Sînt o paparudă

Mi se întîmplă des, foarte des, să îmi spăl mașina și peste cîteva ore să plouă. Ba chiar îmi amintesc cum odată am intrat în benzinărie, era soare, frumos, am stat la coadă la spălătorie, era soare-frumos, am intrat în tunel și era soare, apoi mașina a fost acoperită de spumă preț de vreun minut, așa, am ieșit din tunel și a început, brusc, să plouă. O vreme m-am gîndit, chiar foarte serios, să fac un bine țărișoarei mele și să închei un contract cu ministerul agriculturii, cu ANM și cu cine o mai fi cazul pentru perioadele de secetă. Tot ce ar fi avut de făcut ar fi fost să mă sune, să îmi spună că e nevoie de ploaie într-o anume regiune a țării, eu să plec acolo, să îmi spăl frumușel mașina și gata! Problemă rezolvată, producția la hectar asigurată.

N-aș fi cerut nimic în schimb. Pentru că, vedeți voi, eu țin la țărișoară, altfel n-aș fi așa de critic cu ea.

În dimineața asta am udat, conștiincios, grădina. Florile, pomii, teii, sălciile, ceapa, salata, roșiile, iarba, alunul, magnolia, trandafirii s-au bucurat, pe rînd, de toată atenția mea. Apoi am intrat în casă și am aflat că e cod de ploi.

Ceea ce înseamnă că asemănările mele cu o paparudă sînt tot mai evidente. Și mă refer atragerea ploii, nu la goliciune ori sex.

jos

Acum, o dilemă tot mai stresantă prinde viață undeva într-un colț al minții: în fiecare zi întîlnesc cel puțin un politician important. Dacă politicienii actuali reperezintă, în general, perioada de secetă, care face atît de mult rău, cum să fac să vină ploaia?

O ploaie miraculoasă care să-i schimbe decisiv în bine. Aș deveni o paparudă electorală.

Advertisements

Războiul lichelelor. Cine-i la butoane?

„Să vă văd acum, băsiștilor, ce veți face?”. „Ciuma roșie, asta sînteți! Vreți să întoarceți țara la comunism!”. „Nemernicilor”. „Lichelelor!”. Of…. dar ce se întîmplă?

Pînă mai ieri colegi de baricadă se înjură aspru, cu o sete ce pare inumană. Cum altfel aș putea-o califica dacă nu face decît să le ia mințile?

Mi-a fost întotdeauna silă de extreme. Ori, mai bine zis, mi-a fost teamă să mă las cucerit complet de o parte sau de opusul acesteia. Ceea ce se întîmplă azi nu face decît să îmi confirme că am ales bine.

 

Opriți-vă puțin, respirați și gîndiți-vă așa: într-o țară în care fantoma hidoasă a votului furat bîntuie fiecare scrutin, avem oare nevoie să le alimentăm jocul puturos? La ce ne ajută?

E așa un deranj peste tot, urlete, ochii ies din orbite, frunțile se încruntă, încît mă tot întreb: de ce? Și cine are butoanele, totuși?

Dacă vreți să fiți activiști, măcar fiți sinceri și spuneți-o cu glas tare! Desigur, asta vă va obliga să găsiți motive serioase peste 4 ani, cînd vă veți schimba, complet, opțiunea politică.

Bucureşti-20120620-00218

PS. Corul țipetelor pe care l-am blamat atîta vreme sub Traian Băsescu e preluat, acum, cu mare succes de jurnaliști. Iar linia de demarcație pînă la isterie e atît de fină că nici nu o mai observă nimeni.

Promisiunea

L-am cunoscut în 1996. Pentru cei care stau mai prost cu matematica, asta înseamnă acum 18 ani. De fapt, ca să fiu foarte riguros (deși el nu era așa, el era poet) l-am cunoscut în august 1996. Deci mai sînt cîteva luni pînă să se facă 18 ani. Eu avea 24 de ani. El, 50.

Nu știu ce ne-a atras unul la altul. Pletele mele pînă pe spate mă făceau greu de ratat într-o televiziune în care patronul nu suporta părul lung la băieți. Lui, cocoașa îi ușura efotul de a se ascunde de lumea din jur fix atunci cînd avea chef.

Redacția însemna pe vremea aceea familie. Cei care au lucrat într-o redacție pe vremea aia știu despre ce vorbesc. Totul se petrecea acolo. Totul se împărțea acolo. Nu spun că era neapărat bine. Ci doar că așa era și că așa am crescut. Împreună.

De la certuri la împăcări zgomotoase pînă la nunți, botezuri și înmormîntări, am trecut prin toate împreună. Și da, cred că am devenit prieteni. În sensul ăla în care cred că i-aș fi putut spune absolut orice. Și, probabil, și el ar fi putut face la fel.

