Agatha. Doi ani și-un pic.

„- Începe Sofia!”

„- Începe?” întreb eu…

– A început!”

 

Curtea interioară a blocului cu ziduri triste, pătate de ploi și soare care formau un „U” pătrățos răsuna încă minute bune după ce unul dintre părinți ieșea la balcon și striga „Deseneee!”

Iureșul jocului se oprea brusc, miraculos, pentru a se transforma într-un cor dezordonat, dar de-o veselie molipsitoare și sinceră: „De-se-ne!” strigam cu toții, pe rînd, ca să transmitem mesajul extrem de important mai departe, către toți ceilalți copii. Și, cine știe, și către cei mari care ar fi putut rata cele cîteva minute de desene animate pe care televiziunea le transmitea săptămînal în „Albumul duminical”.

 

Cînd vei citi rîndurile acestea pentru prima oară, cel mai probabil nu le vei înțelege. Pentru că tu ai crescut cu Baby TV, cu Disney Junior și alte cîteva canale pentru copii.

 

Unul dintre vecinii de scară, un om drept, mutat de la țară o dată cu locul de muncă pe care i-l oferise statul, s-a apucat într-o zi să meșterească o bancă. A pus-o la ieșirea din scară, pe dreapta. Și-a vopsit-o în albastru. Îmi amintesc perfect fiecare șurub din banca asta, lemnul care se scorojea vara ca să se îmbibe apoi de apă toamna. Și-mi e încă vie bucuria cu care găseam, iarna, banca cea albastră acoperită, complet, de zăpadă. Zile întregi și seri lungi s-au legat de locul acela: de la „Flori-fete-filme” (e un joc pe care îl jucam ca să fim aproape de fete) pînă la nopțile cînd stăteam, vara, lungit pe spate și urmăream avioanele care treceau, rar, pe cer (mă întrebam, de fiecare dată, oare cine erau oamenii ăia care zburau, oare ce știau ei despre noi?) – toate se învîrteau în jurul băncii albastre. Pînă într-o zi cînd, exasperat de gălăgia tot mai mare pe care o făceau vecinii care se adunau de la toate blocurile la noi la scară, vecinul drept, mutat de la țară o dată cu locul de muncă pe care i-l oferise statul a demontat, cu o furie surdă, banca. Și gata, asta a fost.

 

Uite, poate că o să îți facem o băncuță în curte. Poate că atunci cînd vei citi lucrurile astea vei avea, deja, amintiri legate de banca la care mă gîndesc. De ceva vreme ne tot gîndim, mama și cu mine, la o mulțime de construcții pe lîngă casă: un foișor, o extindere a terasei, un deck, o seră, o căsuță de scule. Adevărul e că noi, ca oameni drepți ce ne-am mutat la țară ca să fugim din oraș nu ne prea pricepem la construcții. Dar avem bunăvoință, idei și (tocmai m-ai întrerupt ca să-mi arăți „ciuculețe” – cerculețe adică – pe o foaie de hîrtie) o mulțime de planuri de pe internet. Search „how to”.

 

Mi-e destul de greu să îmi „localizez” prima amintire. După îndelungi dezbateri cu mine însumi, am ajuns la concluzia că trebuie să fie la mare, că tata îmi făcea poze și eu plîngeam din cauza asta. Sau plîngeam ca o continuare a crizei de pe plajă, cînd n-am vrut să îmi dau jos hainele. Cert e că plîngeam.

 

Nu știu care va fi amintirea ta. Prima ta amintire. Cele două probleme le-am rezolvat: la mare ai fost și nu ai nici o reținere legată de haine, iar fotografii ai cîteva mii și îți place să pozezi.

Nu vreau să creez șabloane. Dar mi-ar plăcea ca prima ta amintire să fie legată de stele, într-o noapte senină de vară, pe o bancă frumoasă de lemn alb.

Nu știu ce am, sînt pe cale să fac o obsesie pentru lemnul alb, scorojit. Subconștientul meu caută, probabil, o explicație. Pentru ce și de ce și cînd s-a întîmplat în minutele astea care s-au scurs de la primul „De-se-neeee!”

Îți spun cu întîrziere „La mulți ani!” Între timp s-a terminat și Sofia.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s