Superba doamnă Grapini

Un nou mesaj al doamnei ministru, adică membru al cabinetului care conduce zilele astea România, lovește spațiul încă nereglementat denumit internet. Iată-l:

“Cand eram copil ,erau troiene cat casa .Tata facae un tunel ca sa putem iesi din casa sa mergem la scoala.Oamenii din comuna nu se vaiatau ieseau la dat zapada din fata curtilor ,de pe ulite ,eu mergeam cativa km pe jos pana la scoala ,asa cum o faceau toti copiii din sat.Nu am auzit pe nimeni vaicarindu-se ,stand la geam si cerand “autoritatilor”sa le curete trotuarul.Exista multe lucruri de schimbat la autoritati dar nu credeti ca si la multi dintre noi ? Daca este muscat un copil e de vina statul, daca cade cineva pe gheata este de vina primarul,daca sunt blocate masini datorita zapezii este de vina politia ,desi s-a anuntat ca-i inchis drumul……Eu cred ca schimbarea trebuie sa inceapa mai intai la fiecare dintre noi !”

Screen shot 2014-01-27 at 7.39.19 PM

Voi încerca să vă spun ce am înțeles eu. Trecînd peste peisajul bucolic (nu e de rău, doamnă, vă asigur!), am înțeles că doamna Grapini a fost și ea copil. Și mergea la școală. Cu orice preț, pentru că tatăl ei trebuia să facă tuneluri prin nămeții înalți cît casa, apoi dădea zăpada de pe ulițe (? Aici nu îmi e foarte clar, dar cred că participa alături de oamenii din comună.). Culmea acestei epopei e atinsă cînd pe atunci fetița viitor ministru trebuia să meargă kilometri întregi pe jos, prin zăpezi, ca să ajungă la școală!

Între noi fie vorba, nu cred că i-a folosit la aproape nimic efortul ăsta, sincer! Altfel ar fi știut că virgula “,’ se lipește de cuvîntul de dinainte, fără pauză. Deci nu “copil ,erau”, “curtilor ,de pe”, “ulite ,eu”, “vaicarindu-se ,stand”, “politia ,desi” și altele asemenea, ci “copil, erau”, “curților, de pe”, “ulițe, eu”… în fine, ați înțeles.

Problema asta cu greșelile de ortografie e deja veche la doamna Grapini. Nu zic că nu poate fi reparată. Dar ceea ce nu poate fi schimbat e felul de a gîndi al doamnei: “Există multe lucruri de schimbat la autorități (virgulă) dar nu credeți că și la mulți dintre noi?” Doamnă, sînteți ministru, oricît de populară ați încerca să vă prezentați. Sînteți din tagma “autorități” și basta!

Introducerea asta semi-patetică, plină de ipocrizie prevestește mizeria care urmeză: “Daca este muscat un copil e de vina statul, daca cade cineva pe gheata este de vina primarul,daca sunt blocate masini datorita zapezii este de vina politia ,desi s-a anuntat ca-i inchis drumul.” Un amestec de evenimente fără legătură, care arată însă cît vitriol a adunat doamna Grapini în tot acest timp de cînd poporul și presa asta de doi lei își permit să critice guvernul din care face parte doamna.

Mi-e teamă să mă gîndesc la ziua în care nu vom mai putea spune nimic. Pînă atunci, doar două lucruri: mașinile sînt blocate “din cauza” și nu “datorită zăpezii”, iar ultima propoziție ar fi sunat, corect, așa:

“Eu cred că schimbarea trebuie să înceapă mai întîi la fiecare dintre noi, de aceea demisionez!

Să plece toți, cu ochii în pămînt. De rușine.

Dacă aș putea să înlocuiesc sistemul statului cu unul privat, pornind de la cazul avionului căzut în munți, aș face-o. Doar că nu văd cum.