Cineva spune că performanța fiecăruia depinde de calitatea rutinei. Rutina noastră nu păcătuia din punctul ăsta de vedere. De fapt, știrile de televiziune nu ne-au permis să știm ce e aia rutină. Asta o spun doar așa, ca o completare a tabloului certuri/ împăcări/ nunți/ botezuri/ înmormîntări.

Viața profesională ne-a despărțit. Și n-am prea avut nici unul timp de altceva. Ne-am văzut tot mai rar, dar ne bucuram de fiecare dată.

Anul trecut am aflat că era bolnav. Ne-am dus să-l vedem, cu Agatha și Ioana. S-a bucurat. Foarte mult. Și-am promis că trecem din nou cît de curînd.

Însă n-am făcut-o. Zilele au trecut, au trecut și lunile. 5.

Azi dimineață a murit. Ieșise la aer în fața blocului. Cred că ultimul lucru pe care l-a văzut a fost dimineața asta superbă.

 

Îmi pare rău, DRS! Îmi pare rău că nu mi-am ținut promisiunea. Dar îmi pare și bine. Că te-am cunoscut.

 

PS. Știu, cumva, că m-ai iertat. Și-așa, ca o glumă proastă la final de tablou, nu-s supărat pe Dumnezeu. Ci sînt foarte, foarte nervos pe mine.

 

PSD a cîștigat (Scrisoare către cine o va citi)

Dragi alegători anti-PSD, partidul lui Victor Ponta a cîștigat alegerile europarlamentare. Sau, mai exact, PSD, susținut de UNPR și PC a luat cel mai mare procent din voturi. Obișnuiți-vă cu acest adevăr.

Dragi alegători PSD, UNPR și PC, felicitări! Ați învins. Partidele pe care le-ați votat au cîștigat cele mai multe mandate. La ora la care scriu eu, cînd BEC a numărat aproape 94% din buletine, PSD/ UNPR/ PC au 37,25%. Nu e deloc puțin! Însă nici peste 40 la sută nu e, cu atît mai puțin spre 44. Dar, pînă la urmă, victoria e victorie. E ca în fotbal: poți cîștiga finala cu un gol chinuit în ultimul minut de prelungiri, după ce nu ai jucat nimic tot meciul, că tot tu vei lua cupa.

Dragi politicieni „de dreapta”. Ați greșit grav! Venind cu aceleași mesaje chinuite, cu o sărăcie sclipitoare de idei și proiecte simple, clare, ați arătat, din nou, că sînteți rupți de realitate. Că nu știți ce vor românii. Și, într-o demonstrație de tupeu ce cochetează cu inconștiența, ați scos în față aceleași figuri pătate de anii de guvernare pe care românii nu i-au uitat. Măcar și pentru că s-au încheiat recent.

Dragi politicieni (acum) de stînga. Eu, să fiu în locul vostru, mi-aș pune următoarea întrebare: cum se poate ca în 2 ani să îmi scadă cota la aproape jumătate? Desigur, puteți continua să strigați că vina e a altora, că nu voi ați greșit. Însă cifrele arată așa: USL în 2012, format din PSD, PNL și PC a luat 60%, USD în 2014 a luat 37 – format din PSD, UNPR și PC.

Apoi, m-ar mai îngrijora un lucru. Faptul că, dacă aduni cele 37 de procente cu cele 6 sau 7 ale UDMR, mi-ar rezulta 43 sau 44. Sau, fie, 45. Oricum, departe de majoritate.

Iar adevărul ăsta, că actualul guvern pare să nu mai aibă susținerea majorității electoratului, e foarte important. Cu toate că ați cîștigat pe 25 mai 2014.

protest_pe_dos_3
protest în București în urma căruia a căzut guvernul Boc (ianuarie 2012)

 

Dragi 67% dintre alegători. Înțeleg, sînteți dezamăgiți. Sînteți supărați pe politicienii care v-au tot promis și nu v-au dat. Vă e greu sau tot mai greu, așa cum unora, puțini, le e bine, tot mai bine. Înțeleg toate astea. Dar să nu mergeți la vot, nu înțeleg. Pentru că dincolo de revoluții, votul e singurul instrument pe care îl aveți ca să le spuneți ce credeți. Nu vă bănuiesc că ați ieși să vă puneți viața în pericol într-o revoluție. Dar pot, măcar, să sper că n-o să vă sperie puțină cerneală pe mîna cu care ați vota.

Nu putem fugi la nesfîrșit. Nu ne putem nici ascunde, oricît de sigur ar părea căminul în care o facem. La un moment dat tot deschidem ușa.

Iar cînd gunoiul de afară se va revărsa duhnind în casă, nu vom mai putea face chiar nimic să ne apărăm.

