Se rupe. Li se rupe.

Zilele astea se rupe o nouă alianță contra naturii. Și nu pentru că cele două partide mari care o formau n-ar avea, doctrinar, aproape nimic în comun. Nu. Ci pentru că principala lor motivație, atunci cînd s-au hotărît să meargă împreună, n-a fost să facă bine pentru popor, ci să-l dea jos pe Băsescu.

PSD și PNL n-au decis să își unească forțele pentru a realiza acele proiecte de care România are foarte mare nevoie. Reprezentanții lor de frunte n-au spus: „Gata, trecem peste orgolii, trecem peste tot ce ne desparte și alegem acele lucruri care trebuie să devină prioritățile țării.” N-au spus că țara are nevoie de școli, de spitale, de locuri de muncă, de o birocrație mai mică, de autostrăzi și de pensii rezonabile. Nu.

Au urlat „Jos Băsescu!”, iar poporul i-a crezut. Iar cei aproape 2 ani care au trecut dovedesc, doar, că li s-a rupt.

Pînă cînd vom continua să alegem „răul cel mai mic” n-o să scăpăm de situațiile astea catastrofale pentru noi toți. Fie că am fost, fie că n-am fost la vot.

Advertisements

Cum aruncă Băsescu în aer rămășițele USL

“Fac un apel la cei doi lideri ai USL să revină la rațiune, nici unii nici alții nu vor să se despartă, dar au orgolii și nu știu cine pierde. Ii propun public premierului să cedeze la solicitarea PNL de a-l avea pe Iohannis vicepremier, ar debloca lucrurile.”

Acesta e mesajul de ieri seară al președintelui. Aparent nevinovat. Aparent, un atac la ambii lideri ai coaliției care, să nu uităm, a cîștigat cam 70 % din voturi la ultimele alegeri. Un mesaj care va dinamita, cred eu, ultimele cărămizi de la fundația și așa șubredă a USL.

Cerîndu-i premierului să îl accepte pe Klaus Iohannis, Traian Băsescu nu face decît să alimenteze suspiciunile care au depășit demult stadiul de șoapte pe la ușile sălilor de ședință social-liberale. Practic, președintele avea două variante: să îi ceară premierului să cedeze în fața presiunilor PNL, sau să îi ceară lui Crin Antonescu, celălalt președinte USL, să nu mai insiste cu modificarea structurii guvernului (deși această modificare nu ar necesita decît acceptul premierului).

Făcînd apel la “rațiunea” premierului și nu la cea a președintelui Senatului, Băsescu le dă un solid material de criză celor care acuză o apropiere parafată în secret între actualul locatar al Cotroceniului și veșnicul candidat

De fapt, pentru Traian Băsescu Klaus Iohannis e doar o unealtă. Nici vorbă să-l fi apucat, peste noapte, grija că puterea de muncă și talentele organizatorice ale “neamțului” ar risca să se piardă. În urmă cu 5 ani, același Traian Băsescu îl refuza pe Iohannis, propus ca premier de o majoritate politică cvasi-majoritară, în dauna lui Lucian Croitoru. Actualul primar al Sibiului era renumit și atunci pentru exact aceleași lucruri ca și acum. Doar că atunci, președintele n-a vrut.

Acum, Băsescu joacă o carte pe care a pregătit-o de mult timp: cea a atragerii PNL într-un “joc al puterii ce va fi”, bazîndu-se pe o erodare naturală a credibilității PSD. Dublată, spre norocul președintelui, de lăcomia socal-democraților, care își scot la iveală, pe zi ce trece, fețele hîde ascunse sub straturi groase de machiaj de televiziune. Rupînd coaliția, Băsescu își oferă un răgaz pentru a pregăti mișcarea Dreptei, acum doar un firav lăstar. Atrăgînd PNL în Opoziție, realizează ceea ce n-a reușit nici un lider aproapiat lui: apariția chiar a Opoziției, inexistentă acum.

“Nu ne mai putem juca de-a Guvernul.” a mai spus Băsescu aseară. Are perfectă dreptate, din păcate. Doar că o face, din nou, jucîndu-se de-a “tătucul națiunii”. Un rol pe care îl știe la perfecție.

E foarte interesant de văzut dacă îi va merge și de data asta.

Aseară am cunoscut 4 extratereștri. Sînt români.