112 privat? Cu siguranță ar fi funcționat mai bine. Șefi profesioniști peste structuri private de intervenție în caz de urgență? Cu siguranță și-ar fi făcut treaba ca la carte. O firmă particulară care să aibă atribuțiile ROMATSA oare cum ar fi funcționat în acest caz? Sînt convins că mult mai bine!

Un set nou de miniștri la interne, apărare, sănătate chiar. Toți într-un cabinet privat, care să funcționeze pe principiile unui consiliu de administrație al unei mari firme: faceți performanță, rămîneți și sînteți răsplătiți pe măsură. Nu faceți asta, la revedere!

Dacă am putea înlocui sistemul statului cu unul privat acum, după accidentul din munți, sînt sigur că am face-o. Din păcate, nu putem.

Ei pot însă un lucru simplu: să plece toți. Cu ochii în pămînt, de rușine.

Cadou pentru fetița mea. O pădure.

Acum aproape 2 ani, cînd s-a născut Agatha, m-am gîndit foarte serios ce să-i fac cadou. Ceva care să-i aducă aminte de mine peste 20 de ani, cînd eu voi fi un moșneguț cu tabieturi îngrozitoare și cu figuri de tinerel, ori peste 40, cînd voi fi doar îngrozitor.

Primul lucru la care m-am gîndit a fost cel pe care o să vi-l povestesc mai jos. Unul pentru care am nevoie de ajutor.

Cei care citesc poveștile mele știu că locuim la țară, nu departe de București. În mijlocul unui cîmp care e împrejmuit de o pădure. Cei care n-au mai citit poveștile trebuie să mai știe că ultima oară cînd a venit un instalator să ne repare centrala, omul mi-a spus, ușor gîtuit, că „sîntem nebuni” că stăm unde stăm, dar că-i place lucrul ăsta. Avem un singur rînd de vecini, prietenii noștri, despre care probabil că instalatorul ar spune același lucru. (altfel, un super-instalator, vi-l recomand cu încredere!)

Dar, uite de unde am plecat și unde am ajuns…. Să revenim. Cadoul pentru Agatha. Cel despre care, cred eu, își va aminti și peste 20 și peste 40 de ani.

Priviți aceste fotografii!

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

Le-am făcut azi, la repezeală, la marginea pădurii. Credeți-mă, e doar o mică parte din gunoiul strîns în pădurea asta minunată. La cîțiva metri în spatele primului rînd de copaci sînt grămezi întregi de bidoane de plastic, de resturi de la construcții, de haine sau gunoi menajer!

Arată o parte urîtă a noastră, a oamenilor. A celor care aruncă așa gunoiul, dar și a mea, pentru că n-am făcut nimic pînă acum.

Anul ăsta voi face. Voi strînge cît de mult gunoi voi putea. Am făcut consiliu de familie și-am hotărît că vom face asta de ziua copiilor noștri, la sfîrșitul lunii aprilie. (Petru și Agatha sînt născuți la 11 ani și o zi distanță)

Și-acum, sînt doar curios. Cîți dintre voi ați vrea să ne ajutați să curățăm pădurea și să-i fac Agathei un cadou frumos?

Voi face un sondaj mai jos și voi reveni cu poze din pădure, ca să înțelegeți, cei care veți spune da, la ce vă înhămați.

Tren de mare viteză ajunge la destinație cu 2 ore întîrziere. În România.

Un reportaj din Adevărul descrie unul dintre cele mai vizibile paradoxuri ale României post-decembriste: un tren de ultimă generație pleacă de la Craiova spre Motru pe un traseu de încercare a mașinăriei produse în România. Trenul funcționează fără probleme, însă ajunge la destinație cu 2 ore întîrziere!

tren_adevarul
copyright Andrei IRIMESCU/ Adevarul

Ca să înțelegeți corect paradoxul, între Craiova și Motru sînt 94 de kilometri dacă mergi cu mașina. Ceea ce înseamnă, în România, în jur de o oră și jumătate de drum. Adică o întîrziere de 2 ore la o oră și jumătate? E aproape o sfidare a matematicii!