# uniţivotăm

Un motiv să mergeţi la vot: discuţia pe care am surprins-o în secţia din satul meu, între un alegător şi preşedinta secţiei.

“Doamna, dar dacă vin cu buletinul lu’ mama că-i oarbă pot să votez?”

“Cum să votaţi în locul ei??”

“Păi e oarbă, doamna!”

 

Mă bucur că lumea merge la vot. Însă, tocmai pentru că oameni ca domnul din figura de mai sus merg să aleagă, cred că e vital să mergeţi şi voi, cei care citiţi povestea.

Eu am fost şi m-am ales cu o amintire: cerneală, ca pe vremea şcolii. Probabil că nu se va şterge decît după ce vom afla rezultatele.

photo

 

Joe și înghețata. Lecția americană.

Lecția de naturalețe pe care a predat-o ieri vicepreședintele Biden ieșind la masă în Centrul Vechi al Bucureștiului și apărînd în imagini cu un mare cornet de înghețată în mînă mi-a amintit de unde vine el.

În 2000, la Alegerile americane, am fost la Washington cu o veche și bună colegă și prietenă. Pentru televiziunile din România era debutul unei perioade prospere. Moda trimișilor speciali la evenimentele internaționale abia începuse. Iar intrările în direct prin satelit de la locul faptei erau rare, mai ales din cauza prețurilor. Pe scurt, totul era nou. Așa că mă veți înțelege cînd o să spun că habar n-aveam în ce mă băgam.

 

Dacă ar trebui să descriu capitala Statelor Unite, atunci aș face-o într-un cuvînt: calm. Cel puțin asta îmi amintesc eu. Georgetown, cu fațade ce vin din altă epocă, parcul de lîngă Casa Albă cu sutele de veverițe curajoase și peluza. Vestita peluză.

Ca să intri acolo ai nevoie de acreditare. Deși pare o formalitate, aveam să aflu foarte repede că nu era chiar așa. Cînd am ajuns în fața Casei Albe, cu cîteva ore bune înainte de prima corespondență în direct, m-a frapat ceea ce am perceput ca „fragilitatea locului”. Vedeam imobilul, parcul din jur, peluza prin gardul înalt de metal. Și toate păreau foarte aproape, foarte accesibile. Turiștii își fac poze, localnicii trec grăbiți ori se îndreaptă către vestitul parc plin de veverițe.

 

photo AP/ 2009
photo AP/ 2009

La poarta de acces a jurnaliștilor m-am lovit de primul clișeu cinematografic coborît direct de la Hollywood: militarul american înalt, tuns scurt și cu privire ca o lamă de oțel. Altfel, extrem de amabil. Mai ales cînd l-am întrebat de ce nu poate intra și invitatul nostru pe peluză, la Live. „Pentru că n-am primit actele de la Biroul de presă.” „Nu puteți suna? E ambasador…” „NU. Sunați dumneavoastră de la telefonul acesta.” Și asta a fost tot. Invitatul nostru n-a intrat, chiar dacă era ambasador. Documentele de la Biroul de presă au venit tîrziu. Deci, asta a fost. Sau, mă rog, asta a fost aproape tot.

 

Cînd am intrat pe peluza din fața Casei Albe parcă am pășit într-o altă lume. Cîteva zeci de camere erau înșirate pe iarbă – pozițiile de direct ale tuturor marilor canale de televiziune din lume. Reporteri pe care îi văzusem la CNN, BBC, Fox News sau doar în poze așteptau, relaxați, intrarea în direct. Altfel o mulțime de motive să te simți mic. Sau nu, veți vedea…

Trebuie doar să spun că al doilea lucru pe care l-am făcut după ce am intrat pe peluză a fost să îl sun pe tatăl meu. Telefonia mobilă era și ea la început, deși pare greu de crezut că asta se întîmpla acum 14 ani. Îmi amintesc telefonul cu antenă extensibilă pe care îl foloseam – era negru, cu ecran mic, taste mari și pierdea destul de des semnalul. În fine, nu știu cît de tare l-am impresionat pe tata, că eram așa de entuziasmat încît am senzația că am uitat de diferența de fus orar. Cel puțin l-am trezit dacă nu l-am și impresionat.