Am urmărit emisiunea de aseară, cu medicii supraviețuitori ai accidentului aviatic din Apuseni. Spun „am urmărit-o” pentru că, de obicei, nu prea am timp să văd emisiunile pe care le produc, fiind prins cu alte treburi în regia de emisie. Dar aseară am urmărit emisiunea.

Image

Aseară am descoperit niște oameni extraordinari. Români. Medici. Cu atît mai speciali cu cît, deși tocmai au trecut printr-o tragedie al cărei șoc a zguduit România, făcînd să cadă miniștri și șefi de instituții importante, nu caută nimănui nici o vină. Poate că sînt extratereștri. Deși purtau tot felul de proteze complicate, la mîini, la picioare ori pe corp.

Unul dintre ei îmi povestea amuzat, după emisiune, că s-a dus la dentist. Că dentistul l-a văzut că e țeapăn (medicul poartă un corset pe corp) și l-a întrebat ce a pățit. „Am căzut cu avionul!” „A, dumneavoastră sînteți! Mă bucur să vă cunosc!”

„Au fost atîtea clișee în incidentul ăsta încît, dacă aș fi văzut un film american despre accident aș fi zis „Dă-i dracu’, acum mai și scapă 5!”” a continuat, rîzînd, doctorul.

Doar că în filme, undeva la final, poate chiar pe generic, se face dreptate. Diferența dintre clișeu și realitate e că oamenii aceștia nu caută, nici unul dintre ei, „răzbunarea”. Fie ea și mascată sub sloganul „să se facă dreptate!” Nu. Ei privesc, senini, spre viitor. Trecutul a trecut, contează ce urmează, spun ei. Și mai ales ce e acum, aș adăuga eu. Pentru că toți cei 4 medici pe care i-am cunoscut aseară ne-au spus același lucru, răspunzînd la întrebarea unui telespectator: „Să plecăm din România? Din contră, vrem să stăm aici să îi ajutăm pe cei care au nevoie, așa cum pe noi ne-au ajutat niște necunoscuți.”

Mesajul acesta e foarte important, dincolo de puterea lui evidentă. Într-o societate ce pare însetată de sînge, de scandal, de goana periculos de necontrolată după cîștigul imediat, niște oameni care se ocupă cu salvarea altor vieți spun că vor să rămînă aici, deși tocmai Statul ăsta la care contribuie i-a abandonat într-o situație de viață și de moarte. Niște oameni care și-ar găsi loc cu ușurință în orice spital din lumea aceasta mare vor să rămînă aici să facă bine. Parcă în ciuda acelor evidențe care ne-au demonstrat, recent, cît de puțin e pregătit statul nostru să ne ofere atunci cînd avem nevoie de el.

Poate că asta ar trebui să facem toți: să ne încăpățînăm să facem bine, să răspundem așa indiferenței pe care politicienii au ridicat-o la nivel de politică de stat.

Dacă eu voi strînge zăpada în locul altora, dacă tu vei ridica gunoiul pe care tocmai l-a aruncat pe jos un vecin, dacă noi vom merge într-o zi la guvern, la parlament, la președinție și le vom spune „Vrem să facem ceea ce ar trebui să faceți voi și nu ne trebuie nimic în schimb.” – dacă am face toate astea și multe altele, poate că, într-o zi, minunea se va întîmpla.

Iar politica indiferenței se va transforma în politica decenței. Știu, e un clișeu și ăsta. Dar cine știe…

Cadou pentru fetița mea: o pădure. Vești bune.

Prima mea amintire este, cred, de la mare. Au trecut aproape 40 de ani de atunci.

 

Timp de vreo 3 săptămîni a fost frumos. Alb peste tot, spart doar de trunchiurile copacilor. Zilele acestea am uitat ce se ascunde dedesupt. Mizeria a dispărut. Acum, reapare. Parcă mai hidoasă decît înainte.

Pentru cei care nu știu, vorbesc despre o pădure. Pe care vrem să le-o oferim cadou copiilor. Cadoul e simbolic, n-am cumpărat nici o pădure, n-avem bani de așa ceva. Doar că ideea mi-a venit acum aproape doi ani, cînd s-a născut Agatha. Iar anul acesta, pe 26 aprilie, o să o și punem în practică.

Mulți dintre voi ați spus deja că ne ajutați, mai mulți decît ne așteptam. Și vă mulțumim! Sper să nu fim nevoiți să vă chemăm în fiecare an, chiar dacă sigur o să ne facă plăcere să ne vedem cu vechi prieteni sau să îi cunoaștem pe cei pe care nu i-am văzut niciodată. Pentru asta va trebui, însă, să facem mai mult decît să strîngem mizeria altora.

