Revolta

Primul meu contact cu Marocul s-a produs noaptea, după 3 zile de drum, o așteptare de 6 ore în portul spaniol Algeciras și o traversare de 2 ore și jumătate a Gibraltarului, într-un vapor umplut pînă la refuz cu oameni și mașini. Aveam să aflu mai tîrziu că fusese cel mai aglomerat sfîrșit de săptămînă din ultimii 10 ani. Mii de marocani veneau acasă din țările unde munceau, trăiau sau căutau o viață mai bună. Cele mai multe mașini purtau pe acoperiș pachete mari, care dublau înălțimea autoturimelor – cadouri pentru cei de acasă ori agoniseala după un an de muncă – de la biciclete pînă la frigidere sau mașini de spălat, urcate toate pe mașini în pachete de un straniu echilibru, acoperite, de cele mai multe ori, cu folii de plastic, albastre.

Înainte de Tanger e vama, imediat ce cobori de pe vapor. Era tîrziu, probabil 2, și mii de mașini formau cozi descurajator de lungi. Procedurile, mult prea anevoioase pentru cineva neobișnuit cu birocrația, îmi aminteau de ce lăsasem acasă, în România. Vameșii se mișcau încet, aparent fără noimă, printre coloanele de mașini. Cîțiva bărbați îndeajuns de dubioși încît să îți dai seama că au legătură cu autoritățile îți propuneau tot felul de servicii, care mai de care mai sofisticate și mai ieftine.

Toate acestea se petreceau sub o lumină de film. Locul acela, frontiera, părea să fie decorul unui film, iar lumina părea pusă de un maestru extrem de atent la fiecare detaliu.

Și atunci, am văzut scena. Doi vameși, de o parte și de cealaltă a unei dubițe vechi, cu urme de rugină pe la încheieturi și cu pete de vopsea adăugată în mai multe straturi pe caroserie. Înăuntru, un bărbat uscățiv, cu părul alb, ce putea avea orice vîrstă între 55 și 75 de ani. Vameșul din dreptul lui îi face semn să dea jos de pe acoperiș un frigider. Bărbatul pare să le spună că îi e imposibil să facă asta, pentru că frigiderul făcea parte dintr-un pachet enorm, așezat după niște legi secrete ale echilibrului pe mașină. Vameșul insistă, bărbatul se ambalează și pare să încerce să îi explice că nu poate face nimic. Și-atunci, tot acest dans al mîinilor, al fețelor schimonosite a fost întrerupt, pe neașteptate, de un zgomot teribil: frigiderul s-a izbit cu putere de caldarîm, împins de celălalt vameș, care vroia probabil să-i arate bărbatului că obiectul putea fi dat jos.

Îmi amintesc perfect acele 2 sau 3 secunde, văd căderea frigiderului și momentul în care s-a făcut praf pe jos. Și n-o să uit nicicînd nici reacția bărbatului: a început să plîngă și s-a prelins, ușor, cu spatele pe caroseria dubiței, pînă a atins cimentul. Apoi, a început să se lovească cu pumnii peste cap, într-o încercare disperată de a protesta. Neputință. Asta am văzut în fiecare gest al bărbatului, în ochii lui plini de lacrimi și în fiecare rid de pe fața lui, care mi se dezvăluia în detaliu prin cine știe ce magie adusă de aerul încărcat de arome.

Alături de mine au mai văzut momentele acelea cîteva sute de oameni. Reacția lor a fost impresionantă: au început toți să claxoneze, iar protestul lor a fost preluat, imediat, de alte zeci și sute și mii de mașini pînă hăt departe, în noaptea fierbinte.

Vameșii s-au privit fără reacție pe fețele sculptate, s-au adunat și ne-au întors spatele. Au intrat, pur și simplu, într-o gheretă.

 

Sentimentul pe care l-a trăit bărbatul nu cred că îl voi trăi niciodată. Însă neputința are aceeași aromă, indiferent de intensitate. Și o trăiesc aproape în fiecare zi cînd am de a face cu statul, cînd am de-a face cu autoritățile. Fie că e vorba despre un polițist absurd în căutarea unei șpăgi pe care n-o va primi, fie că e vorba despre un politician care promite lucruri pe care mîine le va uita. Fie că e vorba despre un funcționar plictisit care e în stare să îți închidă geamlîcul ghișeului în față, că e pauza de prînz.

Neputința pe care o simt în fața statului idiot are o mulțime de forme, așa cum are mii de motive. Nu pot să plîng și să mă lovesc cu pumnii peste față. Trebuie să fac și altceva.

Iar „altceva”, în cazul meu, e să scriu, să povestesc. Pînă într-o zi cînd cuvintele mele vor muri sau, mai bine, se vor transforma în claxoane, într-un cor de zeci, sute, mii de claxoane.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s