Asta îmi amintește de primele Ferrari sau Lamborghini cumpărate în anii de după decembrie ’89 într-o Românie fără autostrăzi și brăzdată de craterele din drumuri.

De mașinile de sute de mii de euro cumpărate în leasing după 2000 și ținute în fața blocului de garsoniere (asta dacă nu cumva fericitul proprietar nu stătea cu părinții în apartamentul de 2 camere).

Îmi amintește de pîrtiile doamnei Udrea construite la o altitudine mai mică de 1600 de metri, sfidînd atît sfaturile specialiștilor cît și evidența.

Îmi aduce aminte de autostrăzile făcute pe hîrtie de actualul guvern, planuri ce-au costat și ele prea mult pentru țara asta, deși e clar că nici un guvern de pînă acum n-a făcut altceva decît planuri, ca să nu zic că a mințit.

Mă bucur că o companie românească a construit un tren care poate merge cu 160 de kilometri pe oră. Cred că această realizare merită încurajată și promovată. Însă atîta timp cît pe calea ferată viteza maximă va fi de 100 de kilometri, și asta doar pe porțiuni scurte, curajul celor de la fabrica din Craiova va fi în zadar.

Pentru că România asta în care investesc își bate joc de ei. Așa cum o face și cu noi. România altora, nu a mea.

 

 

 

 

Criza televiziunii sau televiziunea în vreme de criză (Lecții de televiziune)

Imaginați-vă, pentru o clipă, că ar fi liniște în țară. Că președintele nu s-ar mai certa cu premierul, că premierul nu s-ar certa cu președintele Senatului, că președintele Senatului nu s-ar hîrjoni cu președintele Camerei, că primul președinte din listă nu s-ar mai da la ultimii doi amintiți aici, că, toate astea întîmplîndu-se, baronii și baronașii și alți șmecherași locali și-ar vedea doar de treaba pentru care au fost aleși (adică binele alegătorilor, să nu înțeleagă vreunul altceva!). În fine, m-ați înțeles, liniște; imaginați-vă, vă rog, o clipă de liniște.

Ce ne-am face atunci, dragi colegi?

Cu ce am umple jurnalele de știri? Dar talk-show-urile?

Păi dacă Băsescu n-ar mai spune nimic despre Ponta ce reacții am mai lua noi și de la cine? Dacă Crin și Victor ar termina jocul ăsta de copilași răzgîiați, ce scenarii am mai face noi din „acces” pînă în „prime-time”? Dacă de mîine ar trebui să explicăm de ce naiba e important pentru familiile noastre ce se întîmplă în CSM, DNA, ICCJ, MCV, CSAT, BOR și altele asemenea? Dacă i-am vedea la televizor pe președinte, premier, viitor președinte, vicepremier, miniștri și alți politicieni doar atunci cînd ar avea ceva radical de spus despre viitorul românilor, adică foarte rar?

Cu siguranță că vor fi oameni ce vor spune că e „criză politică”, de asta se întîmplă ce se întîmplă. De fapt, libertatea pe care am primit-o după 2004, aceea de a-i critica pe politicieni, inclusiv pe cei de la putere, s-a transformat într-un soi de dependență. Politicienii sînt dependenți de televiziuni ca să-și transmită mesajele rapid, la orice oră, iar noi sîntem dependenți de scandalul lor, imaginîndu-ne că publicul e interesat de gălăgia asta.

Și revin: ce-ar fi dacă s-ar face liniște? Sigur, această ipoteză ar presupune ca guvernanții să se ocupe de ceea ce au promis în campanie (ori singura lor promisiune a fost „Jos Băsescu!” și nici pe aia n-au onorat-o?), ca președintele să-și vadă de treaba lui de reprezentare a țării și să nu mai joace rolul atît de periculos de „tătuc al nației”, ca, în fine, noi să facem jurnalism așa, ca la CNN.