Pînă atunci, să vă dau și veștile bune: am vorbit cu pădurarul. Omul, reticent. I-am explicat ce vrem să facem. Omul, tot reticent. „Eu trebuie să fac asta!” Sigur, înțeleg, numai că noi nu avem nevoie de nimic. Iar el, ca să curețe pădurea, trebuie să plătească. Și, ca să o păzească de nesimțiți, ar trebui să fie perfect ubicuu, pentru că e responsabil pe cîteva păduri care se întind de la Mogoșoaia pînă la Săftica. Așa că pînă la urmă ne-am înțeles. Noi vom curăța pădurea, gratis.

Cu viceprimarul a fost mai simplu. Obișnuit cu administrația, a înțeles treaba cu  voluntariatul imediat. Ba chiar a venit el în întîmpinarea ideii. „Sacii îi strîng eu și îi duc la groapa de gunoi.” Perfect, deci ne-am înțeles.

Și-am mai primit o veste bună, la sfîrșitul săptămînii trecute. O veche prietenă a promis că ne găsește sponsor. Pentru sacii de gunoi, că ar fi devenit o problemă  destul de costisitoare.

Au trecut aproape 40 de ani de la prima mea amintire. Eram la mare și nu vroiam să îmi facă tatăl meu poze. Făceam scandal mare.

Mi-ar plăcea ca prima amintire a Agathei să se lege de ziua asta, cînd vom curăța pădurea. Promit că vom face și poze. Ei, cel puțin, îi place la nebunie, deci nu e nici un risc de scandal.

 

Pînă pe 26 aprilie, nu uitați de sondaj. Îl găsiți aici.

 

Viața ca o dulce minciună

Ca să scrii o carte, trebuie, în primul rînd, să te apuci de scris. Ca să faci sport trebuie să începi de undeva, trebuie să începi să faci sport. Ca să arăți mai bine, trebuie să începi să ai grijă de tine. Ca să ți se întîmple ceva bun, trebuie să faci ceva.

Pentru că dacă doar aștepți să-ți cadă din cer, s-ar putea să ajungi ca-n bancul ăla cu Bulă. (cel în care prea-bunul, credinciosul, corectul și cinstitul personaj moare și îi spune lui Dumnezeu „Doamne, am fost curat, cinstit, credincios toată viața. Un singur lucru ți-am cerut și eu: să cîștig la Loto! De ce nu m-ai ascultat?” „Păi bine, Bulă, nu puteai și tu să joci, măcar o dată???”)

Așa și cu guvernanții noștri: ca să facă bine acestei țări, trebuie doar să să apuce de treabă, deci să facă. Nimic mai simplu! Trebuie să înceapă să construiască autostrăzi, să ridice spitale, școli, să investească în oameni, să le ofere șansa de a crește aici și nu să-i oblige să plece. Să le dea ocazia agricultorilor să se ocupe, cu adevărat, de producția agricolă, profesorilor de școală, medicilor de medicină, jurnaliștilor să spună toate poveștile astea de mai sus.

Dar nu, problemele guvernului sînt legate de Băsescu. Cînd nu pleacă de la Băsescu, pleacă de la „greaua moștenire”. Cînd nu vin de aici, încep de la neînțelegerile din coaliție, iar dacă nici de aici nu vin, ei bine, atunci numărul vicepremierilor e de vină!

Ca să scrii o carte trebuie să te apuci de scris. Altfel, vei fi un veșnic scriitor „genial” nedescoperit. Dacă vrei să fii în formă, trebuie să te ridici din pat și să te miști. Altfel, vei fi o veșnică victimă a ceea ce se întîmplă în jurul tău: programul încărcat, drumurile lungi, societatea, oamenii răi – toate astea îți vor fi sprijin ca să te ascunzi de tine, ca să te minți.

Asta fac și membrii guvernului: se mint. De dimineața pînă seara. De luni pînă vineri, cîteodată și la sfîrșit de săptămînă. Oră de oră, mai puțin în pauza de masă. De doi ani, deja de aproape doi ani!

De atunci, acest guvern ne minte. Iar noi ne lăfăim într-o dulce așteptare.

Pînă într-o zi cînd, deja bătrîni, ne vom întreba: „Unde s-a dus totul, unde?”

