină de piele, încît mi-a făcut un val de reduceri așa de neașteptat că m-am speriat din nou. Dar am plecat cu haina pe care am dat o cincime din prețul inițial.

Am fost, de cînd m-am mutat la București, un client de noapte al benzinăriilor. După o zi de muncă în care nu puteam să părăsesc redacția, stațiile cu magazine au fost soluția cea mai la îndemînă pentru ceva de mîncare, o  bere sau un pachet de țigări.

Spun, de fiecare dată, „bună seara!” și „vă rog!” Răspunsurile le știți, pentru că le-ați auzit cu siguranță: „Da?”, „Salut!”, „Spune!” și așa mai departe. Rar aud mult-așteptatul „Bună seara!” Și mai rar văd un zîmbet care să apară pe fețele împietrite.

Mi s-a întîmplat, chiar, să dau peste vînzători care să vorbească la telefon, cu iubita ori cu vreun prieten. Semnul de maximă prețuire a fost cînd unul dintre aceștia m-a întrebat „Te deranjează dacă vorbesc la telefon?” Dacă i-aș fi răspuns „Te deranjează dacă nu mai cumpăr nimic din magazinul pentru care lucrezi?” nu prea cred că ar fi înțeles mare lucru. Ori ar fi răsuflat ușurat că-și putea continua convorbirea.

Atitudinea asta vine de undeva, de la vînzătoarele din Alimentara. Ele erau stăpînele absolute ale rafturilor goale. Și n-aveau nici un interes să vîndă, pentru că, oricum, n-aveau ce să vîndă.

Acum rafturile sînt pline. Dezinteresul, însă, a rămas același. Este, cred eu, manifestarea forței supreme a omului din spatele tejghelei.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s