Primele două lucruri nu se vor întîmpla. Pentru că guvernanții și-ar termina treaba foarte repede, iar președintele, în rarele momente de luciditate, s-ar apuca de jocuri de strategie cu consilierii, ca să-și mîngîie orgoliul de lider regional și să scape de plictiseală.

Al treilea lucru ține doar de noi. Nu de patroni. De noi.

Și nu, divoțurile, nunțile, botezurile și înmormîntările unor personaje ce-ar dispărea subit dacă nu le-am băga în seamă nu reprezintă o opțiune.

 

PS. Și da, am făcut o mulțime de greșeli în cariera mea. Și mai fac și-o să mai fac, însă mă uit tot mai des la CNN.

Vecinul meu milionarul

Nea Petrică e un țăran. Cel mai probabil n-o să se supere că spun asta, pentru că el chiar e țăran, deși trăiește la 15 kilometri de București. Al doilea motiv pentru care bănuiesc că nu se va supăra e că nu cred că nea Petrică citește bloguri. Cont de facebook nu are. De fapt, nici măcar nu îmi imaginez că știe să deschidă calculatorul.

Nu că asta l-ar încurca prea tare. Nu. Viața lui e dirijată de anotimpuri, de vreme și cam atît. Îl văd dimineața venind la terenurile pe care le are lîngă casa noastră. Un soi de inspecție pe care acum, iarna, o face destul de rar. Cînd se încălzește vine mai des și stă mai mult în căsuța cît o cămară pe care și-a construit-o în mijlocul cîmpului. O căsuță pe care mă tot aștept să o ia vîntul într-o noapte, să nu o mai văd dimineața cînd privesc pe geam. Se încăpățînează să rămînă acolo, în ciuda ploilor, a zăpezilor, a înghețului, a furtunii ori a soarelui ce lovește necruțător vara la prînz.

N-ar fi o mare tragedie dacă ar dispărea într-o zi. Pentru că nea Petrică e gospodar și-ar face alta. Ori ar tocmi pe cineva, așa cum fac milionarii. Am uitat să vă spun: nea Petre e milionar.

În plin boom imobiliar, a vîndut cam jumătate din terenurile pe care le avea. A luat vreo 800 de mii de euro. Doar bani gheață, n-a vrut nimic prin bănci.

Și cum perioada în care românii au dus-o bine a trecut rapid, nea Petre a rămas cu jumătate din terenuri nevîndute. Ceea ce înseamnă “pagubă”, chiar și pentru un proaspăt milionar. Omul era deja prea în vîrstă și prea așezat ca să facă ceea ce am fi făcut noi  dacă am fi avut un milion sub saltea (un an de vacanță, plimbat prin lumea largă, cumpărat o mulțime de prostii), așa că s-a reapucat de ceea ce știa cel mai bine: agricultura.

Terenurile care fuseseră trecute în intravilan au revenit în circuitul agricol. Tractoarele au reînceput să treacă peste drumul proaspăt pietruit de cei cîțiva visători care își construiseră case pe terenurile cumpărate de la proaspătul milionar. De cuțitele reci ale plugului n-au scăpat nici bucăți dintr-un teren deja vîndut. Dar ce să-i faci, dacă proprietarul l-a abandonat, doar n-o să lași pămîntul să stea așa, degeaba.

La fel s-a întîmplat și cu unul dintre drumurile de acces spre case. Plugul a trecut nepăsător peste el, la grămadă cu restul terenului.

“Nea Petre, ăla-i drum, de ce nu-l lași drum?”

“Ce drum, domnu’ Cosmin? Ce drum? Păreați om de treabă, da’ acu’ văd că nu-i așa! E terenul meu!”

 

Asta a fost în urmă cu vreo 2 ani. Ne-am certat ce ne-am certat, tractorul a trecut peste drum, eu m-am enervat, s-o fi enervat și el, a băut o sticlă de vin cu “băieții” care-l ajutaseră să dea gata treaba și atît.

Anul trecut m-a întrebat dacă vrem să facem drumul ăla sau poate să-l are din nou.