Despre țigări, alcool și sex.

De 41 de zile le pun următoarea întrebare prietenilor, amicilor sau cunoștințelor care mă cheamă să vorbim la o țigară, prefăcîndu-mă că nu i-am auzit: „În ce dată sîntem azi?” „10 februarie..” vine răspunsul. „Deci cîte zile au trecut de la începutul anului?”

Bun, pe scurt, cu fiecare zi care trece se mai adaugă una. De cînd n-am mai fumat, fără să mă las de fumat. Am explicat cum funcționează mecanismul acum cîteva zile. De fapt, dacă mi-aș fi impus să nu mai fumez, deci să mă las, cred că presiunea ar fi fost prea mare. Așa, n-am practic nici o presiune.

Și mă duc din nou la antrenamente. Măcar o dată pe săptămînă reușesc să îmi rup, chiar dacă ora de antrenament e destul de aproape de ora la care îmi începe emisiunea. Cred, însă, că ambele sînt la fel de importante. Și că atîta timp cît nu pun în pericol performanțele producției, e ok să mă duc să mă bat. Sau să mă bată, în funcție de cine vine la antrenament…

Am ieșit în week-end. În două locuri în care s-a fumat mult. Și n-am simțit nici o nevoie să îmi aprind o țigară. Chiar dacă am băut. Bine, poate că o clipă m-am gîndit că aș putea să îmi aprind o țigară, iar atunci m-am gîndit că nu m-am lăsat, deci aș putea să o fac fără probleme. Însă mi-am amintit un vis pe care l-am avut acum cîteva nopți, în care tocmai fumasem. Și îmi părea rău, al dracului de rău. Pentru că țigara aia nu-mi făcuse nici o plăcere.

Știu, dacă ar fi vrut cineva să mă convingă de beneficiile nefumatului acum vreo 6 ani, l-aș fi privit, poate l-aș fi ascultat cîteva minute, iar apoi mi-aș fi aprins o țigară. De aia nici nu vreau să conving pe nimeni. Faceți exact cum vă vine mai bine. Însă încercați să nu uitați că mai există o cale: să nu fumați, chiar dacă nu v-ați lăsat.

PS. Despre sex nu vorbesc, dar nu am putut rezista clișeului din titlu.

Mamă, îți muțumesc, dar ai greșit!

 

Îi las să-mi spună cum e mai bine să mă port în lume, deși ei ar înfige cuțite în spatele oricui nu le e de folos. Îi las să-mi spună cum să mă port, fără să mă revolt. Am grijă, doar, să nu mă întorc cu spatele la ei.

Le urmăresc zîmbetele largi, înghețate, cînd vorbesc cu oameni pe care tocmai i-au bîrfit. Nu le spun nimic, mi-e doar o jenă imensă.

Îi ascult oră de oră, zi de zi, mințind despre viața mea, a lor, a noastră. Despre cît de bine ne e. Și tot ce fac e să scriu, din cînd în cînd, cîteva rînduri pornite dintr-o furie mult prea șlefuită pînă să se reverse pe taste.

Îi las să-mi traseze de sus, de pe tronul lor imaginar, indicații despre meseria mea. Despre cum trebuie să o fac. O meserie cu care ei nu au nici o legătură, dar pe care sînt convinși că o stăpînesc pînă în cele mai mici detalii. Iar eu doar îi ascult, rușinat și blocat de nesimțirea lor.

Îi văd umplînd pădurile de gunoaie, de dejecțiile lor. Și tot ce fac e să mă gîndesc cum să-mi adun prietenii să facem curat în urma lor. Măcar o dată pe an.

Îi urmăresc punînd stăpînire pe oraș, pe țară, acoperind totul cu mizerie, minciună, furt, incultură și lipsă de respect. Tot ce fac e să mă duc într-un dojo unde scap de ei, de tot gunoiul ăsta pe care nu-l pot ignora.

Îi văd strigîndu-și în gura mare respectul, pioșenia, cultura, dragostea de neam și țară și copii, credința în Dumnezeu, în Bine, în orice le-ar servi interesele meschine, dintr-un anumit moment, dintr-o anumită zi. Și tot ce fac e să mă ascund, să mi se facă rușine de lipsa lor de rușine.

Mamă, ai greșit undeva! Nu știu unde, dar ai greșit. Pentru că m-ai făcut așa.

Pentru că nu m-ai făcut erou, să schimb regulile acestei lumi așa de strîmbe.