Dar pentru că toate erau la început, inclusiv recepția sateliților era o problemă. La București, pentru că în rest părea să meargă binișor. Iar cu 15 minute înainte să intrăm în direct, colegii de la București au intrat în panică: nu ne vedeau. Reuters, rețeaua prin care făceam transmisiunea le comunică: „Londra vede Washington.” Ceea ce însemna că problema era undeva, între Londra și București. Distanță mare, ce să zic…

Pînă într-un moment cînd, nu se știe prin ce miracol, Bucureștiul a văzut Washingtonul! Ba mai mult, Casa Albă! Eram, pe scurt, foarte fericiți. Doar că nu pentru mult timp: „Nu sînteți la cadru? Haideți la cadru! Să facem probele!” Însă noi eram la cadru. Stăteam nemișcați de vreo jumătate de oră. Londra vedea Washingtonul, Bucureștiul vedea Londra deci și Washingtonul, Londra vedea Casa Albă deci Bucureștiul vedea Casa Albă. Numai că era altă poziție de Live, alt cadru. Al unei alte televiziuni! Și nu era nimeni în fața camerei, așa că… am evaluat rapid situația și am luat-o la goană, trecînd prin fața tuturor camerelor înșirate pe peluză, făcînd cu mîna și strigînd „Mă vedeți? Nici acum? Am ajuns la CNN, nici acum???”

Au trecut 14 ani de atunci, dar parcă a fost ieri. Probabil că undeva, prin televiziunile americane, cineva încă povestește despre nebunul care alerga pe iarbă și striga ceva într-o limbă bizară. „Era mexican, îți zic eu!”

Au trecut 14 ani, iar pentru colegii mei de acum, care au făcut zeci de transmisiuni din tot felul de locuri imposibile de pe planeta asta, sînt, cu siguranță, desuet. Cu tot cu amintirile mele.

Însă eu nu despre „aventurile” de la Casa Albă am vrut să scriu. Ci despre exercitarea puterii. Despre naturalețea cu care alții o fac, la cel mai înalt nivel. O ușurință care pleacă, cred eu, din conștiința faptului că ei, cei aflați la putere, sînt trecători. Pe cînd noi rămînem.

 

 

Păcăliţi încă o dată

Mă bucur că a venit Joe Biden la Bucureşti. Şi afirm asta fără nici o urmă de ironie.

photo 3 photo 2 photo 1 poliţişti la umbră

Ceea ce mă exasperează, însă, este reacţia autorităţilor române faţă de proprii cetăţeni. Forţat de nişte drumuri la medic pe care nu le prevăzusem, am făcut în prima zi a vizitei vicepreşedintelui american drumul prin nordul Bucureştiului, pînă după Otopeni şi înapoi, pînă în Băneasa, de cîteva ori. De fiecare dată am văzut acelaşi lucru: o maşină a poliţiei bloca circulaţia pe sensul de intrare în capitală. Rezultatul e simplu de imaginat: cozi imense, nervi, frîne puse îm ultima clipă. Înjurături şi priviri încruntate, ameninţătoare, aruncate către nicăieri.

Pentru că motivul deranjului urban nu e Joe Biden. Nu, nici vorbă, putea fi oricine altcineva important în vizită. Motivul e obedienţa exacerbată a autorităţilor române faţă de personajele grele ale lumii care vin în ţara noastră. Frustraţi, probabil. Că nu-i mai pot primi pe vizitatori cu pîine şi sare şi costume populare şi steguleţe pe traseu, aşa cum cerea buna tradiţie comunistă, conducătorii noştri ţin cu tot dinadinsul să le arate greilor lumii că totul e OK. Atît de OK încît chiar şi drumurile naţionale se închid în spatele starurilor venite din lumea bună.

Cît despre cantitatea de poliţişti, trupe speciale, jandarmi, antitero, şi militari pe care i-am văzut pe drumul spre oraş, nu pot să spun decît că sînt o nouă ruşinoasă sfidare din partea aceloraşi conducători. Într-o ţară în care jandarmii din provincie, de exemplu, nu au cum să-i urmărească pe infractori decît pînă la limita judeţului lor din cauză că şi-ar depăşi “cota de carburant”, să presari cîteva sute de jandarmi pe un traseu de cîţiva kilometri mi se pare dincolo de limita prostului gust. Şi, de fapt, de ce această demonstraţie de forţă? Există cumva vreo ameninţare teroristă? Sîntem în pericol? Pentru că, dacă e aşa, mi-aş dori să văd aceleaşi trupe şi în oraş, în fiecare zi.

 

Şi în primul caz şi în al doilea, proştii sîntem noi. Ni se întîmplă asta zilnic, în diverse forme. Pentru că acceptăm să fim păcăliţi, de fiecare dată, în fiecare an cînd putem hotărî soarta celor care îşi bat joc de noi.

Da, ştiu, nu veţi merge la alegeri duminică. Pentru că ori n-are rost, ori n-ai cu cine. Ideea e că de pierdut nu pierd ei: ei vor ajunge la putere cu atît mai uşor. De pierdut pierdeţi voi, cei încremeniţi în această atitudine superioară de non-combat.

 

Încremeniţi, de fapt, acolo, în mijlocul cozii pe care v-o aruncă în faţă cu silă cei pe care voi nu i-aţi ales.