I-am spus să facă cum crede. L-a arat iar.

Cine știe, poate anul ăsta ne rupem cîteva mașini de piatră de la gura copiilor. Și-o să facem și drumul ăla, să treacă tractoarele mai ușor.

Nea Petre e milionar. Dar dacă aș fi început așa povestea, ați fi spus că nu-i nimic interesant și n-ați fi citit-o.

Ce mai e un milionar în ziua de azi? Fie el și excentric, așa, ca vecinul nostru.

 

Cum să te lași de fumat. Sau, mai bine “Cum să nu mai fumezi”.

Am fumat aproape jumătate din viața mea. Adică vreo 18 ani. În ultimii 5 ani m-am lăsat de 2 ori. Prima oară m-a ținut jumătate de an. A doua oară aproape 2 ani, pînă spre sfîrșitul lui 2012, începutul lui 2013. M-am reapucat de fumat atunci, azi o țigară, mîine două și tot așa, pînă am ajuns la un pachet. Ceea ce, oricum, însemna mai puțin decît pe vremea cînd fumam de cînd deschideam ochii pînă ce adormeam.

smoke

Prima oară nu mai știu cum m-am lăsat. Nu mai țin minte care a fost motivul, ce buton am atins de-am reușit să nu mai fumez. Trecusem printr-o serie de schimbări importante în viață și, sincer să fiu, încă una majoră a venit destul de simplu.

A doua oară s-a întîmplat într-o dimineață. M-am trezit, mi-am băut cafeaua, am fumat cele 3 țigări cu care mă trezeam, am intrat la duș și nu știu de ce m-am întrebat „Ce-ți place mai mult, să conduci mașina sau să fumezi?” Răspunsul a venit natural: „Să conduc mașina!” Așa că am hotărît, nu știu de ce, să mă concentrez pe activitatea care-mi plăcea mai mult, condusul. Pe drumul spre redacție n-am fumat deloc. În mod normal aș fi intrat în panică fără cel puțin ale 3 țigări. Din clipa în care am ajuns la birou, mi-a fost clar că nu aveam să mai fumez. Și n-am mai făcut-o pentru următorii aproape 2 ani.

Cele mai frumoase amintiri legate de lăsatul de fumat se leagă de gust. În ambele cazuri, la vreo 2 săptămîni după ce mă oprisem, am avut cîte o mică revelație. Care a devenit apoi mai mare, transformîndu-se într-un soi de plăcere demnă să se numească viciu: mîncarea a căpătat, într-o zi, gust. Papilele mele gustative, amorțite de mizeriile pe care le tot băgasem în mine în cantități greu de crezut se curățau. Iar mîncarea recăpăta ceea ce eu credeam că simțisem tot timpul – arome, gust, miros, farmec.

Momentul acela e cu adevărat fascinant! Ar trebui să îl trăiască toți fumătorii care nu s-au lăsat niciodată. Gustul mîncării le va schimba felul în care înțeleg viața.

Îmi amintesc și acum mîncărurile care m-au marcat: prima oară a fost un somon în crustă de muștar. A doua oară a fost osso buco.

Mi-am amintit toate astea acum, cînd soția mea face tot felul de bunătăți. Care au un gust anume. Ieri dimineață, cafeaua a avut o aromă pe care o uitasem.

De 14 zile nu mai fumez. Nu m-am lăsat, însă n-am mai simțit nevoia. Iar chestia asta cu „nu m-am lăsat” e o șmecherie pe care mi-o spun, pentru că dacă aș fi decis să mă las de fumat, presiunea ar fi fost, cu siguranță, mult prea greu de suportat. Așa, nu m-am lăsat, deci n-am nici o presiune pe cap.

Iar mîncarea capătă, cu fiecare zi ce trece, acel farmec pe care l-am pierdut, într-o zi, pe drumul ăsta tare ciudat.

Later edit

Am uitat, dragi fumători, să vă spun un lucru: cafeaua…. are un gust…. și-o aromă….