Joe și înghețata. Lecția americană.

Lecția de naturalețe pe care a predat-o ieri vicepreședintele Biden ieșind la masă în Centrul Vechi al Bucureștiului și apărînd în imagini cu un mare cornet de înghețată în mînă mi-a amintit de unde vine el.

În 2000, la Alegerile americane, am fost la Washington cu o veche și bună colegă și prietenă. Pentru televiziunile din România era debutul unei perioade prospere. Moda trimișilor speciali la evenimentele internaționale abia începuse. Iar intrările în direct prin satelit de la locul faptei erau rare, mai ales din cauza prețurilor. Pe scurt, totul era nou. Așa că mă veți înțelege cînd o să spun că habar n-aveam în ce mă băgam.

 

Dacă ar trebui să descriu capitala Statelor Unite, atunci aș face-o într-un cuvînt: calm. Cel puțin asta îmi amintesc eu. Georgetown, cu fațade ce vin din altă epocă, parcul de lîngă Casa Albă cu sutele de veverițe curajoase și peluza. Vestita peluză.

Ca să intri acolo ai nevoie de acreditare. Deși pare o formalitate, aveam să aflu foarte repede că nu era chiar așa. Cînd am ajuns în fața Casei Albe, cu cîteva ore bune înainte de prima corespondență în direct, m-a frapat ceea ce am perceput ca „fragilitatea locului”. Vedeam imobilul, parcul din jur, peluza prin gardul înalt de metal. Și toate păreau foarte aproape, foarte accesibile. Turiștii își fac poze, localnicii trec grăbiți ori se îndreaptă către vestitul parc plin de veverițe.

 

photo AP/ 2009
photo AP/ 2009

La poarta de acces a jurnaliștilor m-am lovit de primul clișeu cinematografic coborît direct de la Hollywood: militarul american înalt, tuns scurt și cu privire ca o lamă de oțel. Altfel, extrem de amabil. Mai ales cînd l-am întrebat de ce nu poate intra și invitatul nostru pe peluză, la Live. „Pentru că n-am primit actele de la Biroul de presă.” „Nu puteți suna? E ambasador…” „NU. Sunați dumneavoastră de la telefonul acesta.” Și asta a fost tot. Invitatul nostru n-a intrat, chiar dacă era ambasador. Documentele de la Biroul de presă au venit tîrziu. Deci, asta a fost. Sau, mă rog, asta a fost aproape tot.

 

Cînd am intrat pe peluza din fața Casei Albe parcă am pășit într-o altă lume. Cîteva zeci de camere erau înșirate pe iarbă – pozițiile de direct ale tuturor marilor canale de televiziune din lume. Reporteri pe care îi văzusem la CNN, BBC, Fox News sau doar în poze așteptau, relaxați, intrarea în direct. Altfel o mulțime de motive să te simți mic. Sau nu, veți vedea…

Trebuie doar să spun că al doilea lucru pe care l-am făcut după ce am intrat pe peluză a fost să îl sun pe tatăl meu. Telefonia mobilă era și ea la început, deși pare greu de crezut că asta se întîmpla acum 14 ani. Îmi amintesc telefonul cu antenă extensibilă pe care îl foloseam – era negru, cu ecran mic, taste mari și pierdea destul de des semnalul. În fine, nu știu cît de tare l-am impresionat pe tata, că eram așa de entuziasmat încît am senzația că am uitat de diferența de fus orar. Cel puțin l-am trezit dacă nu l-am și impresionat.

Dar pentru că toate erau la început, inclusiv recepția sateliților era o problemă. La București, pentru că în rest părea să meargă binișor. Iar cu 15 minute înainte să intrăm în direct, colegii de la București au intrat în panică: nu ne vedeau. Reuters, rețeaua prin care făceam transmisiunea le comunică: „Londra vede Washington.” Ceea ce însemna că problema era undeva, între Londra și București. Distanță mare, ce să zic…

Pînă într-un moment cînd, nu se știe prin ce miracol, Bucureștiul a văzut Washingtonul! Ba mai mult, Casa Albă! Eram, pe scurt, foarte fericiți. Doar că nu pentru mult timp: „Nu sînteți la cadru? Haideți la cadru! Să facem probele!” Însă noi eram la cadru. Stăteam nemișcați de vreo jumătate de oră. Londra vedea Washingtonul, Bucureștiul vedea Londra deci și Washingtonul, Londra vedea Casa Albă deci Bucureștiul vedea Casa Albă. Numai că era altă poziție de Live, alt cadru. Al unei alte televiziuni! Și nu era nimeni în fața camerei, așa că… am evaluat rapid situația și am luat-o la goană, trecînd prin fața tuturor camerelor înșirate pe peluză, făcînd cu mîna și strigînd „Mă vedeți? Nici acum? Am ajuns la CNN, nici acum???”

Au trecut 14 ani de atunci, dar parcă a fost ieri. Probabil că undeva, prin televiziunile americane, cineva încă povestește despre nebunul care alerga pe iarbă și striga ceva într-o limbă bizară. „Era mexican, îți zic eu!”

Au trecut 14 ani, iar pentru colegii mei de acum, care au făcut zeci de transmisiuni din tot felul de locuri imposibile de pe planeta asta, sînt, cu siguranță, desuet. Cu tot cu amintirile mele.

Însă eu nu despre „aventurile” de la Casa Albă am vrut să scriu. Ci despre exercitarea puterii. Despre naturalețea cu care alții o fac, la cel mai înalt nivel. O ușurință care pleacă, cred eu, din conștiința faptului că ei, cei aflați la putere, sînt trecători. Pe cînd noi rămînem.

 

 

Advertisements

2 thoughts on “Joe și înghețata. Lecția americană.

    1. :)))) ce să fi făcut? Oricum, toţi păreau îndeajuns de amuzaţi de situaţie şi sînt convins că ne-ar fi ajutat fără nici o problemă dacă i-aţi fi văzut.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s